ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 1499 din 19 noiembrie 2010

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a

admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta B.I.Ș. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

obligat pârâtul la plata sumei de 20.741 RON, reactualizată în raport cu

indicele de inflație, reprezentând prețul actualizat, a respins cererea de

chemare în garanție și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamanta, cât și pârâtul, apelurile fiind respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 733/A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

că, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, prevederile înscrise în

art. 50 din Legea nr. 10/2001 trebuie corelate cu cele ale art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 și că noțiunea de desființare a contractului se impune

a fi înțeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic

ca urmare a declarării nulității acestuia, ci și ineficacitatea actului juridic

ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni

în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat

un contract valabil încheiat. De asemenea, a reținut că din interpretarea sistematică

a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că persoana chemată să răspundă în calitate

de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau,

după caz, prețul de piață al imobilului, este Ministerul Finanțelor Publice. Totodată,

Curtea a reținut că în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă,

așa cum a fost precizată, este lipsită de relevanță susținerea apelantului pârât

în sensul lipsei de identitate dintre Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost respinsă și critica referitoare

la greșita respingere a cererii de chemare în garanție în ceea ce privește restituirea

comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

reținându-se incidența dispozițiilor art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996 și îndeplinirea

obligațiilor asumate de Administrația Fondului Imobiliar în temeiul contractului

de mandat cu titlu oneros, mandat ce nu a fost revocat.

Referitor la recursul declarat de reclamantă,

instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat petitul privind restituirea

prețului de piață al imobilului, soluția adoptată fiind reflectată în mod corespunzător

prin dispozitiv, în care s-a menționat admiterea în parte a acțiunii. Cât privește

greșita interpretare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

Curtea a reținut că din considerentele deciziei civile nr. 10250 din 12 decembrie

2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, rezultă

neîndeplinirea exigențelor Legii nr. 112/1995 de către pârâta B.I.Ș. pentru ca în

calitate de chiriaș să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu,

prin înfrângerea dispozițiilor art. 9 alin. (6) din actul normativ menționat. Or,

aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza de față, determinând

inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

Reclamanta a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei atacate și admiterea apelului declarat, invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că

în cauză nu se poate reține puterea de lucru judecat, în sensul art. 1201 C.

civ., a considerentelor deciziei pronunțate în revizuire, deoarece instanța de apel

ar fi trebuit să rețină autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin

care s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2007. Ignorarea totală a sentinței civile nr.

515 din 9 mai 2001 are un caracter arbitrar și contravine chiar argumentelor evocate

de instanța de apel, referitoare la asigurarea stabilității raporturilor juridice

și administrarea uniformă a justiției.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate

în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice în ceea

ce privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că

în mod greșit instanța de apel a legitimat procesual Statul Român considerând că

este una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice și obligând în nume

propriu Statul Român la plata obligațiilor personale ale reprezentantului. A criticat

decizia atacată și sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei calității

procesuale pasive, în condițiile în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă

și Primăria municipiului București și neavând, așadar, obligația de restituire a

prestațiilor efectuate în temeiul acestui contract.

Un alt motiv de recurs vizează greșita

obligare la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, devreme ce Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la

încheierea acestui contract, iar procentul de 1% trebuie aplicat la valoarea reactualizată

a imobilului, iar nu la cea achitată la momentul încheierii contractului.

Analizând recursurile în limitele criticilor

formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanta

B.I.Ș., constată că este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:

Prin sentința civilă nr. 515 din 9 mai

2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în

parte acțiunea promovată de reclamanții N.S., N.M. și N.F. în contradictoriu cu

pârâta B.I.Ș., obligând-o pe aceasta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

din București, strada P.E., sector 1. De asemenea, a fost respins capătul de cerere

privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat

de părți, având ca obiect imobilul mai susmenționat.

Hotărârile pronunțate în apel (decizia

nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie) și recurs (decizia nr. 5208 din 21

septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală) au menținut soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul

de cerere vizând constatarea nulității contractului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că pârâta a dat dovadă de bună credință la încheierea contractului, necunoscând

faptul că foștii proprietari intenționează să revendice imobilul. În recurs, Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat că, în cauză, prezumția de bună-credință

instituită de art. 1899 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost răsturnată de reclamanți

și că, față de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu

referitor la acesta, se poate reține că pârâta a avut credința că cel de la care

a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite

proprietatea.

Împotriva deciziei nr. 5208 din 21

septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a formulat cerere de revizuire de către reclamanți, în temeiul dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., admisă prin decizia civilă nr. 10250 din 12 decembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Urmare a admiterii cererii de revizuire, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei

nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat. Așadar, capătul

de cerere în revendicare a fost admis în mod irevocabil, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței, respectiv respingerea capătului de cerere în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În considerentele deciziei prin care

s-a admis cererea de revizuire Înalta Curte a reținut, în temeiul uni act emis la

o dată ulterioară înstrăinării apartamentului, că la data încheierii actului de

vânzare-cumpărare pârâta B.I.Ș. nu îndeplinea exigențele legii pentru ca, în calitate

de chiriaș, să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu.

În aceste condiții, reținerea de către

instanța de apel prin hotărârea recurată a autorității de lucru judecat a considerentelor

deciziei nr. 10250 din 12 decembrie 2006 este greșită.

Principiul autorității de lucru judecat

își are fundamentul în necesitatea de a se pune capăt litigiilor dintre părți, astfel

încât verificarea jurisdicțională, odată finalizată, să nu mai poată fi reluată.

Deși soluția dată litigiului dedus judecății

se regăsește în dispozitivul hotărârii, nu doar aceasta se bucură de autoritate

de lucru judecat, întrucât soluția nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la

considerentele hotărârii, unde se regăsesc rațiunile de drept și de fapt ale adoptării

ei. Totuși, nu toate considerentele au aceeași importanță în justificarea soluției.

Pot dobândi autoritate de lucru judecat

doar acele considerente care explicitează dispozitivul, permit înțelegerea limitelor

între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii și care

și-au găsit dezlegare prin soluția adoptată.

Raportând aceste considerații teoretice

la speța de față, instanța constată că prin decizia nr. 10250 din 12 decembrie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respingându-se recursul pârâtei,

s-a decis numai asupra capătului de cerere în revendicare, nu și în ceea ce privește

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. În această situație, cum

considerentele analizate nu explicitează dispozitivul și nu sprijină soluția pronunțată

de instanță, ele nu pot dobândi autoritate de lucru judecat.

De această autoritate se bucură însă

acea parte din dispozitivul sentinței civile nr. 515 din 9 mai 2001, rămasă irevocabilă,

prin care s-a hotărât respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat de părți, având ca obiect

imobilul situat în București, strada P.E., sector 1.

Așa fiind, în raport de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă este îndreptățită

la restituirea prețului de piață al imobilului de care a fost deposedată prin admiterea

acțiunii în revendicare, deși titlu său nu a fost desființat.

Pentru aceste considerente va fi admis

recursul declarat de reclamantă, va fi modificată în parte decizia recurată și,

admițând apelul reclamantei va fi obligat pârâtul la plata sumei de 98.400 euro,

reprezentând valoarea de piață a imobilului, conform raportului de expertiză întocmit

la instanța de fond, necontestat de părți.

Recursul declarat de pârât se privește

ca nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce succed:

Așa cum în mod corect a reținut instanța

de apel, reclamanta a înțeles să-și îndrepte pretențiile împotriva acelei entități

căreia, prin legea specială – art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- i-a fost

conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât

în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu pentru obligațiile

personale ale reprezentantului. Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces,

a fost reprezentat în toate fazele procesuale și a făcut apărări cu privire la cererile

formulate de reclamantă.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică

în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi

și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice,

în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Prin

urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român

și în această calitate are obligația restituirii prețului în litigiile fondate pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Deși susținerea recurentului-pârât că

este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1997, încheiat între

reclamantă și Consiliul General al municipiului București – D.P.I. – D.A.F.I. este

reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii

nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație

ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea,

fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În același timp, art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i

un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării

nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și

ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită

în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător

al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale au un caracter

special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât,

instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă

unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de răspundere pentru evicțiune

a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice,

în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul

evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de

Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare

a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13

alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la

dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se

mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de art. 50

alin. (3) din legea 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat

prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent

nu poate fi reținută.

Motivul de recurs referitor la greșita

restituire a comisionului de 1% nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin.

(6) pct. a din Legea nr. 112/1995 „l

a dispoziția Ministerului

Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare

a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:

a)

sumele obținute de vânzarea

apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri,

rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor‟.

În aplicarea acestor dispoziții

legale, H.G. nr. 20/1996 stabilește în art. 41 că „

1)

Unitățile specializate,

care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația

să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%,

potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze,

în termen de 3 zile lucrătoare, în contul XX, deschis la trezoreria statului din

localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul YY, deschis la unitățile

Băncii C.R. SA, după caz‟.

Procentul de 1% reținut din

prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenită vânzătorului pentru lucrările

efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv

prețul mandatului cu titlu oneros, acordat în temeiul legii. Acest mandat nu a fost

revocat, iar obligațiile asumate de intimatul-chemat Consiliul General al municipiului

București în garanție în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea

contractului.

În același timp, trebuie

remarcat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea

prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincție cu privire la comisionul

de 1%, iar chiriașul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală.

Înalta Curte observă, în

același timp, că recurentul-pârât nu justifică vreun interes în promovarea criticii

referitoare la aplicarea procentului de 1% la valoarea reactualizată a imobilului,

astfel încât nu o va analiza.

Pentru toate aceste considerente,

în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de

reclamantă în sensul precizat anterior și va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

B.I.Ș. împotriva deciziei nr. 733A din 06 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia recurată în

sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1499

din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă în parte sentința, în sensul

că obligă pârâtul să plătească echivalentul în lei la data plății a sumei de 98.400

euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Menține restul dispozițiilor deciziei

și sentinței.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 septembrie 2012.