ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1279 din 05 decembrie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 12326/C/2002, Tribunalul Timiș a respins, ca prematură, acțiunea reclamantei Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte instituții, precum și cererea de intervenție formulată de Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din Combinatul Siderurgic Reșița față de pârâții Prefectura Județului Timiș, SC T.B. Buziaș SA, Primăria orașului Buziaș, A.P.A.P.S., M.S. și D.G.F.P. Timiș, a constatat că Prefectura Județului Timiș nu are calitate procesuală pasivă, cu cheltuieli de judecată față de pârâta SC T.B. SA Buziaș.

În motivarea sentinței, prima instanță a constatat că, prin înscrisurile aflate la dosar, reclamanta a făcut dovada că a înaintat notificări pârâtelor Prefectura Județului Timiș și Primăriei orașului Buziaș, în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificare adresată și pârâtei SC T.B. SA Buziaș, însă nu s-a făcut dovada că s-ar fi pronunțat o decizie motivată asupra notificărilor depuse, astfel că acțiunea de față, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este prematur introdusă. După primirea deciziilor motivate, reclamanta are posibilitatea ca, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, să atace în justiție decizia de admitere sau respingere a cererii sale, ce nu este cazul în speța de față.

Prin Decizia civilă nr. 521 din 28 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 1998/59/2004, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de către reclamantă și intervenientă împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și, în consecință, evocând fondul, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei și a intervenientei; a obligat pârâta SC T.B. SA Buziaș să înainteze notificarea reclamantei, precum și întreaga documentație aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii despăgubirilor ce li se cuvin celor două asociații pentru imobilul înscris în CF nr. 349 Buziaș nr. top 263, 264, 265/1/1, aflat în prezent în patrimoniul societății și care nu mai poate fi restituit în natură; a luat act de renunțarea asociației reclamante la judecarea acțiunii față de pârâții Prefectura Județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S.

și a respins acțiunea față de pârâta A.V.A.S. și D.G.F.P. a Județului Timiș. Prin Decizia civilă nr. 349 din 26 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1998/59/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de către reclamantă, intervenientă și pârâta SC T.B.B. SA împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o în parte, a menținut dispozițiile din decizia recurată, referitoare la renunțarea la judecată față de Prefectura județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S. și anularea sentinței civile nr. 1279 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Timiș, și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, atacând soluția primei instanțe, reclamanta și intervenienta au invocat mai multe motive de apel, printre care aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului fără titlu, încălcarea prin Decretul nr. 358/1949 a prevederilor Constituției din 1948 și ale art. 481 C. civ., neexercitarea de către instanțe a rolului activ și nedovedirea existenței unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, aspecte pe care instanța de apel a omis să se pronunțe, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 416 din 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R.

și alte instituții și de intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din C.S.R. Drept urmare, a schimbat, în parte, sentința atacată, a admis în parte acțiunea civilă precizată, precum și cererea de intervenție și a dispus obligarea pârâtei SC T.B. SA Buziaș să înainteze notificarea reclamantei și documentația aferentă Secretariatului C.C.S.D. în vederea acordării măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite apelantelor pentru imobilul înscris în C.F. nr. 349 Buziaș, nr. top 263, aflat în prezent în patrimoniul pârâtei. A luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții Prefectura Județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S. și a respins acțiunea civilă formulată împotriva pârâtelor A.V.A.S.

și D.G.F.P. Timiș. În ceea ce privește prematuritatea acțiunii, această excepție a fost în mod eronat reținută, față de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în condițiile în care unitatea notificată nu a emis dispoziția sau decizia motivată în soluționarea notificării formulate de reclamantă cu privire la imobilul în litigiu, deși a trecut termenul de 60 zile prevăzut în acest sens de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nici nu a indicat că ar fi necesară depunerea unor acte suplimentare pentru soluționarea notificării.

Nu poate fi acceptat considerentului tribunalului, în sensul că, până nu s-a soluționat notificarea, nu este deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pentru că ar însemna să fie lăsată la latitudinea unității deținătoare aprecierea momentului oportun pentru soluționarea notificării, lucru care nu poate fi acceptat, întrucât ar putea duce la subiectivism și arbitrariu, iar unitatea deținătoare ar putea întârzia în mod nedeterminat soluționarea notificării. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 în soluționarea unui recurs în interesul legii. Având în vedere că, prin sentința atacată, s-au antamat și aspecte privind fondul litigiului dintre părți, față de conținutul deciziei de casare pronunțată de instanța de recurs și de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., curtea a constatat că nu sunt întrunite prevederile art. 297 C. proc. civ., neimpunându-se desființarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare, ci schimbarea sentinței, în sensul respingerii excepției prematurității acțiunii, ca neîntemeiată, și analizate pretențiile reclamantei și intervenientei, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește fondul pretențiilor din acțiune, în primul rând, instanța, dând efect dreptului de dispoziție al reclamantei, conform art. 246 C. proc. civ., a luat act de precizarea de acțiune prin care s-a renunțat la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâții Primăria orașului Buziaș, Ministerul Sănătății și Prefectura județului Timiș, considerându-se că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în cauză, singura care justifică o astfel de calitate, în accepția reclamantei, fiind doar SC T.B.

SA Buziaș, în al cărei patrimoniu se află în prezent imobilul. În precizarea de acțiune a fost omisă însă discutarea calității procesuale a altor pârâți, respectiv A.P.A.P.S. și D.G.F.P. Timiș. S-a constatat că A.P.A.P.S. (fost F.P.S.) nu a efectuat privatizarea SC T.B. SA Buziaș, deoarece la data de 18 octombrie 2000 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), pachetul majoritar de acțiuni al SC T.B. SA Buziaș a fost cedat de F.P.S., S.I.F. Transilvania, urmând ca potrivit actului normativ menționat, F.P.S. să primească în compensare alte acțiuni, scopul acestei proceduri fiind acela de a se regulariza cotele de capital social deținute la societăți comerciale de către F.P.S. Astfel, nu este abilitată de lege să stabilească și, cu atât mai mult, să acorde apelantelor despăgubiri prin echivalent pentru imobilul aflat în patrimoniul societății privatizate.

Calitate procesuală pasivă în cauză nu justifică nici D.G.F.P. Timiș, pentru că nu are personalitate juridică distinctă de a M.F.P., care, oricum, nu a fost indicat ca pârât prin acțiune, ceea ce impune respingerea acțiunii îndreptate împotriva sa. Pe fondul pricinii, se impune a se analiza dacă imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, enumerate de art. 2 din legea reparatorie, dacă reclamanta și intervenienta au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului sau sesizarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea măsurilor reparatorii cuvenite.

În ceea ce privește imobilul în litigiu, acesta se află în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada de referință, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu a fost preluat ca urmare a aplicării Decretului nr. 358/1949, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 20 august 1949, potrivit căruia, în locul fostei Case de Credit, prin desființarea lor, se înființează Casele de Ajutor ale Salariaților, iar patrimoniul Casei de Credit este preluat de Confederația Generală a Muncii; drept urmare, în cartea funciară a imobilului a fost înscris dreptul de proprietate al fostului Sindicat Sovrommetal.

În speță, față de conținutul CF nr. 349 Buziaș, nr. top 263, instanța a constatat că Decretul nr. 358/1949 nu poate constitui un titlu valabil în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind contrar Constituției în vigoare la data preluării imobilului și art. 17 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată și de România în acel moment. Ca atare, imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv și intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii. În ceea ce privește calitatea reclamantei și a intervenientei de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile actului normativ arătat, respectiv excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâta SC T.B.

SA prin întâmpinare, instanța a apreciat că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Astfel, din conținutul CF sus-menționate, rezultă că, la momentul publicării Decretului nr. 358/1949, imobilul în litigiu se afla în proprietatea Casei de Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și Domeniile Reșița și doar ulterior, în anul 1950, s-a înscris în CF, ca proprietar, Sindicatul Salariaților Sovrom Metal Reșița.

Ca atare, față de conținutul Decretului nr. 358/1949, ce prevedea la art. 3, desființarea Casei de Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, data publicării decretului de desființare a fostului proprietar tabular în Buletinul Oficial este momentul în funcție de care se stabilește persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 3 lit. c), și nu anul 1950, când apare mențiunea cu privire la Sindicatul Salariaților Sovrom Metal Reșița. Ca atare, Statul comunist a preluat imobilul în litigiu în mod abuziv de la Casa de Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, și nu de la Sindicatul Salariaților Sovrom Metal Reșița, astfel că prima entitate, respectiv succesorii săi în drepturi au calitatea de persoană îndreptățită în accepțiunea dată de Legea nr. 10/2001.

Și celelalte cerințe ale art. 3 lit. c) din actul normativ arătat sunt îndeplinite: proprietarul tabular de la momentul preluării a fost desființat, ca persoană juridică, prin Decretul nr. 358/1949, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr. 2354 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Reșița), s-a constatat că reclamanta și intervenienta sunt continuatoare ale personalității sale juridice, fiind succesoare cu titlu universal ale patrimoniului fostei Case de Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și Domeniile Reșița. Aceasta calitate este consemnată și în actele constitutive ale reclamantei și intervenientei, însă relevantă este hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, ale cărei constatări sunt prezumate absolut, irefragrabil, că exprimă adevărul, nemaiputând fi contrazise.

În ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite, reclamanta și intervenienta au solicitat restituirea în natură a imobilului sau stabilirea în mod direct, prin prezenta hotărâre, a despăgubirilor bănești cuvenite, în suma de 1.800.000 lei. În prezent, imobilul notificat, înscris în CF nr. 349 nr. top. 263, casa cu nr. 1 și 755 mp (doar această porțiune din imobilul preluat de Stat făcând obiectul prezentului dosar, restul fiind revendicat în alt dosar, aflat pe rolul Tribunalului Timiș), se află în proprietatea pârâtei SC T.B. Buziaș SA, ca urmare a Ordinului nr. 154 din 21 aprilie 1991 emis de Ministerul Comerțului și Turismului, așa cum a fost completat cu adresa din 27 octombrie 1994. Din aceste înscrisuri rezultă că, în patrimoniul SC T.B.

Buziaș SA, antecesoarea pârâtei, a intrat dreptul de proprietate asupra vilei nr. 17, situată în Buziaș, str. P., respectiv imobilul în litigiu. Faptul că această societate nu și-a înscris dreptul de proprietate în CF nu prezintă relevanță, față de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 7/1996, care consacră doar efectul de opozabilitate pentru înscrierile din CF, precum și de faptul că actele ce consacră dreptul său de proprietate nu au fost contestate în procedura prevăzută de lege, având caracterul unor acte normative. În plus, potrivit Legii nr. 10/2001, nici SC T.B. SA desemnată prin precizarea de acțiune, ca pârâtă, nu este abilitată să restituie reclamantei și intervenientei, în natură sau echivalent, imobilul în discuție, însă, aceasta poate fi totuși obligată de instanță, conform noilor dispoziții de procedură de imediată aplicare instituite de H.G.

nr. 250/2007, art. 27 pct. 1 al Normelor de aplicare a Legii 10/2001, să direcționeze notificarea entității competente să stabilească și să acorde despăgubiri, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 16 alin. (2) titlul VII al Legii nr. 247/2005). Situația particulară a speței de față s-ar fi încadrat în ipoteza prevăzută de art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, care se referă la societățile privatizate integral înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Avându-se în vedere și Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, ipoteza prevăzută de art. 29 - aceea a acordării de măsuri reparatorii în echivalent - se aplică numai în situația imobilelor preluate cu titlu valabil.

Per a contrario, imobilele preluate abuziv, fără titlu valabil, precum în speță, se vor restitui în natură, dacă această măsură este posibilă. Numai că, așa cum s-a subliniat și în literatura de specialitate, dispozițiile legale se constituie într-o excepție de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, reglementat de art. 22-26 din lege. Fiind un text de excepție, este de strictă interpretare și aplicare. Ca atare, de vreme ce imobilul în speță a fost preluat fără titlu, rezultă că nu mai este incident art. 29 care se referă la imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate la data apariției legii, ci dreptul comun, de care s-a făcut vorbire mai sus.

Pe de altă parte, instanța mai reține și că privatizarea nu putea purta asupra unui imobil preluat fără titlu valabil, care nu a aparținut niciodată statului. Acest aspect este, însă, lipsit de interes pentru petiționari, în condițiile în care art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009. Dispozițiile legii noi sunt de imediată aplicare, reprezentând ultima voință a legiuitorului, cu atât mai mult cu cât în speță este vorba de o lege specială de reparație limitată în timp. Ca atare, petiționarii nu se mai pot prevala de dispozițiile art. 2 alin. (2) pentru a obține restituirea în natură a imobilului solicitat.

Față de această situație și de dispozițiile art. 11 și 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că nu se poate dispune restituirea imobilului în natură, însă nici nu se pot stabili măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite prin prezenta hotărâre, raportat la valoarea pretinsa de reclamantă, față de prevederile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005, care reglementează o procedură specială de urmat în acest sens, precum și o competență specială, în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât au fost respinse ambele solicitări ca neîntemeiate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R.

și alte Instituții, intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița, precum și pârâta SC T.B. SA Buziaș criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte Instituții și intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița au invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, următoarele: Prin considerente, instanța de apel a stabilit în mod corect că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, din proprietatea antecesoarei recurentelor, că Decretul nr. 358/1949 de preluare a imobilului a fost nelegal și nu constituie un titlu valabil, că recurentele sunt succesoarele și continuatoarele activității proprietarului tabular și că au calitate procesuală activă, că normele constituționale și internaționale sunt aplicabile în cauză.

Cu toate acestea, în mod greșit, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, pentru considerentul că, aplicabile fiind prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intimata-pârâtă SC T.B. SA. Buziaș, societate privatizată, nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului ce face parte din patrimoniul său, ca urmare a Ordinului nr. 154 din 21 aprilie 1991 al fostului Minister al Comerțului și Turismului, completat cu adresa din 27 octombrie 1994. Însă, contrar celor reținute de către instanță, imobilul nu face parte din patrimoniul intimatei. Din adresa din 21 aprilie 1991 a fostului M.C.T., rezultă că Vila nr. X, situată pe strada P. ar face parte din acest patrimoniu, fără a fi menționate date de identificare.

Intimata susține că imobilul revendicat în acest dosar și situat pe strada M. a fost unificat de ea cu imobilul situat pe strada I. C. Duca, pe care recurentele îl revendică într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiș. Deci, Vila nr. Y ar fi compusă din două imobile diferite, situate pe străzi diferite, dar nu se depune nicio dovadă în acest sens și care nu este înscrisă în CF, deoarece nu îndeplinește condițiile legale. În acest caz, trebuia întocmită o documentație conform H.G. nr. 834/1991, în baza căreia să fie aprobată unificarea celor două imobile situate pe străzi diferite și având în CF numere topografice diferite. Intimata a declarat că nu a putut obține titlul de proprietate asupra terenului.

Această susținere a pârâtei nu poate fi luată în considerare, deoarece pârâta recunoaște că nu are niciun titlu de proprietate și nu a putut dovedi modul în care imobilul revendicat a ajuns în posesia sa, precum și faptul că din anul 1949 și până în prezent ar fi achitat taxele pe teren și impozitele pe clădire. Deoarece imobilul nu este evidențiat în patrimoniul pârâtei, iar aceasta îl folosește fără niciun titlu, respingerea cererii de restituire în natură echivalează cu deposedarea abuzivă a recurentelor de proprietatea asupra imobilului revendicat și împroprietărirea intimatei SC T.B. SA Buziaș, legalizându-se astfel abuzul făcut de Statul Român în anul 1949 și încălcându-se actele normative internaționale la care România este parte și care au prioritate față de dreptul intern.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC T.B. SA Buziaș a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., respingând excepția lipsei calității procesuale active. Rezultă din cuprinsul cărții funciare nr. 349 Buziaș, la poziția B5 că fostul proprietar al imobilului în litigiu este Sindicatul Sovrom Metal Reșița, al cărui patrimoniu a fost preluat de Sindicatul Vatra, și nu de către reclamante, care nu sunt persoane juridice îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001. Faptul că Sindicatul Vatra este adevăratul succesor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu a fost stabilit prin sentința civilă nr. 1723 din 30 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 1161/1998, irevocabilă, depusă la dosarul cauzei.

De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, considerând că imobilele în litigiu nu au fost preluate cu titlu valabil. Decretul nr. 358/1949 reprezintă un act normativ publicat în M. Of. nr. 54 din 20 august 1949, în virtutea căruia patrimoniul „Caselor” trece asupra Confederației Generale a Muncii. Prin emiterea acestui decret, legiuitorul a acționat în limitele sale de competență, dispunând cu privire la reglementarea unei forme de asociere. Cu respectarea principiului simetriei actelor, s-a apreciat că se impune desființarea Caselor de Credit de orice fel și a caselor de ajutor ale salariaților, stabilindu-se o altă formă de organizare: Confederația Generală a Muncii, care avea un scop similar și acoperea aceleași nevoi ale salariaților.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care societatea pârâtă este proprietara imobilului Vila nr. Y, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în baza Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, act adoptat cu respectarea legilor în vigoare și necontestat. SC T.B. Buziaș reorganizându-se ca societate comercială prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, iar imobilele în litigiu sunt evidențiate la poziția 17 din listele anexă la Ordin, sub denumirea Vila nr. Y. De asemenea, nu s-a dat eficiență sentinței nr. 776 din 14 aprilie 2003 pronunțate de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 273/2003, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că pârâta este nu numai deținătoarea imobilelor revendicate de către reclamantă, ci este o unitate deținătoare care a fost privatizată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 19 noiembrie 2002, instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu examinarea în fond a notificării formulate de către reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte instituții în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul înscris în CF nr. 349 Buziaș nr. top 263, aflat în deținerea pârâtei SC T.B. Buziaș SA.

Prin decizia recurată în cauză, s-a apreciat că pretențiile astfel deduse judecății sunt admisibile, chiar dacă nu s-a emis o decizie sau dispoziție motivată, susceptibilă de a fi contestată în procedura prevăzută de legea specială, deoarece mecanismul prin care, ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării în termenul legal, instanța de judecată este competentă a examina ea însăși, în fond, notificarea, a fost legitimat prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. În acest cadru procesual, instanța de apel, evocând fondul cauzei, a analizat modalitatea de preluare a imobilului în patrimoniul statului, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și natura măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul ce face obiectul notificării.

Se constată că, prin motivele de recurs, pârâta nu a formulat critici relative la cadrul procesual în care au fost examinate pretențiile formulate în cauză, ca atare, urmează a fi analizată legalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs. Recurenta – pârâtă a formulat, în primul rând, critici relative la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, din perspectiva excepției lipsei calității procesuale active respinse de către instanța de apel, în timp ce reclamanta și intervenienta au criticat natura măsurii reparatorii acordate de către instanța de apel, respectiv în echivalent, în loc de restituire în natură. Dat fiind că se impune verificarea cu precădere a modului de analiză a excepției procesuale, față de aspectele de fond vizând natura măsurii reparatorii, urmează a se analiza, în primul rând, recursul declarat de pârâtă, pentru a se stabili calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Este de precizat că intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din Combinatul Siderurgic Reșița nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă instanța de apel i-a recunoscut și acesteia, alături de reclamantă, dreptul la măsuri reparatorii, fără ca pârâta să critice acest aspect, susținând doar că niciuna dintre celelalte recurente nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Ca atare, în absența unor critici explicite, faptului neformulării notificării nu i se va recunoaște niciun efect în cauză. Este de observat, totodată, că recurenta – pârâtă nu a contestat incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, dimpotrivă, a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui act normativ.

Drept urmare, incidența Legii nr. 10/2001 reprezintă premisa necontestată a analizei de față, impunându-se cercetarea calității reclamantei și a intervenientei de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în raport de cerințele art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, analizate de către instanța de apel, avându-se în vedere susținerile din motivele de recurs. Este necontestat faptul că proprietar tabular al imobilului în litigiu era, la nivelul anului 1949, Casa de Credit, Economie și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, entitate desființată în baza Decretului nr. 358/1949 pentru organizarea Caselor de ajutor reciproc pe lângă Sindicate.

Astfel, la art. 3 s-a prevăzut „Casele de credit de orice fel, Casele și fondurile de ajutor, prevedere sau asigurare, ale salariaților, existente la data publicării prezentului decret, pe lângă întreprinderi și instituții, se desființează”, totodată că „Întregul patrimoniu al acestor Case și Fonduri trece asupra Confederației Generale a Muncii”. După cum s-a arătat, recurenta nu a contestat incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și nici faptul că preluarea patrimoniului fostului proprietar tabular al imobilului în litigiu a avut loc în baza Decretului nr. 358/1949, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii verificându-se în persoana fostei Case de Credit, Economie și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița.

Respectarea ori nerespectarea prevederilor acestui act normativ nu afectează concluzia unei preluări abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reținând în mod corect incidența art. 2 lit. i) din lege, acest aspect interesând exclusiv natura măsurilor reparatorii, în contextul în care instanța de apel a respins restituirea în natură a imobilului în considerarea art. 29 din lege. Pentru aprecierea calității de persoană îndreptățită, distincția între preluarea cu titlu sau fără titlu nu este utilă, urmând a fi, însă, valorificate susținerile recurentului în legătură cu efectele actului normativ de preluare în privința persoanelor cărora li s-a transmis imobilul ce a aparținut proprietarului tabular menționat.

Astfel, recurenta – pârâtă a subliniat în mod corect că prin actul normativ în discuție s-a reglementat o nouă formă de asociere a caselor de ajutor reciproc ale sindicatelor, scop în care s-a prevăzut desființarea fostelor asemenea asociații, posibilitatea înființării de noi case de ajutor reciproc și transferul patrimoniului fostelor case la Confederația Generală a Muncii. Acesta a fost motivul pentru care a fost înscris în cartea funciară, începând cu anul 1950, Sindicatul salariaților Sovrom Metal Reșița, componentă a Confederației Generale a Muncii. Pornindu-se de la premisa necontestată a preluării abuzive a imobilului în litigiu prin Decretul nr. 358/1949, rezultă că această preluare s-a realizat de către Confederația Generală a Muncii.

Art. 1 al Legii nr. 10/2001 prevede că intră în sfera de aplicare a acestei legi reparatorii imobilele preluate atât de către stat, cât și de către alte persoane juridice, cu respectarea ori fără respectarea actului normativ de preluare, cu condiția ca preluarea să fi avut loc în perioada de referință a legii, cerință întrunită în cauză. Așadar, concluzia preluării imobilului de către Confederația Generală a Muncii nu infirmă aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Se reține, în același timp, că reclamanta și intervenienta din cauză au fost înființate ca persoane juridice în baza aceluiași Decret nr. 358/1949, fapt ce reiese din considerentele sentinței civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunțate de Judecătoria Reșița în Dosarul nr. 3028/2002, irevocabilă (fila 28 fond).

În cuprinsul sentinței, se reține că aceste persoane juridice erau componente ale Confederației Generale a Muncii de la nivelul jud. Caraș – Severin, iar după apariția Legii nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților, Confederația Muncii de la nivelul jud. Caraș – Severin s-a reorganizat, divizându-se în: Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din Combinatul Siderurgic Reșița și Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte instituții, case care și-au pus de acord statutul cu prevederile legii menționate și s-au înregistrat în termenul prevăzut de lege la Judecătoria Reșița. Judecătoria Reșița a reținut, totodată, că, urmare a reorganizării prin divizare a Confederației Muncii de la nivelul jud. Caraș – Severin, patrimoniul acesteia a trecut asupra celor două case de ajutor reciproc în care s-a divizat, în baza art. 47 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

Ca atare, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că reclamanta și intervenienta sunt beneficiarele patrimoniului Confederației Generale a Muncii, însă acest aspect relevă raporturile juridice stabilite ulterior preluării imobilului în anul 1949, și nu pe cele de la momentul preluării, care interesează Legea nr. 10/2001. Legătura dintre fostul proprietar tabular și părțile din prezenta cauză a fost stabilită prin hotărârea judecătorească menționată doar prin intermediul Confederației Generale a Muncii, pentru că aceasta a preluat întregul patrimoniu al sindicatelor existent în anul 1949, ce s-a transmis ulterior reclamantei și intervenientei, și nu pentru că ar fi existat o legătură directă între aceste persoane și fosta Casă de Credit, Economie și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița.

Existența unei asemenea legături directe ar fi trebuit constatată ca atare prin sentința civilă nr. 2354 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Reșița, or, în hotărâre nu se arată că reclamanta și intervenienta ar fi una și aceeași persoană cu fosta casă de credit ori continuatoarele activității acesteia, beneficiul patrimoniului acesteia fiind recunoscut doar în considerarea Confederației Generale a Muncii, care l-a preluat în anul 1949. În acest sens a constatat Judecătoria Reșița că reclamanta și intervenienta sunt succesoarele cu titlu universal ale fostei case de credit, dispozitivul sentinței fiind explicitat în considerente, cu care face corp comun. O eventuală îndreptățire la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe baza raporturilor juridice descrise anterior ar însemna ca această calitate să fie întrunită, în primul rând, în persoana autorului reclamantei și a intervenientei, al cărui patrimoniu l-au preluat, în urma divizării.

Or, este exclus ca însăși persoană juridică ce a preluat abuziv imobilul să aibă calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, legiuitorul recunoscând expres această calitate doar proprietarului deposedat abuziv sau succesorilor acestuia, în condițiile legii. De aceea s-a prevăzut în art. 3 că nu pot avea această calitate persoanele care au intrat în posesia imobilului în virtutea legăturii cu statul, atât timp cât însuși statul este cel care a preluat abuziv imobilul, neputând invoca principiul succesivității persoanei juridice, iar calitatea de persoană îndreptățită nu poate fi cumulată cu aceea de entitate învestită cu soluționarea notificării.

Chiar dacă din art. 3 rezultă implicit că legiuitorul se referă doar la preluarea de către stat a imobilului, pentru identitate de rațiune interdicția recunoașterii calității de persoană îndreptățită funcționează și în privința altor persoane juridice care au preluat abuziv imobilul anterior anului 1989. Dacă imobilul s-ar mai fi aflat în patrimoniul persoanei ce a preluat abuziv ori al succesorilor acestuia (precum reclamanta și intervenienta), ar fi avut calitatea de entitate învestită cu soluționarea eventualei notificări, ceea ce atestă, în mod logic, imposibilitatea cumulării acesteia cu calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Din cele expuse anterior, rezultă că reclamanta și intervenienta nu întrunesc cerințele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 în ipoteza unei persoane juridice deposedate abuziv anterior anului 1989. Norma condiționează îndreptățirea la măsuri reparatorii fie de „continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi”, fie de „împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă”. Reclamanta și intervenienta nu au pretins că proprietarul tabular și-ar fi continuat activitatea ca persoană juridică până în anul 2001 – desființat fiind în anul 1949 - însă au susținut că ar fi întrunită cea de-a doua situație arătată în normă.

Or, nici aceasta nu este întrunită, deoarece, după cum s-a arătat deja, prin hotărârea judecătorească pronunțată de Judecătoria Reșița, invocată în cauză, nu s-a constatat că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, părțile având o legătură juridică doar cu persoana ce a preluat abuziv imobilul de la proprietarul tabular. De asemenea, părțile din cauză nu și-au reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, astfel cum impune legiuitorul, fiind înființate în baza Decretului nr. 358/1949 și funcționând neîntrerupt până în prezent, reînregistrate ca persoane juridice în condițiile Legii nr. 122/1996. În aceste condiții, se constată că reclamanta și intervenienta invocă raporturi juridice stabilite ulterior preluării abuzive a imobilului, aspect ce excede Legii nr. 10/2001.

În mod evident, pe baza dreptului comun, aceste persoane ar putea pretinde că sunt îndreptățite la redobândirea posesiei asupra imobilului, cu condiția să probeze dreptul de proprietate al autorului. Din această perspectivă, pârâta a relevat calitatea de proprietar tabular a altui sindicat, însă acest aspect nu interesează prezenta cauză. În consecință, se constată că reclamanta și intervenienta nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, așadar, că nu au calitate procesuală activă în cererea având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii pe acest temei legal. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC T.B.

SA Buziaș, nefiind necesar a se analiza și celelalte motive de recurs, referitoare la calitatea de proprietar a pârâtei asupra imobilului în litigiu și incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Drept urmare, va modifica în parte decizia recurată, în sensul respingerii cererii principale formulată de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte Instituții, precum și a cererii de intervenție în interes propriu formulate Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR-Reșița, ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei, care nu au făcut obiectul recursului, referitoare la renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții Prefectura Județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S.

și respingerea acțiunii împotriva pârâtelor A.V.A.S. și D.G.F.P. Timiș, motiv pentru care vor fi menținute și dispozițiile de admitere a apelului și de schimbare în parte a sentinței. Recursul declarat de către reclamantă și intervenientă, ce vizează natura măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, este nefondat, în condițiile în care, prin prezenta decizie, s-a constatat că recurentele nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind modificată în acest sens decizia prin care li s-a recunoscut această calitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte Instituții și intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița împotriva Deciziei nr. 416 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâta SC T.B. SA Buziaș împotriva aceleași decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge cererea principală formulată de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte Instituții și cererea de intervenție în interes propriu formulată Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița, ambele în contradictoriu cu pârâta SC T.B.

SA Buziaș ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2012.