ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2107/ PI din 14 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul

nr. 5162/30/2009, s-au admis excepțiile lipsei calității procesual pasivă a

pârâților Prefectul Județului Timiș, Comisia locală de Fond Funciar Timișoara,

Comisia județeană de Fond Funciar Timiș, invocate de fiecare dintre aceștia și

s-a respins acțiunea formulată de reclamanta W.A.M. împotriva acestor pârâți;

s-au respins excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii invocate

de pârâtul Primarul municipiului Timișoara; s-a luat act de renunțarea la judecata

petitului având ca obiect obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara

să emită de urgență dispoziția de restituire în natură a imobilului situat în

Timișoara.

Prin aceeași

sentință, s-a admis în parte acțiunea precizată, în sensul că a fost obligat

pârâtul Primarul municipiului Timișoara la măsuri reparatorii prin echivalent

sub forma de despăgubiri bănești de 435.060 lei, sumă actualizată în raport cu

rata inflației la data plății și a fost respins petitul privind plata daunelor

cominatorii.

Pentru a dispune

astfel, prima instanța a reținut că reclamanta a solicitat, în principal,

obligarea pârâților Primarul municipiului Timișoara și Comisia locală de Fond

Funciar Timișoara să procedeze la emiterea de urgență a dispoziției de

restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, compus din apartament cu

patru camere, baie, WC, pasaj intrare, hol, bucătărie, terasă, scară de

serviciu, cameră de alimente și, la demisol, garaj, debara, spălătorie auto cu

pasaj, intrare, WC, 1/3 părți comune cu ceilalți colocatari și 100 mp teren în

folosință, expropriat, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 4740

din 30 decembrie 1984 a Consiliului Județean Timiș; iar, în subsidiar, în

situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului mai sus

descris, obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri bănești în valoare de 150.000 mărci germane actualizată la data

plății, așa cum a arătat în notificarea din 03 iulie 2001, imediat după

apariția Legii nr. 10/2001.

A mai solicitat

obligarea pârâților la plata de despăgubiri sub sancțiunea unor daune

cominatorii de 1.000 lei pe zi întârziere și cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a

arătat că Primarul municipiului Timișoara nu a soluționat nici până în prezent

notificarea depusă la 03 iulie 2001, pentru acordarea de despăgubiri în urma

exproprierii, prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984 a Consiliului

județean Timiș, a imobilului mai sus descris; că nici nu a acordat vreo

despăgubire prin compensare cu bunuri de aceeași valoare ori vreo despăgubire

materială raportată la valoarea de piață a imobilului, de 150.000 mărci

germane; că apartamentul în discuție a fost construit cu cooperativa P.

Timișoara cu plata în rate, conform contractului, de către aceasta, familia sa

și soțul său P.D., și că imobilul a fost vândut de către Primăria Timișoara

familiei A.F.M., deși reclamanta a comunicat intenția sa de a se reîntoarce în

țară și a prelua acest imobil.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 18, 21, 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 247/2005, art. 274 C. proc. civ.

Pârâții Prefectul

județului Timiș și Comisia județeană de Fond funciar Timiș au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și să se constate lipsa calității

procesuale pasive acestora, față de solicitările reclamantei, iar, pe cale de

consecință, să fie respinsă acțiunea față de aceștia.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâții Primarul municipiului Timișoara și Comisia locală de Fond

funciar Timișoara au solicitat, în principal, admiterea excepțiilor invocate,

iar, în subsidiar, respingerea acțiunii.

La termenul din 07

septembrie 2010, reclamanta W.A.M., prin apărătorul ales, a arătat că renunță

la petitul având ca obiect restituirea în natură a imobilului.

Față de actele și

lucrările cauzei, tribunalul a reținut că, prin notificarea din 03 iulie 2001

depusă prin mandatar S.P., la Prefectura județului Timiș, prin intermediul

E.J.A.J.C. și D.D., reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în echivalent sub

formă de despăgubiri bănești, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pentru

imobilul situat în Timișoara.

La data de 30

decembrie 1984, fostul Consiliu județean a emis Decizia nr. 4740 prin care

apartamentul arătat a fost trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea

statului, în temeiul Decretului nr. 223 din 03 decembrie 1974. La acel moment,

reclamanta purta numele de P., ce ulterior a fost schimbat pe cale

administrativă în Germania, conform actului din 3 noiembrie 1987 emis de

Primăria Soest.

Imobilul revendicat a

fost vândut familiei A., în baza Legii nr. 112/1995.

Notificarea depusă în

termen de reclamantă nu a fost soluționată de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara, întrucât de la dosarul administrativ lipseau acte necesare pentru

stabilirea calității de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de identitate al reclamantei și procura.

În aplicarea

dispozițiilor deciziei nr. XX din anul 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, tribunalul a

solicitat reclamantei completarea actelor, adăugând la exigențele entității

învestite cu soluționarea notificarea și cerința suplimentară privind

apostilarea actelor emise în străinătate, reclamanta  conformându-se în

totalitate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Prin raportul de

expertiză efectuat extrajudiciar, dar necontestat din acest punct de vedere de

pârâți, s-a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de 470.500 lei

echivalent 115.500 euro, dacă se aplică metoda comparației directe în calculul

sumei, respectiv o valoare de 435.060 lei echivalent 106.800 euro, dacă se are

în vedere metoda capitalizării directe.

În raport de starea

de fapt prezentată, instanța a constatat că pârâții Prefectul județului Timiș,

Comisia locală de Fond Funciar și Comisia județeană de Fond funciar Timiș nu au

calitate procesuală pasivă, imobilul în litigiu fiind supus dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, care reglementează o procedură în care părțile menționate nu au

atribuții în soluționarea notificării sau acordarea de despăgubiri și, în

consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia a fost respinsă.

Celelalte două

excepții privind inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii raportat la

faptul că dosarul administrativ nu a fost completat și nu se poate recurge

direct la concursul instanței de judecată, s-a reținut că rezultă contrariul

celor menținute din decizia precizată, cu nr. XX din anul 2007, dar și din

jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a reținut de multe ori mecanismul

imperfect creat de dispozițiile legii speciale de reparație și obligația

aplicării cu prioritate a dispozițiilor art. 6 din Convenție care garantează

accesul la justiție, și, prin urmare, aceste excepții au fost respinse.

În baza art. 246 C.

proc. civ. instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii

având ca obiect restituirea în natură a imobilului preluat de stat.

Pe fondul celorlalte

petite, în aplicarea obligației de reparare a prejudiciului pe care statul

român și-a asumat-o prin adoptarea Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că

cererea de acordare de despăgubiri este întemeiată, având în vedere și

deciziile pronunțate de instanța europeană în care s-a constatat nefuncționarea

corespunzătoare a F.P., nerespectarea cerinței privind durata rezonabilă a

procesului, (de exemplu, cauza F. împotriva României).

În ceea ce privește

suma acordată reclamantei, expertul a indicat-o pe aceea mai mare, dar fără a

oferi o motivare corespunzătoare care să determine instanța să aleagă aceeași

variantă.

Verificând criteriile

care stau la baza celor două metode de calcul și care sunt descrise de expert,

tribunalul a constatat că metoda capitalizării directe ține cel mai bine cont

de realitatea pieței, determinând un cuantum cât mai apropriat de valoarea

imobilului.

În aceste condiții,

prima instanță a obligat pârâtul Primarul municipiului Timișoara la măsuri

reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești în cuantum de

435.060 lei, sumă actualizată în raport de rata inflației la data plății.

În baza art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ. tribunalul a respins cererea privind plata daunelor

cominatorii.

Prin decizia nr. 354

din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

declarat de Primarul municipiului Timișoara și a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând, în

esență, următoarele;

Dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cazurile în care se poate dispune

desființarea hotărârii primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, nu sunt

incidente în cauză.

Astfel, apelantul a

solicitat desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei la Tribunalul

Timiș pentru ca instanța de fond să admită excepțiile invocate (și respinse de

tribunal) și pentru refacerea raportului de expertiză extrajudiciar în baza

căruia a fost pronunțată sentința apelată.

Cum instanța de apel

a fost ea însăși investită cu soluționarea criticilor formulate de apelant

împotriva excepțiilor și cum expertiza poate fi refăcută în calea devolutivă de

atac a apelului, s-a conchis că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

nu sunt incidente.

Notificarea din 03

iulie 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent

sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat în baza Decretului nr.

223/1974, a fost înaintat de Prefectura Timiș către Primăria Timișoara, în baza

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și a fost înregistrată la

această instituție anterior date de 09 mai 2006. Această împrejurare rezultă

din susținerile pârâtului-apelant, care, pe calea întâmpinării formulate în

cauză, a învederat că a solicitat de la reclamantă înscrisuri, inclusiv prin

adresa din 09 mai 2006.

La acea dată erau în

vigoare dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabileau un

termen de 60 de zile (de la data înregistrării notificării sau a depunerii

actelor doveditoare) pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate prin

care unitatea notificată trebuia să se pronunțe în sensul admiterii sau

respingerii cererii astfel formulate.

Pe de altă parte,

prin Capitolul I pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 (intrată în vigoare în

timp ce notificarea nu primise încă răspuns în sensul celor mai sus arătate),

s-a stabilit principiul celerității ca fiind unul dintre cele ce reglementează

soluționarea notificărilor.

Încălcând normele

legale susmenționate și neemițând o dispoziție de admitere sau, după caz, de

respingere a notificării, susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc,

conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea notificată a

blocat accesul la justiție al reclamantei și a perpetuat starea de

incertitudine în care aceasta se găsește.

Aptitudinea

reclamantei de a se adresa instanței pentru a solicita direct acordarea de

măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 îi este recunoscută acesteia de

Decizia nr. XX/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, tocmai pentru a asigura repararea cu celeritate a prejudiciilor

suferite de persoanele ce invocă beneficiul susmenționatei legi.

Cum instanța are,

astfel, plenitudine de jurisdicție în soluționarea cererilor de față, este

evident că inclusiv în faza de judecată pot fi depuse acte de natura celor

pretins a fi lipsă de la dosarul administrativ.

Din această

perspectivă, se observă că apelantul nici nu invocă lipsa vreunui act din

dosarul instanței, ci împrejurarea că o serie de acte nu au fost puse la

dosarul administrativ.

În consecință,

criticile pârâtului vizând greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității

și prematurității au fost respinse, ca nefondate.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia prima instanță nu a ținut seama de obiecțiunile

formulate la raportul de expertiză extrajudiciar depus de reclamantă, s-a

reținut că pârâtul nu a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare în

condițiile art. 201 C. proc. civ. ci completarea aceluiași raport

extrajudiciar, în primul rând, și, în al doilea rând, din examinarea acestui

raport rezultă că expertul a stabilit o valoare a imobilului prin metoda

comparației directe (470.500 lei, echivalent a 115.000 euro) și o valoare prin

metoda capitalizării directe (435.060 lei, echivalent a 106.800 euro).

Prin înscrisul

intitulat „Obiecțiuni” pârâtul a criticat modul de calcul prin metoda

comparației directe, arătând că „valoarea estimată prin metoda capitalizării

directe reprezintă o valoare de piață apropiată de valorile tranzacționate pe

piața imobiliară” și a solicitat instanței să dispună ca expertul să refacă

raportul de expertiză „conform celor solicitate mai sus”.

La termenul din 25

mai 2010, reprezentantul pârâtului apelant a solicitat trimiterea obiecțiunilor

la societatea evaluatoare, aceasta menținându-și concluziile din raport. Acest

răspuns nu a mai fost contestat la termenul de judecată următor.

S-a conchis, pe acest

aspect, că, astfel, pârâtul a criticat metoda de estimare a valorii prin

comparația directă, însă s-a arătat de acord cu aceea a capitalizării directe

față de care nu a avut nicio obiecție (obiecțiunile privind, conform celor mai

sus arătate, metoda comparației).

Or, prin sentința

apelată, instanța a obligat pârâtul la plata sumei calculate prin chiar metoda

agreată de pârât, astfel că nici aceste critici nu se constituie în temeiuri de

schimbare sau desființare a hotărârii.

De asemenea, s-a mai

reținut că este discutabilă obligarea Primarului municipiului Timișoara la

plata despăgubirilor bănești către reclamantă, însă cum hotărârea primei

instanțe nu a fost criticată sub acest aspect de pârât, aceasta a fost

menținută, date fiind limitele caracterului devolutiv al apelului.

Împotriva acestei

deciziei a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului

Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:

Prima instanță a

pronunțat o hotărâre nelegală, făcând o greșită interpretare a cererii deduse

judecății, întrucât nu a reținut cu exactitate situația reală de fapt și de

drept, pronunțând o hotărâre în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara

fără să țină cont de faptul că reclamanții au renunțat la primul petit al

acțiunii, iar cu privire la al doilea petit, pârâtul nu are calitate procesuală

pasivă, singura instituție ce poate fi obligată la plata acestor despăgubiri

fiind doar A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, așa cum se

poate observa, reclamantul a renunțat la petitul acțiunii având ca obiect

obligarea pârâtului la emiterea de urgență a unei dispoziții de restituire în

natură a imobilului, solicitând prin petitul nr. II al acțiunii să i se acorde

măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești. Având în

vedere că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, s-a concluzionat că singura procedură acceptată cu privire la plata

acestor despăgubiri trebuie să fie cea instituită de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, iar instanța de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale,

depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești și încălcând astfel prevederile

art. 129 C. proc. civ.

S-a mai arătat, că

pârâtul a reiterat excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii de

chemare în judecată în calea de atac a apelului, excepții ce nu au fost

soluționate de către instanța de apel.

Or, aceste excepții

sunt întemeiate și trebuie luate în considerare de instanța de judecată având

în vedere faptul că nici în faza procedurii administrative și nici fața

instanței de judecată reclamanții revendicatori nu au depus toate înscrisurile

necesare pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, iar cele depuse

sunt incomplete, expirate sau neconforme cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Conform adresei din

19 octombrie 2009, serviciul administrare fond funciar comunică serviciului

juridic faptul că parcela, nu a fost solicitată de către reclamanta W.A.M.

Conform adresei din

17 septembrie 2009 a Direcției Patrimoniu Serviciul Administrare Imobile,

dosarul administrativ constituit cu privire la imobilul menționat mai sus nu a

fost soluționat până în prezent, deoarece petenta nu a depus în completare

actele solicitate în cadrul procedurii administrative.

Prin adresa din 28

august 2009, s-a solicitat reclamantei, prin P.I., în vederea soluționării

dosarului administrativ, completarea cu acte de identitate ale notificatoarei,

în copie legalizată, actele existente la dosar fiind expirate, precum și

depunerea procurei, prin care avocatul a fost împuternicit să o reprezinte pe

reclamantă, procura existentă la dosar nefiind însoțită de exemplarul în limba

germană, în original și cu apostilă, și, de asemenea, i s-a solicitat

reclamantei să contacteze reprezentanții instituției pârâte în procedura

administrativă în vederea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt

a apartamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, modificată și completată.

Mai mult,

notificatoarei i s-au solicitat înscrisuri și prin adresele din 19 iunie 2008,

din 07 martie 2008 și din 09 mai 2006, existente la dosarul administrativ și

depuse în copie la dosarul instanței, aceasta neconformându-se.

Față de cele arătate,

s-a concluzionat că acțiunea reclamantei este prematur formulată, deoarece, în

vederea soluționării dosarului administrativ, Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 a solicitat notificatoarei comunicarea înscrisurilor necesare, însă

aceasta nu s-a conformat și, prin urmare, acesta este motivul pentru care nu

s-a putut proceda la soluționarea notificării prin emiterea unei dispoziții

până la această dată.

Or, Comisia de

Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a aflat în imposibilitatea soluționării cererii,

deoarece reclamanta nu a înțeles să completeze dosarul administrativ cu actele

solicitate, iar prin admiterea excepției prematurității cererii nu ar fi fost

încălcat accesul la justiție al reclamantei, partea având îndemână adresarea pe

cale administrativă pentru retrocedarea imobilului, fapt de care a și uzat.

Pe fondul cauzei s-a

arătat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât

instanța de judecată nu poate trece peste lipsa din dosarul administrativ a

înscrisurilor solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

repetate rânduri, la care notificatoarea nu a răspuns, deși înscrisurile

solicitate trebuiau depuse la dosarul administrativ în forma cerută de Legea

nr. 10/2001.

Hotărârea recurată

este vădit nelegală, contravenind dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005, potrivit cărora Primarul municipiului Timișoara nu poate fi obligat,

în mod direct, la plata despăgubirilor din bugetul local al municipiului

Timișoara, acestea fiind în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea

despăgubirilor.

Potrivit Legii nr.

10/2001, modificată și completată, în situația în care se constată că o

persoană este îndreptățită la retrocedarea unui imobil, însă acesta este

imposibil de restituit în natură, se vor stabili măsurii reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor bănești, dosarul trimițându-se Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, indiferent dacă acest lucru este

stabilit pe cale administrativă sau pe cale judecătorească, astfel că nelegal a

fost obligată instituția primarului la plata sumei de 435.060 lei, sumă

actualizată cu rata inflației, reprezentând despăgubiri bănești.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prin criticile

formulate, recurentul pârât a arătat că, prin motivele de apel, a reiterat

excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii fără ca instanța de

apel să le soluționeze, după care a arătat considerentele pentru care, în

raport de aceste excepții, soluția instanței de apel este nelegală.

Prin urmare, așa cum

au fost structurate criticile formulate de pârât, pe acest aspect, rezultă că

se susține nelegalitatea hotărârilor pronunțate în fond și apel urmare a

respingerii acestor excepții, ceea ce a implicat analizarea lor de către

instanțele de fond și apel, și permite efectuarea controlului judiciar pe calea

prezentului recurs.

Astfel, se constată

că reclamanta a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 03

iulie 2001, în termen, pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul

expropriat prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984, ce nu a fost

soluționată până la data promovării acțiunii ce face obiectul dosarului

pendinte, la 21 august 2009, și, de altfel, nici până în prezent.

Potrivit

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 25 din legea republicată, s-a

stabilit în sarcina unității notificate obligația de a se pronunța asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare.

Termenul pentru

îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea

deținătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică

celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod

expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Prin urmare,

prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu

operează, de drept, în beneficiul unității notificate și chiar dacă

notificatorul nu ar fi depus toate actele necesare pentru soluționarea

notificării, așa cum susține recurentul, unitatea notificată trebuie să

soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege în baza actelor anexate

acesteia.

Prorogarea fiind

condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și

comunicării, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, a

faptului că documentația anexată acesteia este insuficientă, se constată că în

prezenta cauză, în mod corect, au apreciat instanțele de fond și apel că

adresele emise către reclamantă în anii 2006, 2007, 2008 și 2009, prin care s-a

solicitat acesteia să depună înscrisurile necesare soluționării notificării, nu

produc nicio consecință juridică sub acest aspect.

De aceea, acțiunea

reclamantei direct în justiție pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii

nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, nu este prematură pentru că dacă s-ar

proceda astfel s-ar refuza titularului un drept recunoscut de lege, respectiv

accesul liber la justiție, drept consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituție

și art. 6 din C.E.D.O.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă în justiție,

întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea să-și valorifice dreptul său pe calea

procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, se constată că este

nefondată, întrucât, față de circumstanțele cauzei așa cum au fost expuse mai

sus, notificarea formulată de reclamantă în temeiul acestui act normativ nu a

fost soluționată în termenul legal de către entitatea notificată, nejustificat.

Nesoluționarea în

termenul legal a notificării formulată de reclamantă prin decizie sau, după

caz, dispoziție motivată, echivalează cu respingerea cererii formulate prin

notificare, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa justiției, așa cum s-a reținut și prin decizia nr. XX/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul

legii.

Pentru considerentele

expuse, instanța constată că, legal, instanțele de fond și apel au respins

excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii formulate de pârât.

Celelalte critici

formulate de pârât, așa cum au fost expuse mai sus, în sensul că hotărârea

primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 și că în raport de aceste dispoziții legale pârâtul nu are

calitatea de a acorda despăgubiri reclamantei, se constată nu s-au constituit

în critici în apelul declarat de pârât, acestea fiind formulate pentru prima

dată direct în recurs, omisso medio, și, câtă vreme nu se constituie în motive

de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara și, în baza art.

274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului pârât,

va dispune obligarea acestuia la cheltuielile de judecată către intimata –

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara

împotriva deciziei nr. 354 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Obligă pe recurent la

plata sumei de 1.037 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata

reclamantă W.A.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2012.