ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2107/ PI din 14 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 5162/30/2009, s-au admis excepțiile lipsei calității procesual pasivă a pârâților Prefectul Județului Timiș, Comisia locală de Fond Funciar Timișoara, Comisia județeană de Fond Funciar Timiș, invocate de fiecare dintre aceștia și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta W.A.M. împotriva acestor pârâți; s-au respins excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Primarul municipiului Timișoara; s-a luat act de renunțarea la judecata petitului având ca obiect obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara să emită de urgență dispoziția de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara.

Prin aceeași sentință, s-a admis în parte acțiunea precizată, în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Timișoara la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri bănești de 435.060 lei, sumă actualizată în raport cu rata inflației la data plății și a fost respins petitul privind plata daunelor cominatorii.

Pentru a dispune astfel, prima instanța a reținut că reclamanta a solicitat, în principal, obligarea pârâților Primarul municipiului Timișoara și Comisia locală de Fond Funciar Timișoara să procedeze la emiterea de urgență a dispoziției de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, compus din apartament cu patru camere, baie, WC, pasaj intrare, hol, bucătărie, terasă, scară de serviciu, cameră de alimente și, la demisol, garaj, debara, spălătorie auto cu pasaj, intrare, WC, 1/3 părți comune cu ceilalți colocatari și 100 mp teren în folosință, expropriat, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984 a Consiliului Județean Timiș; iar, în subsidiar, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului mai sus descris, obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești în valoare de 150.000 mărci germane actualizată la data plății, așa cum a arătat în notificarea din 03 iulie 2001, imediat după apariția Legii nr. 10/2001.

A mai solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi întârziere și cheltuieli de judecată. În fapt, reclamanta a arătat că Primarul municipiului Timișoara nu a soluționat nici până în prezent notificarea depusă la 03 iulie 2001, pentru acordarea de despăgubiri în urma exproprierii, prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984 a Consiliului județean Timiș, a imobilului mai sus descris; că nici nu a acordat vreo despăgubire prin compensare cu bunuri de aceeași valoare ori vreo despăgubire materială raportată la valoarea de piață a imobilului, de 150.000 mărci germane; că apartamentul în discuție a fost construit cu cooperativa P. Timișoara cu plata în rate, conform contractului, de către aceasta, familia sa și soțul său P.D., și că imobilul a fost vândut de către Primăria Timișoara familiei A.F.M., deși reclamanta a comunicat intenția sa de a se reîntoarce în țară și a prelua acest imobil.

În drept, a invocat dispozițiile art. 18, 21, 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 274 C. proc. civ. Pârâții Prefectul județului Timiș și Comisia județeană de Fond funciar Timiș au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și să se constate lipsa calității procesuale pasive acestora, față de solicitările reclamantei, iar, pe cale de consecință, să fie respinsă acțiunea față de aceștia. Prin întâmpinarea formulată, pârâții Primarul municipiului Timișoara și Comisia locală de Fond funciar Timișoara au solicitat, în principal, admiterea excepțiilor invocate, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii. La termenul din 07 septembrie 2010, reclamanta W.A.M., prin apărătorul ales, a arătat că renunță la petitul având ca obiect restituirea în natură a imobilului.

Față de actele și lucrările cauzei, tribunalul a reținut că, prin notificarea din 03 iulie 2001 depusă prin mandatar S.P., la Prefectura județului Timiș, prin intermediul E.J.A.J.C. și D.D., reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri bănești, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Timișoara. La data de 30 decembrie 1984, fostul Consiliu județean a emis Decizia nr. 4740 prin care apartamentul arătat a fost trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223 din 03 decembrie 1974. La acel moment, reclamanta purta numele de P., ce ulterior a fost schimbat pe cale administrativă în Germania, conform actului din 3 noiembrie 1987 emis de Primăria Soest.

Imobilul revendicat a fost vândut familiei A., în baza Legii nr. 112/1995. Notificarea depusă în termen de reclamantă nu a fost soluționată de pârâtul Primarul municipiului Timișoara, întrucât de la dosarul administrativ lipseau acte necesare pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de identitate al reclamantei și procura. În aplicarea dispozițiilor deciziei nr. XX din anul 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, tribunalul a solicitat reclamantei completarea actelor, adăugând la exigențele entității învestite cu soluționarea notificarea și cerința suplimentară privind apostilarea actelor emise în străinătate, reclamanta conformându-se în totalitate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Prin raportul de expertiză efectuat extrajudiciar, dar necontestat din acest punct de vedere de pârâți, s-a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de 470.500 lei echivalent 115.500 euro, dacă se aplică metoda comparației directe în calculul sumei, respectiv o valoare de 435.060 lei echivalent 106.800 euro, dacă se are în vedere metoda capitalizării directe. În raport de starea de fapt prezentată, instanța a constatat că pârâții Prefectul județului Timiș, Comisia locală de Fond Funciar și Comisia județeană de Fond funciar Timiș nu au calitate procesuală pasivă, imobilul în litigiu fiind supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură în care părțile menționate nu au atribuții în soluționarea notificării sau acordarea de despăgubiri și, în consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia a fost respinsă.

Celelalte două excepții privind inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii raportat la faptul că dosarul administrativ nu a fost completat și nu se poate recurge direct la concursul instanței de judecată, s-a reținut că rezultă contrariul celor menținute din decizia precizată, cu nr. XX din anul 2007, dar și din jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a reținut de multe ori mecanismul imperfect creat de dispozițiile legii speciale de reparație și obligația aplicării cu prioritate a dispozițiilor art. 6 din Convenție care garantează accesul la justiție, și, prin urmare, aceste excepții au fost respinse. În baza art. 246 C. proc. civ. instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect restituirea în natură a imobilului preluat de stat.

Pe fondul celorlalte petite, în aplicarea obligației de reparare a prejudiciului pe care statul român și-a asumat-o prin adoptarea Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că cererea de acordare de despăgubiri este întemeiată, având în vedere și deciziile pronunțate de instanța europeană în care s-a constatat nefuncționarea corespunzătoare a F.P., nerespectarea cerinței privind durata rezonabilă a procesului, (de exemplu, cauza F. împotriva României). În ceea ce privește suma acordată reclamantei, expertul a indicat-o pe aceea mai mare, dar fără a oferi o motivare corespunzătoare care să determine instanța să aleagă aceeași variantă. Verificând criteriile care stau la baza celor două metode de calcul și care sunt descrise de expert, tribunalul a constatat că metoda capitalizării directe ține cel mai bine cont de realitatea pieței, determinând un cuantum cât mai apropriat de valoarea imobilului.

În aceste condiții, prima instanță a obligat pârâtul Primarul municipiului Timișoara la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești în cuantum de 435.060 lei, sumă actualizată în raport de rata inflației la data plății. În baza art. 580 3 alin. (5) C. proc. civ. tribunalul a respins cererea privind plata daunelor cominatorii. Prin decizia nr. 354 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele; Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cazurile în care se poate dispune desființarea hotărârii primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, nu sunt incidente în cauză.

Astfel, apelantul a solicitat desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș pentru ca instanța de fond să admită excepțiile invocate (și respinse de tribunal) și pentru refacerea raportului de expertiză extrajudiciar în baza căruia a fost pronunțată sentința apelată. Cum instanța de apel a fost ea însăși investită cu soluționarea criticilor formulate de apelant împotriva excepțiilor și cum expertiza poate fi refăcută în calea devolutivă de atac a apelului, s-a conchis că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente.

Notificarea din 03 iulie 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 223/1974, a fost înaintat de Prefectura Timiș către Primăria Timișoara, în baza dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și a fost înregistrată la această instituție anterior date de 09 mai 2006. Această împrejurare rezultă din susținerile pârâtului-apelant, care, pe calea întâmpinării formulate în cauză, a învederat că a solicitat de la reclamantă înscrisuri, inclusiv prin adresa din 09 mai 2006. La acea dată erau în vigoare dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabileau un termen de 60 de zile (de la data înregistrării notificării sau a depunerii actelor doveditoare) pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate prin care unitatea notificată trebuia să se pronunțe în sensul admiterii sau respingerii cererii astfel formulate.

Pe de altă parte, prin Capitolul I pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 (intrată în vigoare în timp ce notificarea nu primise încă răspuns în sensul celor mai sus arătate), s-a stabilit principiul celerității ca fiind unul dintre cele ce reglementează soluționarea notificărilor. Încălcând normele legale susmenționate și neemițând o dispoziție de admitere sau, după caz, de respingere a notificării, susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc, conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea notificată a blocat accesul la justiție al reclamantei și a perpetuat starea de incertitudine în care aceasta se găsește.

Aptitudinea reclamantei de a se adresa instanței pentru a solicita direct acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 îi este recunoscută acesteia de Decizia nr. XX/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, tocmai pentru a asigura repararea cu celeritate a prejudiciilor suferite de persoanele ce invocă beneficiul susmenționatei legi. Cum instanța are, astfel, plenitudine de jurisdicție în soluționarea cererilor de față, este evident că inclusiv în faza de judecată pot fi depuse acte de natura celor pretins a fi lipsă de la dosarul administrativ. Din această perspectivă, se observă că apelantul nici nu invocă lipsa vreunui act din dosarul instanței, ci împrejurarea că o serie de acte nu au fost puse la dosarul administrativ.

În consecință, criticile pârâtului vizând greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității și prematurității au fost respinse, ca nefondate. În ceea ce privește critica potrivit căreia prima instanță nu a ținut seama de obiecțiunile formulate la raportul de expertiză extrajudiciar depus de reclamantă, s-a reținut că pârâtul nu a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare în condițiile art. 201 C. proc. civ. ci completarea aceluiași raport extrajudiciar, în primul rând, și, în al doilea rând, din examinarea acestui raport rezultă că expertul a stabilit o valoare a imobilului prin metoda comparației directe (470.500 lei, echivalent a 115.000 euro) și o valoare prin metoda capitalizării directe (435.060 lei, echivalent a 106.800 euro).

Prin înscrisul intitulat „Obiecțiuni” pârâtul a criticat modul de calcul prin metoda comparației directe, arătând că „valoarea estimată prin metoda capitalizării directe reprezintă o valoare de piață apropiată de valorile tranzacționate pe piața imobiliară” și a solicitat instanței să dispună ca expertul să refacă raportul de expertiză „conform celor solicitate mai sus”. La termenul din 25 mai 2010, reprezentantul pârâtului apelant a solicitat trimiterea obiecțiunilor la societatea evaluatoare, aceasta menținându-și concluziile din raport. Acest răspuns nu a mai fost contestat la termenul de judecată următor. S-a conchis, pe acest aspect, că, astfel, pârâtul a criticat metoda de estimare a valorii prin comparația directă, însă s-a arătat de acord cu aceea a capitalizării directe față de care nu a avut nicio obiecție (obiecțiunile privind, conform celor mai sus arătate, metoda comparației).

Or, prin sentința apelată, instanța a obligat pârâtul la plata sumei calculate prin chiar metoda agreată de pârât, astfel că nici aceste critici nu se constituie în temeiuri de schimbare sau desființare a hotărârii. De asemenea, s-a mai reținut că este discutabilă obligarea Primarului municipiului Timișoara la plata despăgubirilor bănești către reclamantă, însă cum hotărârea primei instanțe nu a fost criticată sub acest aspect de pârât, aceasta a fost menținută, date fiind limitele caracterului devolutiv al apelului. Împotriva acestei deciziei a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: Prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, făcând o greșită interpretare a cererii deduse judecății, întrucât nu a reținut cu exactitate situația reală de fapt și de drept, pronunțând o hotărâre în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara fără să țină cont de faptul că reclamanții au renunțat la primul petit al acțiunii, iar cu privire la al doilea petit, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, singura instituție ce poate fi obligată la plata acestor despăgubiri fiind doar A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, așa cum se poate observa, reclamantul a renunțat la petitul acțiunii având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea de urgență a unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, solicitând prin petitul nr. II al acțiunii să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Având în vedere că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat că singura procedură acceptată cu privire la plata acestor despăgubiri trebuie să fie cea instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar instanța de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale, depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești și încălcând astfel prevederile art. 129 C. proc. civ. S-a mai arătat, că pârâtul a reiterat excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată în calea de atac a apelului, excepții ce nu au fost soluționate de către instanța de apel.

Or, aceste excepții sunt întemeiate și trebuie luate în considerare de instanța de judecată având în vedere faptul că nici în faza procedurii administrative și nici fața instanței de judecată reclamanții revendicatori nu au depus toate înscrisurile necesare pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, iar cele depuse sunt incomplete, expirate sau neconforme cu prevederile Legii nr. 10/2001. Conform adresei din 19 octombrie 2009, serviciul administrare fond funciar comunică serviciului juridic faptul că parcela, nu a fost solicitată de către reclamanta W.A.M. Conform adresei din 17 septembrie 2009 a Direcției Patrimoniu Serviciul Administrare Imobile, dosarul administrativ constituit cu privire la imobilul menționat mai sus nu a fost soluționat până în prezent, deoarece petenta nu a depus în completare actele solicitate în cadrul procedurii administrative.

Prin adresa din 28 august 2009, s-a solicitat reclamantei, prin P.I., în vederea soluționării dosarului administrativ, completarea cu acte de identitate ale notificatoarei, în copie legalizată, actele existente la dosar fiind expirate, precum și depunerea procurei, prin care avocatul a fost împuternicit să o reprezinte pe reclamantă, procura existentă la dosar nefiind însoțită de exemplarul în limba germană, în original și cu apostilă, și, de asemenea, i s-a solicitat reclamantei să contacteze reprezentanții instituției pârâte în procedura administrativă în vederea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt a apartamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

Mai mult, notificatoarei i s-au solicitat înscrisuri și prin adresele din 19 iunie 2008, din 07 martie 2008 și din 09 mai 2006, existente la dosarul administrativ și depuse în copie la dosarul instanței, aceasta neconformându-se. Față de cele arătate, s-a concluzionat că acțiunea reclamantei este prematur formulată, deoarece, în vederea soluționării dosarului administrativ, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a solicitat notificatoarei comunicarea înscrisurilor necesare, însă aceasta nu s-a conformat și, prin urmare, acesta este motivul pentru care nu s-a putut proceda la soluționarea notificării prin emiterea unei dispoziții până la această dată.

Or, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a aflat în imposibilitatea soluționării cererii, deoarece reclamanta nu a înțeles să completeze dosarul administrativ cu actele solicitate, iar prin admiterea excepției prematurității cererii nu ar fi fost încălcat accesul la justiție al reclamantei, partea având îndemână adresarea pe cale administrativă pentru retrocedarea imobilului, fapt de care a și uzat. Pe fondul cauzei s-a arătat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât instanța de judecată nu poate trece peste lipsa din dosarul administrativ a înscrisurilor solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în repetate rânduri, la care notificatoarea nu a răspuns, deși înscrisurile solicitate trebuiau depuse la dosarul administrativ în forma cerută de Legea nr. 10/2001.

Hotărârea recurată este vădit nelegală, contravenind dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora Primarul municipiului Timișoara nu poate fi obligat, în mod direct, la plata despăgubirilor din bugetul local al municipiului Timișoara, acestea fiind în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor. Potrivit Legii nr. 10/2001, modificată și completată, în situația în care se constată că o persoană este îndreptățită la retrocedarea unui imobil, însă acesta este imposibil de restituit în natură, se vor stabili măsurii reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești, dosarul trimițându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, indiferent dacă acest lucru este stabilit pe cale administrativă sau pe cale judecătorească, astfel că nelegal a fost obligată instituția primarului la plata sumei de 435.060 lei, sumă actualizată cu rata inflației, reprezentând despăgubiri bănești.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate, recurentul pârât a arătat că, prin motivele de apel, a reiterat excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii fără ca instanța de apel să le soluționeze, după care a arătat considerentele pentru care, în raport de aceste excepții, soluția instanței de apel este nelegală. Prin urmare, așa cum au fost structurate criticile formulate de pârât, pe acest aspect, rezultă că se susține nelegalitatea hotărârilor pronunțate în fond și apel urmare a respingerii acestor excepții, ceea ce a implicat analizarea lor de către instanțele de fond și apel, și permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Astfel, se constată că reclamanta a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 03 iulie 2001, în termen, pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984, ce nu a fost soluționată până la data promovării acțiunii ce face obiectul dosarului pendinte, la 21 august 2009, și, de altfel, nici până în prezent. Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 25 din legea republicată, s-a stabilit în sarcina unității notificate obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate și chiar dacă notificatorul nu ar fi depus toate actele necesare pentru soluționarea notificării, așa cum susține recurentul, unitatea notificată trebuie să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege în baza actelor anexate acesteia.

Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, a faptului că documentația anexată acesteia este insuficientă, se constată că în prezenta cauză, în mod corect, au apreciat instanțele de fond și apel că adresele emise către reclamantă în anii 2006, 2007, 2008 și 2009, prin care s-a solicitat acesteia să depună înscrisurile necesare soluționării notificării, nu produc nicio consecință juridică sub acest aspect. De aceea, acțiunea reclamantei direct în justiție pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, nu este prematură pentru că dacă s-ar proceda astfel s-ar refuza titularului un drept recunoscut de lege, respectiv accesul liber la justiție, drept consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituție și art. 6 din C.E.D.O.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă în justiție, întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea să-și valorifice dreptul său pe calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, se constată că este nefondată, întrucât, față de circumstanțele cauzei așa cum au fost expuse mai sus, notificarea formulată de reclamantă în temeiul acestui act normativ nu a fost soluționată în termenul legal de către entitatea notificată, nejustificat. Nesoluționarea în termenul legal a notificării formulată de reclamantă prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, echivalează cu respingerea cererii formulate prin notificare, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa justiției, așa cum s-a reținut și prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul legii.

Pentru considerentele expuse, instanța constată că, legal, instanțele de fond și apel au respins excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii formulate de pârât. Celelalte critici formulate de pârât, așa cum au fost expuse mai sus, în sensul că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și că în raport de aceste dispoziții legale pârâtul nu are calitatea de a acorda despăgubiri reclamantei, se constată nu s-au constituit în critici în apelul declarat de pârât, acestea fiind formulate pentru prima dată direct în recurs, omisso medio, și, câtă vreme nu se constituie în motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara și, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului pârât, va dispune obligarea acestuia la cheltuielile de judecată către intimata – reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 354 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.037 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă W.A.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2012.