ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5214/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La

data de 12 octombrie 2010, S.M. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile

nr. 2405 din 22 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție,

în contradictoriu cu intimații R.M. și

P.R., prin care s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâți, pentru

următoarele considerente.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 5 București, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, SC C. SA și S.M., pronunțarea unei sentințe prin care să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 decembrie 1996 încheiat

între pârâți privind apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, strada

Dr. L., sector 5.

Prin sentința civilă nr. 4366 din 29

septembrie 2003, prima instanța de fond

a

respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție

precizată formulată de pârâta S.M., ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 1461 din 13

iulie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 1095 din 11

mai 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondat, recursul reclamanților.

S-a constatat în mod irevocabil că S.M.

a fost cumpărător de bună-credință și că titlul său de proprietate, contractul de

vânzare-cumpărare din 25 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA în calitate de vânzătoare

și S.M. în calitate de cumpărătoare privind apartamentul nr. 1, este valabil.

Reclamanții nu s-au mai adresat Curții

Europene a Drepturilor Omului în termenul prevăzut de 6 luni pentru a contesta decizia

irevocabilă privind buna sa credință.

Prin urmare, se aplică în cazul ridului

de proprietate sus-menționat Protocolul nr. 1 art. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1/2009,

acest titlu de proprietate constituie act autentic și este opozabil oricărui alt

titlu de proprietate.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Municipiului București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 2888/2004,

reclamanții R.M. și P.R. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București

și S.M., să se constate, în acțiune de revendicare, prin comparare de titluri, nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului in litigiu și să le fie lăsat, în deplină proprietate

și liniștită posesie, apartamentul nr. 1.

Prin sentința civilă nr. 305 din 28

martie 2005, Tribunalul Municipiului București

a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să le lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat. Prin decizia

civiă nr. 595 din 13 decembrie 2006, apelul a fost respins.

Prin decizia civilă nr. 2405 din 22 aprilie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală

a respins, ca nefondate, ambele

recursuri.

Până la pronunțarea deciziei de recurs,

au fost adoptate decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și Legea nr. 1/2009 - adoptată de Parlament, confirmată de Curtea Constituțională,

promulgată de Președintele României și publicată în M. Of. partea

I

nr. 63/03.02.2009.

La data de 13 septembrie 2010, în conformitate

cu H.G. nr. 923/2010, au fost publicate în M. Of. al României, partea

I,

nr. 640 Normele metodologice de aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 1/2009.

Instanța de recurs nu a aplicat prevederile

Legii nr. 1/2009 pe motiv că nu au fost publicate normele metodologice de aplicare

a dispozițiilor acestei legi.

Pronunțarea deciziei de recurs s-a făcut

pe data de 22 aprilie 2010, la peste un an întârziere de la data la care normele

metodologice trebuiau să fie publicate.

Astfel, revizuenta a fost lipsită de aplicarea

legii în vigoare, pentru că nu fuseseră emise normele de aplicare a legii, în sensul

esențial în care proprietarii pe Legea nr. 112/1995, cu decizii irevocabile de bună-credință,

nu mai pot fi obligați să cedeze locuința proprietate persoanelor îndreptățite la

moștenire.

Art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. prevede că revizuirea deciziei nr. 2405 din 22 aprilie 2010 se poate cere

„

dacă,

după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de

voința părților (...)".

Această împrejurare o constituie întârzierea

exagerată și mai presus de voința părților în publicarea normelor metodologice cu

mult peste cele 30 de zile prevăzute legal. Această obligație a fost îndeplinită

pe data de 13 septembrie 2010.

Dreptul de proprietate garantat de Constituție

și considerat prioritar de Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost astfel

negat, cu consecințe devastatoare: 1. a fost scoasă de pe rolul fiscal înainte de

epuizarea căilor legale de atac și este acum expusă evacuării ilegale; 2. se forțează

evacuarea sa pentru a vinde apartamentul astfel eliberat samavolnic pentru noul

cumpărător al întregului imobil; 3. se respinge până și suspendarea executării pentru

a aduce moștenitorilor avantajul evacuării înainte de 01 decembrie 2010, când intră

în vigoare interdicția evacuării pe timp de iarnă.

În

drept,

au

fost invocate dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 02 iunie 2011,

Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția contradictorie a părților condiția de

admisibilitate a cererii de revizuire referitoare la evocarea fondului, în temeiul

art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de revizuire va fi respinsă ca

inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 2405 din 22 aprilie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a respins ca nefondate, ambele

recursuri, inclusiv recursul revizuentei din dosarul de față.

Conform dispozițiilor art. 322 alin.

(1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi și hotărârile date de instanța

de recurs atunci când acestea evocă fondul.

Evocarea fondului, ca expresie a uneia

din condițiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune, in

esența, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținută în

etapele procesuale anterioare sau aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările

de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite.

În

mod evident, hotărârea instanței de recurs, al cărei dispozitiv

a fost redat anterior, nu a evocat  fondul pricinii, împrejurare care conduce în

mod inevitabil la soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, în conformitate

cu dispozițiile exprese ale art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Pe temeiul de drept sus-menționat, coroborat

cu dispozițiile art. 326 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea

de revizuire formulată în cauză.

Pe temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța va obliga revizuenta la 300 RON cheltuieli

de judecată către intimații R.M., P.M. și C.P.S., luând în considerare, pe de o

parte, ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de

culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, și, pe de altă parte, faptul

că în analiza culpei trebuie să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții

care a achitat cheltuielile de judecată.

În

contextul cauzei de față, trebuie reținut și faptul că pentru

a statua asupra cheltuielilor de judecată, onorariul de avocat, trebuie avute în

vedere, atât dispozițiile de drept intern, dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei

de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. Civ, cât și principiile stabilite

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul

avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată,

dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată),

real și într-un cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus

în relație directă cu natura litigiului și complexitatea cauzei deduse judecății).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de

revizuire a deciziei nr. 2405 din 22 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de revizuienta

S.M.

Obligă pe revizuenta la 300 RON, cheltuieli

de judecată către intimații R.M., P.M. și C.P.S., reduse conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

iunie 2011.