ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7256/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 02 martie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanții P.V. și P.T.C. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata diferenței între prețul de 3.070 RON, actualizat cu indicele de inflație, stabilit în baza sentinței civile nr. 2144 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București și prețul de piață al apartamentului situat în municipiul București, sector 1, pentru care contractul de cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost definitiv și irevocabil desființat prin hotărâre judecătorească.

Prin sentința civilă nr. 773 din 03 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată de reclamanții P.V. și P.T.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, constatatîndu-se că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare la plata diferenței dintre prețul de piață și prețul actualizat, câtă vreme nu are nici calitatea procesuală pasivă de a fi obligat la plata prețului de piață al apartamentului. Prin decizia civilă nr. 538/A din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința civilă nr. 673 din 03 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță întrucât există contradicție între dispozitiv și considerente, pe de o parte, iar pe de altă parte, a constatat că s-au încălcat principiile contradictorialității, al dreptului la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, drepturi ocrotite atât de Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme părților nu li s-a dat cuvântul pe fondul cauzei, ci doar pe excepție, iar Tribunalul București a analizat și reținut și motive de fond.

În al doilea rând, s-a constatat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă întrucât acțiunea a fost întemeiată doar pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată în urma adoptării Legii nr. 1/2009, care, în art. 50, conferă calitate procesuală pasivă numai Ministerului Finanțelor Publice în acțiunile având ca obiect restituirea prețului de piață al apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între chiriași și stat în baza Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4204 din 02 iulie 2009, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei instanței de apel, reținând, în esență, că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 50 1 din legea specială, iar calitate procesuală pasivă, în cazul acțiunilor având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, către cumpătătorii chiriași ale căror contracte au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, revine Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, după cum a reținut, în mod corect, și Curtea de Apel.

De asemenea, în mod corect, Curtea a stabilit că argumentele instanței de fond nu fundamentează soluția pronunțată în dispozitiv, deoarece prima instanță, pentru verificarea legitimării procesuale pasive, a analizat chestiuni de fond, privind cauza de desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în speță, ceea ce nu era posibil, la acel moment procesual. Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 711 din 06 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată pentru următoarele argumente: În cauză, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin sentința civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, prin urmare este îndeplinită cea de-a doua condiție a textului art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Nu este însă întrunită prima cerință vizată de textul normativ amintit, respectiv nu se poate reține că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Argumentul se bazează pe considerentele sentinței civile nr. 2523 din 09 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, care a constatat existența unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 și a celor menționate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în decizia nr. 2302 din 04 decembrie 2003, în sensul că atât vânzătorul imobilului, cât și cumpărătorii, au fost de rea-credință la încheierea contractului din 17 iunie 1997, având drept scop fraudarea intereselor adevăratului proprietar.

Cum cele statuate prin hotărâri judecătorești nu mai pot fi ulterior combătute, opunându-se prezumția de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ce asigură securitatea juridică, tribunalul a constatat că nu are posibilitatea de a reține o altă situație premisă, respectiv că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat, cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995, pentru a proceda la stabilirea prețului de piață al imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare, așa cum s-a solicitat. Apelul declarat împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la aspectele de ordin procedural invocate prin cererea de apel, s-a constatat că susținerile invocate sunt nefondate, în cauză fiind respectate garanțiile unui proces echitabil, garanții care implică și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, într-adevăr, la termenul de judecată de la 09 februarie 2011, reclamanții au recuzat completul de judecată pentru motivul antepronunțării în cauză, ca urmare a respingerii probei cu expertiză, iar prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 04 martie 2011 cererea de recuzare a fost respinsă.

Reiterându-se solicitarea de a fi încuviințată proba cu expertiză, respinsă, după cum s-a arătat, la termenul anterior, tribunalul a procedat la respingerea acestei solicitări, pentru argumentele arătate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, împrejurare în care, reclamanții au formulat cea de-a doua cerere de recuzare a completului de judecată. Acesta a procedat la soluționarea cauzei, dispozițiile art. 28-29 C. proc. civ. fiind corect interpretate. Potrivit cu aceste norme, pentru aceleași motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere de recuzare, această cerere fiind considerată inadmisibilă chiar de către completul în fața căruia a fost formulată. În ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel a constatat că aceasta a fost corect reținută de către tribunal, care a aplicat legal și dispoziția art. 50 din Legea nr. 1/2009.

De altfel, reține instanța de apel, însăși hotărârea judecătorească pe care apelanții au înțeles să o invoce, cu titlu de practică judiciară, și în confirmarea susținerilor acestora - decizia nr. 1703/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -, conduce la aceeași concluzie pe care a reținut-o instanța de fond în adoptarea soluției care face obiectul prezentului apel. Prin urmare, în mod corect, tribunalul a stabilit că reclamanții, de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu pot solicita diferența dintre prețul actualizat cu indicele de inflație, pe care l-au obținut, în baza aceluiași temei juridic, prin sentința civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, și prețul de piață al apartamentului din litigiu, fiind lipsită, astfel, de utilitate examinarea criticii care vizează exclusiv valoarea acestui bun imobil.

În fine, instanța de apel a mai reținut că tribunalul a interpretat corect dispozițiile art. 138 și ale art. 212 C. proc. civ. Astfel, în condițiile în care instanța s-a considerat lămurită asupra situației dedusă judecății, a procedat la soluționarea litigiului, astfel încât, prin soluția dispusă asupra cererii de probe formulată de reclamanți, nu s-a antepronunțat în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.V. și P.T.C., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei din apel și, admițându-se apelul, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 555.638 RON, minus suma plătită cu titlu de restituire a prețului de cumpărare, indexat cu rata inflației.

Primul motiv de recurs vizează faptul că sentința primei instanțe a fost pronunțată de un judecător ce fusese recuzat și care nu mai avea dreptul de a se pronunța în dosar, atâta timp cât nu era soluționată cererea e recuzare, ceea ce duce la nulitatea soluției. Astfel, se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că tribunalul a procedat corect când a respins a doua cerere de recuzare, fără a o mai înainta completului legal desemnat a judeca aceste cereri, motivat de faptul că este vorba de aceleași motive de recuzare ca și în prima cerere, situație cu totul eronată, în opinia recurenților. Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Invocă decizia nr. 1703 din 25 februarie 2011 pronunțată de instanța supremă, prin care s-a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, acordând prețul de piață al apartamentului chiriașilor cărora le-a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Recurenții apreciază că, în mod greșit instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, ar fi o hotărâre ce stabilește definitiv și irevocabil cumpărarea cu rea credință a apartamentului în litigiu, în realitate cauza soluționată prin hotărârea menționată reprezentând o „comparare de titluri de proprietate” între cel al reclamantei din respectivul litigiu (din anul 1940) și cel al pârâților (din anul 1997), dându-se prevalență celui mai vechi.

În fine, sub un al treilea aspect, susține că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra expertizării apartamentului în cauză, efectuată chiar de instanța de apel. Analizând recursul prin raportare la criticile formulate și la motivele de nelegalitate invocate, se constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs ce vizează faptul că sentința primei instanțe a fost pronunțată de un judecător ce fusese recuzat și care nu mai avea dreptul de a se pronunța în dosar, atâta timp cât nu era soluționată cererea e recuzare, ceea ce duce la nulitatea soluției, este nefondat. Se reține astfel că, prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 09 februarie 2011, reclamanții au recuzat completul de judecată pentru motivul antepronunțării în cauză, prin faptul că probele pe care aceștia le-au solicitat au fost respinse.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 04 martie 2011, cererea de recuzare a fost respinsă, reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. Ulterior, la termenul de judecată din data de 06 aprilie 2011, reclamanții au reiterat cererea de probatorii, constând în efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, cerere respinsă de instanță pentru argumentele arătate în încheierea de ședință de la termenul din 09 februarie 2011, fiind vorba de aceeași probă, împrejurare în care reclamanții au formulat o nouă cerere de recuzare a completului de judecată. Tribunalul, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (3) și art. 30 alin. (4) C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare.

Instanța de apel, confirmând soluția dată de instanța de fond celei de-a doua cereri de recuzare, a făcut o corectă și legală interpretare a prevederilor legale în materia recuzării. Astfel, potrivit art. 28 alin. (4) C. proc. civ., împotriva aceluiași judecător nu se poate formula o noua cerere pentru aceleași motive de recuzare. Or, în cauză, reclamanții, prin apărător, au formulat două cereri de recuzare pentru același motiv, respectiv pentru respingerea cererii de probatorii, constând în efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, situație ce se încadrează în dispozițiile legale anterior menționate. În acord cu dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

care prevăd că „cererile de recuzare inadmisibile potrivit art. 28 se soluționează de instanța în fața căreia au fost formulate”, a doua cerere de recuzare a fost respinsă de judecătorul învestit cu soluționarea apelului și față de care fusese respinsă prima cerere de recuzare întemeiată pe același motiv. În ceea ce privește criticile ce vizează fondul cauzei, se constată că și acestea sunt nefondate. Recurenții invocă motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Din perspectiva acestui motivul de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanții reclamanți, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. , răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci „când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ . De asemenea, nefondate sunt și criticile referitoare la greșita aplicare sau interpretare a legii, ce se subsumează motivului de neleaglitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenții arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reținând că sentința civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, ar fi o hotărâre ce stabilește definitiv și irevocabil cumpărarea cu rea credință a apartamentului în litigiu, în realitate cauza soluționată prin hotărârea menționată reprezentând o „comparare de titluri de proprietate” între cel al reclamantei din respectivul litigiu (din anul 1940) și cel al pârâților (din anul 1997), dându-se prevalență celui mai vechi. Or, așa cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, prin care Judecătoria sectorului 1 București a soluționat acțiunea în revendicare introdusă de reclamanta M.G.

împotriva Consiliului General al Municipiului București și a pârâților P.V. și P.T.C., precum și capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urmă au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 cu rea credință, având cunoștință atât despre intenția reclamantei de a redobândi bunul preluat prin naționalizare, cât și despre faptul că imobilul nu făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu valabil. Astfel, actul s-a întemeiat pe o cauză ilicită, reprezentând în realitate o operațiune speculativă, încheiată pe riscul cumpărătorului și cu complicitatea vânzătorului.

Astfel, în mod corect s-a reținut de instanțele de fond și apel că, în cauză, prin sentința civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București , rămasă irevocabilă prin decizia nr. 115 din 22 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 , în urma admiterii acțiunii în revendicare a reclamantei M.G.E., moștenitoarea fostului proprietar al imobilului (P.N.).

Condiția esențială pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.

Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de reclamanți cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație, pe care l-au și obținut, de altfel, prin sentința civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 București . Pentru considerentele arătate, apare ca nefondată și critica privind faptul că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra expertizării apartamentului în cauză, nefiind necesară efectuarea unei expertize, ce este prevăzută explicit de legiuitor doar în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în cazul restituirii prețului apartamentului fiind suficientă mențiunea actualizării cu indicele de inflație, cum de altfel s-a și dispus prin sentința civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V. și P.T.C. împotriva deciziei nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V. și P.T.C. împotriva deciziei nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.