ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1499 din 19 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta B.I.Ș. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata sumei de 20.741 RON, reactualizată în raport cu indicele de inflație, reprezentând prețul actualizat, a respins cererea de chemare în garanție și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul, apelurile fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 733/A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, prevederile înscrise în art. 50 din Legea nr. 10/2001 trebuie corelate cu cele ale art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 și că noțiunea de desființare a contractului se impune a fi înțeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, ci și ineficacitatea actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.

De asemenea, a reținut că din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că persoana chemată să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului, este Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, Curtea a reținut că în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, așa cum a fost precizată, este lipsită de relevanță susținerea apelantului pârât în sensul lipsei de identitate dintre Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost respinsă și critica referitoare la greșita respingere a cererii de chemare în garanție în ceea ce privește restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se incidența dispozițiilor art. 41 alin. (1) din H.G.

nr. 20/1996 și îndeplinirea obligațiilor asumate de Administrația Fondului Imobiliar în temeiul contractului de mandat cu titlu oneros, mandat ce nu a fost revocat. Referitor la recursul declarat de reclamantă, instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat petitul privind restituirea prețului de piață al imobilului, soluția adoptată fiind reflectată în mod corespunzător prin dispozitiv, în care s-a menționat admiterea în parte a acțiunii. Cât privește greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că din considerentele deciziei civile nr. 10250 din 12 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, rezultă neîndeplinirea exigențelor Legii nr. 112/1995 de către pârâta B.I.Ș.

pentru ca în calitate de chiriaș să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu, prin înfrângerea dispozițiilor art. 9 alin. (6) din actul normativ menționat. Or, aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza de față, determinând inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul. Reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate și admiterea apelului declarat, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că în cauză nu se poate reține puterea de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ., a considerentelor deciziei pronunțate în revizuire, deoarece instanța de apel ar fi trebuit să rețină autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2007. Ignorarea totală a sentinței civile nr. 515 din 9 mai 2001 are un caracter arbitrar și contravine chiar argumentelor evocate de instanța de apel, referitoare la asigurarea stabilității raporturilor juridice și administrarea uniformă a justiției.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că în mod greșit instanța de apel a legitimat procesual Statul Român considerând că este una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice și obligând în nume propriu Statul Român la plata obligațiilor personale ale reprezentantului.

A criticat decizia atacată și sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și Primăria municipiului București și neavând, așadar, obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acestui contract. Un alt motiv de recurs vizează greșita obligare la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, devreme ce Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea acestui contract, iar procentul de 1% trebuie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului, iar nu la cea achitată la momentul încheierii contractului.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Referitor la recursul declarat de reclamanta B.I.Ș., constată că este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed: Prin sentința civilă nr. 515 din 9 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea promovată de reclamanții N.S., N.M. și N.F. în contradictoriu cu pârâta B.I.Ș., obligând-o pe aceasta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, strada P.E., sector 1. De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat de părți, având ca obiect imobilul mai susmenționat.

Hotărârile pronunțate în apel (decizia nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) și recurs (decizia nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) au menținut soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulității contractului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâta a dat dovadă de bună credință la încheierea contractului, necunoscând faptul că foștii proprietari intenționează să revendice imobilul. În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în cauză, prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. proc.

civ. nu a fost răsturnată de reclamanți și că, față de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu referitor la acesta, se poate reține că pârâta a avut credința că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Împotriva deciziei nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a formulat cerere de revizuire de către reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., admisă prin decizia civilă nr. 10250 din 12 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Urmare a admiterii cererii de revizuire, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat.

Așadar, capătul de cerere în revendicare a fost admis în mod irevocabil, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv respingerea capătului de cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. În considerentele deciziei prin care s-a admis cererea de revizuire Înalta Curte a reținut, în temeiul uni act emis la o dată ulterioară înstrăinării apartamentului, că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare pârâta B.I.Ș. nu îndeplinea exigențele legii pentru ca, în calitate de chiriaș, să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu. În aceste condiții, reținerea de către instanța de apel prin hotărârea recurată a autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 10250 din 12 decembrie 2006 este greșită.

Principiul autorității de lucru judecat își are fundamentul în necesitatea de a se pune capăt litigiilor dintre părți, astfel încât verificarea jurisdicțională, odată finalizată, să nu mai poată fi reluată. Deși soluția dată litigiului dedus judecății se regăsește în dispozitivul hotărârii, nu doar aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât soluția nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la considerentele hotărârii, unde se regăsesc rațiunile de drept și de fapt ale adoptării ei. Totuși, nu toate considerentele au aceeași importanță în justificarea soluției. Pot dobândi autoritate de lucru judecat doar acele considerente care explicitează dispozitivul, permit înțelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii și care și-au găsit dezlegare prin soluția adoptată.

Raportând aceste considerații teoretice la speța de față, instanța constată că prin decizia nr. 10250 din 12 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respingându-se recursul pârâtei, s-a decis numai asupra capătului de cerere în revendicare, nu și în ceea ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. În această situație, cum considerentele analizate nu explicitează dispozitivul și nu sprijină soluția pronunțată de instanță, ele nu pot dobândi autoritate de lucru judecat.

De această autoritate se bucură însă acea parte din dispozitivul sentinței civile nr. 515 din 9 mai 2001, rămasă irevocabilă, prin care s-a hotărât respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat de părți, având ca obiect imobilul situat în București, strada P.E., sector 1. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului de care a fost deposedată prin admiterea acțiunii în revendicare, deși titlu său nu a fost desființat. Pentru aceste considerente va fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi modificată în parte decizia recurată și, admițând apelul reclamantei va fi obligat pârâtul la plata sumei de 98.400 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului, conform raportului de expertiză întocmit la instanța de fond, necontestat de părți.

Recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce succed: Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamanta a înțeles să-și îndrepte pretențiile împotriva acelei entități căreia, prin legea specială – art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- i-a fost conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice. Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu pentru obligațiile personale ale reprezentantului. Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces, a fost reprezentat în toate fazele procesuale și a făcut apărări cu privire la cererile formulate de reclamantă.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român și în această calitate are obligația restituirii prețului în litigiile fondate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Deși susținerea recurentului-pârât că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1997, încheiat între reclamantă și Consiliul General al municipiului București – D.P.I.

– D.A.F.I. este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În același timp, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză. Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din legea 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută. Motivul de recurs referitor la greșita restituire a comisionului de 1% nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995 „l a dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: a) sumele obținute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor‟.

În aplicarea acestor dispoziții legale, H.G. nr. 20/1996 stabilește în art. 41 că „ 1) Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul XX, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul YY, deschis la unitățile Băncii C.R. SA, după caz‟. Procentul de 1% reținut din prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenită vânzătorului pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat în temeiul legii.

Acest mandat nu a fost revocat, iar obligațiile asumate de intimatul-chemat Consiliul General al municipiului București în garanție în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului. În același timp, trebuie remarcat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincție cu privire la comisionul de 1%, iar chiriașul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală. Înalta Curte observă, în același timp, că recurentul-pârât nu justifică vreun interes în promovarea criticii referitoare la aplicarea procentului de 1% la valoarea reactualizată a imobilului, astfel încât nu o va analiza.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă în sensul precizat anterior și va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.I.Ș. împotriva deciziei nr. 733A din 06 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1499 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că obligă pârâtul să plătească echivalentul în lei la data plății a sumei de 98.400 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului. Menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.