ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1279 din 05

decembrie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 12326/C/2002, Tribunalul Timiș a

respins, ca prematură, acțiunea reclamantei Casa de Ajutor Reciproc a

Salariaților din U.C.M.R. și alte instituții, precum și cererea de intervenție

formulată de Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din Combinatul Siderurgic

Reșița față de pârâții Prefectura Județului Timiș, SC T.B. Buziaș SA, Primăria

orașului Buziaș, A.P.A.P.S., M.S. și D.G.F.P. Timiș, a constatat că Prefectura

Județului Timiș nu are calitate procesuală pasivă, cu cheltuieli de judecată

față de pârâta SC T.B. SA Buziaș.

În motivarea

sentinței, prima instanță a constatat că, prin înscrisurile aflate la dosar,

reclamanta a făcut dovada că a înaintat notificări pârâtelor Prefectura

Județului Timiș și Primăriei orașului Buziaș, în temeiul Legii nr. 10/2001, cu

privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificare adresată

și pârâtei SC T.B. SA Buziaș, însă nu s-a făcut dovada că s-ar fi pronunțat o

decizie motivată asupra notificărilor depuse, astfel că acțiunea de față, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este prematur introdusă. După primirea

deciziilor motivate, reclamanta are posibilitatea ca, în conformitate cu

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, să atace în justiție decizia de

admitere sau respingere a cererii sale, ce nu este cazul în speța de față.

Prin Decizia civilă nr.

521 din 28 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 1998/59/2004, Curtea de

Apel Timișoara a admis apelul declarat de către reclamantă și intervenientă

împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și, în consecință, evocând

fondul, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei și a intervenientei;

a obligat pârâta SC T.B. SA Buziaș să înainteze notificarea reclamantei, precum

și întreaga documentație aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii despăgubirilor ce li se cuvin

celor două asociații pentru imobilul înscris în CF nr. 349 Buziaș nr. top 263,

264, 265/1/1, aflat în prezent în patrimoniul societății și care nu mai poate

fi restituit în natură; a luat act de renunțarea asociației reclamante la

judecarea acțiunii față de pârâții Prefectura Județului Timiș, Primăria

orașului Buziaș și M.S. și a respins acțiunea față de pârâta A.V.A.S. și D.G.F.P.

a Județului Timiș.

Prin Decizia civilă nr.

349 din 26 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1998/59/2004, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de către reclamantă,

intervenientă și pârâta SC T.B.B. SA împotriva deciziei menționate, pe care a

casat-o în parte, a menținut dispozițiile din decizia recurată, referitoare la

renunțarea la judecată față de Prefectura județului Timiș, Primăria orașului

Buziaș și M.S. și anularea sentinței civile nr. 1279 din 5 decembrie 2003 a

Tribunalului Timiș, și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de

apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că, atacând soluția primei instanțe, reclamanta

și intervenienta au invocat mai multe motive de apel, printre care aplicarea

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 10/2001, preluarea

imobilului fără titlu, încălcarea prin Decretul nr. 358/1949 a prevederilor

Constituției din 1948 și ale art. 481 C. civ., neexercitarea de către instanțe

a rolului activ și nedovedirea existenței unui certificat de atestare a

dreptului de proprietate, aspecte pe care instanța de apel a omis să se

pronunțe, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

416 din 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R.

și alte instituții și de intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților

din C.S.R.

Drept urmare, a

schimbat, în parte, sentința atacată, a admis în parte acțiunea civilă

precizată, precum și cererea de intervenție și a dispus obligarea pârâtei SC T.B.

SA Buziaș să înainteze notificarea reclamantei și documentația aferentă

Secretariatului C.C.S.D. în vederea acordării măsurilor reparatorii în

echivalent cuvenite apelantelor pentru imobilul înscris în C.F. nr. 349 Buziaș,

nr. top 263, aflat în prezent în patrimoniul pârâtei.

A luat act de

renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții Prefectura

Județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S. și a respins acțiunea civilă

formulată împotriva pârâtelor A.V.A.S. și D.G.F.P. Timiș.

În ceea ce privește

prematuritatea acțiunii, această excepție a fost în mod eronat reținută, față

de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în

condițiile în care unitatea notificată nu a emis dispoziția sau decizia

motivată în soluționarea notificării formulate de reclamantă cu privire la

imobilul în litigiu, deși a trecut termenul de 60 zile prevăzut în acest sens

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nici nu a indicat că ar fi

necesară depunerea unor acte suplimentare pentru soluționarea notificării.

Nu poate fi acceptat

considerentului tribunalului, în sensul că, până nu s-a soluționat notificarea,

nu este deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru obținerea măsurilor

reparatorii prevăzute de lege, pentru că ar însemna să fie lăsată la

latitudinea unității deținătoare aprecierea momentului oportun pentru

soluționarea notificării, lucru care nu poate fi acceptat, întrucât ar putea duce

la subiectivism și arbitrariu, iar unitatea deținătoare ar putea întârzia în

mod nedeterminat soluționarea notificării. În acest sens, s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Având în vedere că,

prin sentința atacată, s-au antamat și aspecte privind fondul litigiului dintre

părți, față de conținutul deciziei de casare pronunțată de instanța de recurs

și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., curtea a constatat că nu sunt

întrunite prevederile art. 297 C. proc. civ., neimpunându-se desființarea

sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare, ci schimbarea sentinței, în

sensul respingerii excepției prematurității acțiunii, ca neîntemeiată, și

analizate pretențiile reclamantei și intervenientei, prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fondul pretențiilor din acțiune, în primul rând, instanța, dând efect dreptului

de dispoziție al reclamantei, conform art. 246 C. proc. civ., a luat act de

precizarea de acțiune prin care s-a renunțat la judecarea acțiunii în

contradictoriu cu pârâții Primăria orașului Buziaș, Ministerul Sănătății și

Prefectura județului Timiș, considerându-se că aceștia nu au calitate

procesuală pasivă în cauză, singura care justifică o astfel de calitate, în

accepția reclamantei, fiind doar SC T.B. SA Buziaș, în al cărei patrimoniu se

află în prezent imobilul. În precizarea de acțiune a fost omisă însă discutarea

calității procesuale a altor pârâți, respectiv A.P.A.P.S. și D.G.F.P. Timiș.

S-a constatat că

A.P.A.P.S. (fost F.P.S.) nu a efectuat privatizarea SC T.B. SA Buziaș, deoarece

la data de 18 octombrie 2000 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001),

pachetul majoritar de acțiuni al SC T.B. SA Buziaș a fost cedat de F.P.S.,

S.I.F. Transilvania, urmând ca potrivit actului normativ menționat, F.P.S. să

primească în compensare alte acțiuni, scopul acestei proceduri fiind acela de a

se regulariza cotele de capital social deținute la societăți comerciale de

către F.P.S. Astfel, nu este abilitată de lege să stabilească și, cu atât mai

mult, să acorde apelantelor despăgubiri prin echivalent pentru imobilul aflat

în patrimoniul societății privatizate.

Calitate procesuală

pasivă în cauză nu justifică nici D.G.F.P. Timiș, pentru că nu are

personalitate juridică distinctă de a M.F.P., care, oricum, nu a fost indicat

ca pârât prin acțiune, ceea ce impune respingerea acțiunii îndreptate împotriva

sa.

Pe fondul pricinii,

se impune a se analiza dacă imobilul în litigiu face parte din categoria celor

preluate abuziv de stat, enumerate de art. 2 din legea reparatorie, dacă

reclamanta și intervenienta au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și dacă este posibilă restituirea în

natură a imobilului sau sesizarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru

acordarea măsurilor reparatorii cuvenite.

În ceea ce privește

imobilul în litigiu, acesta se află în categoria imobilelor preluate în mod

abuziv de către Statul Român în perioada de referință, față de dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu a fost

preluat ca urmare a aplicării Decretului nr. 358/1949, publicat în Buletinul

Oficial nr. 54 din 20 august 1949, potrivit căruia, în locul fostei Case de

Credit, prin desființarea lor, se înființează Casele de Ajutor ale

Salariaților, iar patrimoniul Casei de Credit este preluat de Confederația

Generală a Muncii; drept urmare, în cartea funciară a imobilului a fost înscris

dreptul de proprietate al fostului Sindicat Sovrommetal.

În speță, față de

conținutul CF nr. 349 Buziaș, nr. top 263, instanța a constatat că Decretul nr.

358/1949 nu poate constitui un titlu valabil în baza căruia imobilul a trecut

în proprietatea statului, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

fiind contrar Constituției în vigoare la data preluării imobilului și art. 17

al Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată și de România în

acel moment. Ca atare, imobilul în litigiu se încadrează în categoria

imobilelor preluate abuziv și intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind

acordarea de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește

calitatea reclamantei și a intervenientei de persoane îndreptățite la acordarea

de măsuri reparatorii în condițiile actului normativ arătat, respectiv excepția

lipsei calității procesuale active invocată de către pârâta SC T.B. SA prin

întâmpinare, instanța a apreciat că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 3

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din conținutul

CF sus-menționate, rezultă că, la momentul publicării Decretului nr. 358/1949,

imobilul în litigiu se afla în proprietatea Casei de Credit, Economic și Ajutor

a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și Domeniile Reșița și

doar ulterior, în anul 1950, s-a înscris în CF, ca proprietar, Sindicatul

Salariaților Sovrom Metal Reșița.

Ca atare, față de

conținutul Decretului nr. 358/1949, ce prevedea la art. 3, desființarea Casei

de Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de

Fier și Domeniile Reșița, data publicării decretului de desființare a fostului

proprietar tabular în Buletinul Oficial este momentul în funcție de care se

stabilește persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, conform art. 3 lit. c), și nu anul 1950, când apare mențiunea cu

privire la Sindicatul Salariaților Sovrom Metal Reșița.

Ca atare, Statul

comunist a preluat imobilul în litigiu în mod abuziv de la Casa de Credit,

Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier și

Domeniile Reșița, și nu de la Sindicatul Salariaților Sovrom Metal Reșița,

astfel că prima entitate, respectiv succesorii săi în drepturi au calitatea de

persoană îndreptățită în accepțiunea dată de Legea nr. 10/2001.

Și celelalte cerințe

ale art. 3 lit. c) din actul normativ arătat sunt îndeplinite: proprietarul

tabular de la momentul preluării a fost desființat, ca persoană juridică, prin

Decretul nr. 358/1949, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința

civilă nr. 2354 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Reșița), s-a constatat că

reclamanta și intervenienta sunt continuatoare ale personalității sale

juridice, fiind succesoare cu titlu universal ale patrimoniului fostei Case de

Credit, Economic și Ajutor a Funcționarilor și Lucrătorilor din Uzinele de Fier

și Domeniile Reșița. Aceasta calitate este consemnată și în actele constitutive

ale reclamantei și intervenientei, însă relevantă este hotărârea judecătorească

intrată în puterea lucrului judecat, ale cărei constatări sunt prezumate

absolut, irefragrabil, că exprimă adevărul, nemaiputând fi contrazise.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii cuvenite, reclamanta și intervenienta au solicitat

restituirea în natură a imobilului sau stabilirea în mod direct, prin prezenta

hotărâre, a despăgubirilor bănești cuvenite, în suma de 1.800.000 lei.

În prezent, imobilul

notificat, înscris în CF nr. 349 nr. top. 263, casa cu nr. 1 și 755 mp (doar

această porțiune din imobilul preluat de Stat făcând obiectul prezentului

dosar, restul fiind revendicat în alt dosar, aflat pe rolul Tribunalului

Timiș), se află în proprietatea pârâtei SC T.B. Buziaș SA, ca urmare a

Ordinului nr. 154 din 21 aprilie 1991 emis de Ministerul Comerțului și

Turismului, așa cum a fost completat cu adresa din 27 octombrie 1994. Din

aceste înscrisuri rezultă că, în patrimoniul SC T.B. Buziaș SA, antecesoarea

pârâtei, a intrat dreptul de proprietate asupra vilei nr. 17, situată în

Buziaș, str. P., respectiv imobilul în litigiu.

Faptul că această

societate nu și-a înscris dreptul de proprietate în CF nu prezintă relevanță,

față de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 7/1996, care consacră doar

efectul de opozabilitate pentru înscrierile din CF, precum și de faptul că

actele ce consacră dreptul său de proprietate nu au fost contestate în

procedura prevăzută de lege, având caracterul unor acte normative.

În plus, potrivit

Legii nr. 10/2001, nici SC T.B. SA desemnată prin precizarea de acțiune, ca

pârâtă, nu este abilitată să restituie reclamantei și intervenientei, în natură

sau echivalent, imobilul în discuție, însă, aceasta poate fi totuși obligată de

instanță, conform noilor dispoziții de procedură de imediată aplicare

instituite de H.G. nr. 250/2007, art. 27 pct. 1 al Normelor de aplicare a Legii

10/2001, să direcționeze notificarea entității competente să stabilească și să

acorde despăgubiri, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor (art. 16 alin. (2) titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Situația particulară

a speței de față s-ar fi încadrat în ipoteza prevăzută de art. 29 (fost 27) din

Legea nr. 10/2001, care se referă la societățile privatizate integral înainte

de apariția Legii nr. 10/2001.

Avându-se în vedere

și Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, ipoteza prevăzută de art. 29

- aceea a acordării de măsuri reparatorii în echivalent - se aplică numai în

situația imobilelor preluate cu titlu valabil. Per a contrario, imobilele

preluate abuziv, fără titlu valabil, precum în speță, se vor restitui în

natură, dacă această măsură este posibilă.

Numai că, așa cum s-a

subliniat și în literatura de specialitate, dispozițiile legale se constituie

într-o excepție de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, reglementat de art. 22-26

din lege. Fiind un text de excepție, este de strictă interpretare și aplicare.

Ca atare, de vreme ce

imobilul în speță a fost preluat fără titlu, rezultă că nu mai este incident art.

29 care se referă la imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate la data apariției

legii, ci dreptul comun, de care s-a făcut vorbire mai sus. Pe de altă parte,

instanța mai reține și că privatizarea nu putea purta asupra unui imobil

preluat fără titlu valabil, care nu a aparținut niciodată statului.

Acest aspect este,

însă, lipsit de interes pentru petiționari, în condițiile în care art. 2 alin. (2)

al Legii nr. 10/2001 a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009. Dispozițiile legii

noi sunt de imediată aplicare, reprezentând ultima voință a legiuitorului, cu

atât mai mult cu cât în speță este vorba de o lege specială de reparație

limitată în timp. Ca atare, petiționarii nu se mai pot prevala de dispozițiile art.

2 alin. (2) pentru a obține restituirea în natură a imobilului solicitat.

Față de această

situație și de dispozițiile art. 11 și 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a

constatat că nu se poate dispune restituirea imobilului în natură, însă nici nu

se pot stabili măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite prin prezenta

hotărâre, raportat la valoarea pretinsa de reclamantă, față de prevederile

Titlului VII ale Legii nr. 247/2005, care reglementează o procedură specială de

urmat în acest sens, precum și o competență specială, în favoarea Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât au fost respinse ambele

solicitări ca neîntemeiate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta Casa de Ajutor Reciproc

a Salariaților din U.C.M.R. și alte Instituții, intervenienta Casa de Ajutor

Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița, precum și pârâta SC T.B. SA Buziaș

criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R.

și alte Instituții și intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din

CSR - Reșița au invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au susținut,

în esență, următoarele:

Prin considerente,

instanța de apel a stabilit în mod corect că imobilul a fost preluat în mod

abuziv de Statul Român, din proprietatea antecesoarei recurentelor, că Decretul

nr. 358/1949 de preluare a imobilului a fost nelegal și nu constituie un titlu

valabil, că recurentele sunt succesoarele și continuatoarele activității

proprietarului tabular și că au calitate procesuală activă, că normele

constituționale și internaționale sunt aplicabile în cauză.

Cu toate acestea, în

mod greșit, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, pentru

considerentul că, aplicabile fiind prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, intimata-pârâtă SC T.B. SA. Buziaș, societate privatizată, nu poate fi

obligată la restituirea în natură a imobilului ce face parte din patrimoniul

său, ca urmare a Ordinului nr. 154 din 21 aprilie 1991 al fostului Minister al

Comerțului și Turismului, completat cu adresa din 27 octombrie 1994. Însă,

contrar celor reținute de către instanță, imobilul nu face parte din

patrimoniul intimatei.

Din adresa din 21

aprilie 1991 a fostului M.C.T., rezultă că Vila nr. X, situată pe strada P. ar

face parte din acest patrimoniu, fără a fi menționate date de identificare.

Intimata susține că

imobilul revendicat în acest dosar și situat pe strada M. a fost unificat de ea

cu imobilul situat pe strada I. C. Duca, pe care recurentele îl revendică

într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiș. Deci, Vila nr. Y ar fi

compusă din două imobile diferite, situate pe străzi diferite, dar nu se depune

nicio dovadă în acest sens și care nu este înscrisă în CF, deoarece nu

îndeplinește condițiile legale.

În acest caz, trebuia

întocmită o documentație conform H.G. nr. 834/1991, în baza căreia să fie

aprobată unificarea celor două imobile situate pe străzi diferite și având în

CF numere topografice diferite. Intimata a declarat că nu a putut obține titlul

de proprietate asupra terenului. Această susținere a pârâtei nu poate fi luată

în considerare, deoarece pârâta recunoaște că nu are niciun titlu de

proprietate și nu a putut dovedi modul în care imobilul revendicat a ajuns în

posesia sa, precum și faptul că din anul 1949 și până în prezent ar fi achitat

taxele pe teren și impozitele pe clădire.

Deoarece imobilul nu

este evidențiat în patrimoniul pârâtei, iar aceasta îl folosește fără niciun

titlu, respingerea cererii de restituire în natură echivalează cu deposedarea

abuzivă a recurentelor de proprietatea asupra imobilului revendicat și

împroprietărirea intimatei SC T.B. SA Buziaș, legalizându-se astfel abuzul

făcut de Statul Român în anul 1949 și încălcându-se actele normative

internaționale la care România este parte și care au prioritate față de dreptul

intern.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâta SC T.B. SA Buziaș a invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., respingând

excepția lipsei calității procesuale active.

Rezultă din cuprinsul

cărții funciare nr. 349 Buziaș, la poziția B5 că fostul proprietar al

imobilului în litigiu este Sindicatul Sovrom Metal Reșița, al cărui patrimoniu

a fost preluat de Sindicatul Vatra, și nu de către reclamante, care nu sunt

persoane juridice îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Faptul că Sindicatul

Vatra este adevăratul succesor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu

a fost stabilit prin sentința civilă nr. 1723 din 30 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 1161/1998, irevocabilă, depusă la dosarul

cauzei.

De asemenea, instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, considerând că imobilele

în litigiu nu au fost preluate cu titlu valabil. Decretul nr. 358/1949

reprezintă un act normativ publicat în M. Of. nr. 54 din 20 august 1949, în

virtutea căruia patrimoniul „Caselor” trece asupra Confederației Generale a

Muncii. Prin emiterea acestui decret, legiuitorul a acționat în limitele sale

de competență, dispunând cu privire la reglementarea unei forme de asociere. Cu

respectarea principiului simetriei actelor, s-a apreciat că se impune

desființarea Caselor de Credit de orice fel și a caselor de ajutor ale

salariaților, stabilindu-se o altă formă de organizare: Confederația Generală a

Muncii, care avea un scop similar și acoperea aceleași nevoi ale salariaților.

S-a mai susținut că

instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care societatea pârâtă este proprietara imobilului Vila nr. Y,

în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în baza Ordinului Ministerului

Comerțului și Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, act adoptat cu

respectarea legilor în vigoare și necontestat. SC T.B. Buziaș reorganizându-se

ca societate comercială prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, iar

imobilele în litigiu sunt evidențiate la poziția 17 din listele anexă la Ordin,

sub denumirea Vila nr. Y.

De asemenea, nu s-a

dat eficiență sentinței nr. 776 din 14 aprilie 2003 pronunțate de Judecătoria

Lugoj în Dosarul nr. 273/2003, definitivă și irevocabilă, prin care s-a

constatat că pârâta este nu numai deținătoarea imobilelor revendicate de către

reclamantă, ci este o unitate deținătoare care a fost privatizată în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 19 noiembrie 2002, instanța de judecată a fost învestită

în prezenta cauză cu examinarea în fond a notificării formulate de către

reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte

instituții în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul înscris în CF nr. 349

Buziaș nr. top 263, aflat în deținerea pârâtei SC T.B. Buziaș SA.

Prin decizia recurată

în cauză, s-a apreciat că pretențiile astfel deduse judecății sunt admisibile,

chiar dacă nu s-a emis o decizie sau dispoziție motivată, susceptibilă de a fi

contestată în procedura prevăzută de legea specială, deoarece mecanismul prin

care, ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării în

termenul legal, instanța de judecată este competentă a examina ea însăși, în

fond, notificarea, a fost legitimat prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

În acest cadru

procesual, instanța de apel, evocând fondul cauzei, a analizat modalitatea de

preluare a imobilului în patrimoniul statului, calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii și natura măsurilor reparatorii cuvenite

pentru imobilul ce face obiectul notificării.

Se constată că, prin

motivele de recurs, pârâta nu a formulat critici relative la cadrul procesual în

care au fost examinate pretențiile formulate în cauză, ca atare, urmează a fi

analizată legalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs.

Recurenta – pârâtă a

formulat, în primul rând, critici relative la calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, din perspectiva excepției lipsei calității

procesuale active respinse de către instanța de apel, în timp ce reclamanta și

intervenienta au criticat natura măsurii reparatorii acordate de către instanța

de apel, respectiv în echivalent, în loc de restituire în natură.

Dat fiind că se

impune verificarea cu precădere a modului de analiză a excepției procesuale,

față de aspectele de fond vizând natura măsurii reparatorii, urmează a se

analiza, în primul rând, recursul declarat de pârâtă, pentru a se stabili

calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Este de precizat că

intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din Combinatul Siderurgic

Reșița nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă instanța de

apel i-a recunoscut și acesteia, alături de reclamantă, dreptul la măsuri

reparatorii, fără ca pârâta să critice acest aspect, susținând doar că niciuna

dintre celelalte recurente nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul

Legii nr. 10/2001. Ca atare, în absența unor critici explicite, faptului

neformulării notificării nu i se va recunoaște niciun efect în cauză.

Este de observat,

totodată, că recurenta – pârâtă nu a contestat incidența Legii nr. 10/2001 în

cauză, dimpotrivă, a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

acestui act normativ. Drept urmare, incidența Legii nr. 10/2001 reprezintă

premisa necontestată a analizei de față, impunându-se cercetarea calității

reclamantei și a intervenientei de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

în raport de cerințele art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

analizate de către instanța de apel, avându-se în vedere susținerile din

motivele de recurs.

Este necontestat

faptul că proprietar tabular al imobilului în litigiu era, la nivelul anului

1949, Casa de Credit, Economie și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de

Fier și Domeniile din Reșița, entitate desființată în baza Decretului nr. 358/1949

pentru organizarea Caselor de ajutor reciproc pe lângă Sindicate.

Astfel, la art. 3 s-a

prevăzut „Casele de credit de orice fel, Casele și fondurile de ajutor,

prevedere sau asigurare, ale salariaților, existente la data publicării

prezentului decret, pe lângă întreprinderi și instituții, se desființează”, totodată

că „Întregul patrimoniu al acestor Case și Fonduri trece asupra Confederației

Generale a Muncii”.

După cum s-a arătat,

recurenta nu a contestat incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și nici faptul că

preluarea patrimoniului fostului proprietar tabular al imobilului în litigiu a

avut loc în baza Decretului nr. 358/1949, calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii verificându-se în persoana fostei Case de Credit, Economie

și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița.

Respectarea ori

nerespectarea prevederilor acestui act normativ nu afectează concluzia unei

preluări abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

reținând în mod corect incidența art. 2 lit. i) din lege, acest aspect

interesând exclusiv natura măsurilor reparatorii, în contextul în care instanța

de apel a respins restituirea în natură a imobilului în considerarea art. 29

din lege.

Pentru aprecierea

calității de persoană îndreptățită, distincția între preluarea cu titlu sau

fără titlu nu este utilă, urmând a fi, însă, valorificate susținerile

recurentului în legătură cu efectele actului normativ de preluare în privința

persoanelor cărora li s-a transmis imobilul ce a aparținut proprietarului

tabular menționat.

Astfel, recurenta – pârâtă

a subliniat în mod corect că prin actul normativ în discuție s-a reglementat o

nouă formă de asociere a caselor de ajutor reciproc ale sindicatelor, scop în

care s-a prevăzut desființarea fostelor asemenea asociații, posibilitatea

înființării de noi case de ajutor reciproc și transferul patrimoniului fostelor

case la Confederația Generală a Muncii. Acesta a fost motivul pentru care a

fost înscris în cartea funciară, începând cu anul 1950, Sindicatul salariaților

Sovrom Metal Reșița, componentă a Confederației Generale a Muncii.

Pornindu-se de la

premisa necontestată a preluării abuzive a imobilului în litigiu prin Decretul nr.

358/1949, rezultă că această preluare s-a realizat de către Confederația

Generală a Muncii.

Art. 1 al Legii nr. 10/2001

prevede că intră în sfera de aplicare a acestei legi reparatorii imobilele

preluate atât de către stat, cât și de către alte persoane juridice, cu

respectarea ori fără respectarea actului normativ de preluare, cu condiția ca

preluarea să fi avut loc în perioada de referință a legii, cerință întrunită în

cauză. Așadar, concluzia preluării imobilului de către Confederația Generală a

Muncii nu infirmă aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Se reține, în același

timp, că reclamanta și intervenienta din cauză au fost înființate ca persoane

juridice în baza aceluiași Decret nr. 358/1949, fapt ce reiese din

considerentele sentinței civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunțate de

Judecătoria Reșița în Dosarul nr. 3028/2002, irevocabilă (fila 28 fond).

În cuprinsul

sentinței, se reține că aceste persoane juridice erau componente ale

Confederației Generale a Muncii de la nivelul jud. Caraș – Severin, iar după

apariția Legii nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor

reciproc ale salariaților, Confederația Muncii de la nivelul jud. Caraș –

Severin s-a reorganizat, divizându-se în: Casa de Ajutor Reciproc a

Salariaților din Combinatul Siderurgic Reșița și Casa de Ajutor Reciproc a

Salariaților din U.C.M.R. și alte instituții, case care și-au pus de acord

statutul cu prevederile legii menționate și s-au înregistrat în termenul

prevăzut de lege la Judecătoria Reșița.

Judecătoria Reșița a

reținut, totodată, că, urmare a reorganizării prin divizare a Confederației

Muncii de la nivelul jud. Caraș – Severin, patrimoniul acesteia a trecut asupra

celor două case de ajutor reciproc în care s-a divizat, în baza art. 47 alin. (1)

din Decretul nr. 31/1954.

Ca atare, s-a

constatat cu autoritate de lucru judecat că reclamanta și intervenienta sunt

beneficiarele patrimoniului Confederației Generale a Muncii, însă acest aspect

relevă raporturile juridice stabilite ulterior preluării imobilului în anul

1949, și nu pe cele de la momentul preluării, care interesează Legea nr. 10/2001.

Legătura dintre

fostul proprietar tabular și părțile din prezenta cauză a fost stabilită prin

hotărârea judecătorească menționată doar prin intermediul Confederației

Generale a Muncii, pentru că aceasta a preluat întregul patrimoniu al

sindicatelor existent în anul 1949, ce s-a transmis ulterior reclamantei și intervenientei,

și nu pentru că ar fi existat o legătură directă între aceste persoane și fosta

Casă de Credit, Economie și Ajutor a Angajaților Societății Uzinele de Fier și

Domeniile din Reșița.

Existența unei

asemenea legături directe ar fi trebuit constatată ca atare prin sentința

civilă nr. 2354 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Reșița, or, în hotărâre nu se

arată că reclamanta și intervenienta ar fi una și aceeași persoană cu fosta

casă de credit ori continuatoarele activității acesteia, beneficiul patrimoniului

acesteia fiind recunoscut doar în considerarea Confederației Generale a Muncii,

care l-a preluat în anul 1949.

În acest sens a

constatat Judecătoria Reșița că reclamanta și intervenienta sunt succesoarele

cu titlu universal ale fostei case de credit, dispozitivul sentinței fiind

explicitat în considerente, cu care face corp comun.

O eventuală

îndreptățire la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe baza

raporturilor juridice descrise anterior ar însemna ca această calitate să fie

întrunită, în primul rând, în persoana autorului reclamantei și a

intervenientei, al cărui patrimoniu l-au preluat, în urma divizării.

Or, este exclus ca

însăși persoană juridică ce a preluat abuziv imobilul să aibă calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, legiuitorul recunoscând expres

această calitate doar proprietarului deposedat abuziv sau succesorilor

acestuia, în condițiile legii. De aceea s-a prevăzut în art. 3 că nu pot avea

această calitate persoanele care au intrat în posesia imobilului în virtutea

legăturii cu statul, atât timp cât însuși statul este cel care a preluat abuziv

imobilul, neputând invoca principiul succesivității persoanei juridice, iar

calitatea de persoană îndreptățită nu poate fi cumulată cu aceea de entitate

învestită cu soluționarea notificării.

Chiar dacă din art. 3

rezultă implicit că legiuitorul se referă doar la preluarea de către stat a

imobilului, pentru identitate de rațiune interdicția recunoașterii calității de

persoană îndreptățită funcționează și în privința altor persoane juridice care

au preluat abuziv imobilul anterior anului 1989. Dacă imobilul s-ar mai fi

aflat în patrimoniul persoanei ce a preluat abuziv ori al succesorilor acestuia

(precum reclamanta și intervenienta), ar fi avut calitatea de entitate învestită

cu soluționarea eventualei notificări, ceea ce atestă, în mod logic,

imposibilitatea cumulării acesteia cu calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii.

Din cele expuse

anterior, rezultă că reclamanta și intervenienta nu întrunesc cerințele

prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 în ipoteza unei

persoane juridice deposedate abuziv anterior anului 1989.

Norma condiționează

îndreptățirea la măsuri reparatorii fie de „continuarea activității ca persoană

juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi”, fie de

„împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat

activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească,

se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau

interzisă”.

Reclamanta și

intervenienta nu au pretins că proprietarul tabular și-ar fi continuat

activitatea ca persoană juridică până în anul 2001 – desființat fiind în anul

1949 - însă au susținut că ar fi întrunită cea de-a doua situație arătată în

normă.

Or, nici aceasta nu

este întrunită, deoarece, după cum s-a arătat deja, prin hotărârea

judecătorească pronunțată de Judecătoria Reșița, invocată în cauză, nu s-a constatat

că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, părțile

având o legătură juridică doar cu persoana ce a preluat abuziv imobilul de la

proprietarul tabular.

De asemenea, părțile

din cauză nu și-au reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, astfel

cum impune legiuitorul, fiind înființate în baza Decretului nr. 358/1949 și

funcționând neîntrerupt până în prezent, reînregistrate ca persoane juridice în

condițiile Legii nr. 122/1996.

În aceste condiții,

se constată că reclamanta și intervenienta invocă raporturi juridice stabilite

ulterior preluării abuzive a imobilului, aspect ce excede Legii nr. 10/2001. În

mod evident, pe baza dreptului comun, aceste persoane ar putea pretinde că sunt

îndreptățite la redobândirea posesiei asupra imobilului, cu condiția să probeze

dreptul de proprietate al autorului. Din această perspectivă, pârâta a relevat

calitatea de proprietar tabular a altui sindicat, însă acest aspect nu

interesează prezenta cauză.

În consecință, se

constată că reclamanta și intervenienta nu au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, așadar, că nu au

calitate procesuală activă în cererea având ca obiect acordarea de măsuri

reparatorii pe acest temei legal.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC T.B. SA Buziaș,

nefiind necesar a se analiza și celelalte motive de recurs, referitoare la

calitatea de proprietar a pârâtei asupra imobilului în litigiu și incidența

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, va

modifica în parte decizia recurată, în sensul respingerii cererii principale

formulată de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și

alte Instituții, precum și a cererii de intervenție în interes propriu

formulate Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR-Reșița, ca fiind

introduse de persoane fără calitate procesuală.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei, care nu au făcut obiectul recursului,

referitoare la renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții

Prefectura Județului Timiș, Primăria orașului Buziaș și M.S. și respingerea

acțiunii împotriva pârâtelor A.V.A.S. și D.G.F.P. Timiș, motiv pentru care vor

fi menținute și dispozițiile de admitere a apelului și de schimbare în parte a

sentinței.

Recursul declarat de

către reclamantă și intervenientă, ce vizează natura măsurilor reparatorii

cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, este nefondat, în condițiile în care, prin

prezenta decizie, s-a constatat că recurentele nu au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind modificată în acest sens decizia prin

care li s-a recunoscut această calitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R.

și alte Instituții și intervenienta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din

CSR - Reșița împotriva Deciziei nr. 416 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Admite recursul

declarat de pârâta SC T.B. SA Buziaș împotriva aceleași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge cererea principală formulată de

reclamanta Casa de Ajutor Reciproc a Salariaților din U.C.M.R. și alte

Instituții și cererea de intervenție în interes propriu formulată Casa de

Ajutor Reciproc a Salariaților din CSR - Reșița, ambele în contradictoriu cu

pârâta SC T.B. SA Buziaș ca fiind introduse de persoane fără calitate

procesuală.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 10 februarie 2012.