ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2008

Asupra acțiunii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2007, în primă instanță, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.C.C., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume, reactualizate în raport cu rata inflației până la data executării efective, cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale: - 200.000 RON cu titlu de daune morale; - 100.000 RON, sumă estimată provizoriu, cu titlu de daune materiale , reprezentând veniturile salariale aferente funcției de judecător pentru perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006; alocația de stat pentru copii, în cuantum de 8.000 RON lunar, începând cu data de 01 noiembrie 2005; dobânzi la credite bancare aferente perioadei 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006. Totodată, reclamantul a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, susținând că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fondurile necesare pentru plata sumelor solicitate.

Reclamantul solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul arată următoarele: Prin hotărârea nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost suspendat, începând cu data de 19 octombrie 2004, din funcția de judecător la Judecătoria Piatra Neamț. Contestația reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin hotărârea nr. 347 din 8 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de C.C.C.

împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, și a modificat parțial hotărârea atacată, în sensul că perioada suspendării din funcția de judecător începe de la 26 ianuarie 2005, data emiterii hotărârii Plenului, iar nu de la data de 19 octombrie 2004. Reclamantul susține că a efectuat demersurile necesare în vederea obținerii drepturilor legale prin suspendarea executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 30 alin. (3 4 ) din Legea nr. 317/2004, modificat prin Titlul XV, art. 35 din Legea nr. 247/2005 [ devenit art. 29 alin. (8) în forma republicată a Legii nr. 317/2004].

Reclamantul mai susține că cererile adresate în acest sens Consiliul Superior al Magistraturii nu au fost soluționate, ceea ce a fost de natură să îi producă importante prejudicii, întrucât veniturile sale constituie singura sursă de întreținere a familiei, din care mai fac parte soția și doi copii minori. Astfel, datorită faptului că nu a fost suspendată executarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător, reclamantul susține că pe de o parte a fost lipsit de unica sursă de venit, fiind, în același timp, împiedicat să desfășoare o altă activitate remunerată, datorită interdicțiilor și incompatibilităților specifice funcției de magistrat, a căror încălcare ar fi condus la aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau la excluderea din magistratură.

Mai arată reclamantul că, urmare faptului că, Consiliul Superior al Magistraturii nu a emis o hotărâre de suspendare a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a fost pus în imposibilitatea de a achita creditele bancare contractate anterior, cu consecința acumulării de restanțe bancare și nici nu a beneficiat de „alocația de stat” cuvenită pentru cel de-al doilea copil născut în perioada de suspendare. Cererea prin care reclamantul a solicitat pe calea dreptului comun să se constate suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 264 din 23 mai 2006 a Tribunalului Neamț, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1023/2003 a Curții de Apel Bacău.

La termenul de judecată din 14 februarie 2008, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție . Având în vedere prevederile art. 137 alin. (1) cu referire la art. 158 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

În susținerea excepției invocate, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii arată următoarele: - cererea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 544/2004 cu referire la art. 8 alin. (1) din aceeași Lege, cu motivarea că nu a primit răspuns la memoriul înregistrat la Consiliul Superior al Magistraturii din 09 martie 2006, prin care reitera cererea de a se constata suspendarea executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliul Superior al Magistraturii; - reclamantul a fost eliberat din funcția de judecător prin Decretul Președintelui României nr. 837 din 14 septembrie 2007, astfel că, la data formulării prezentei cererii (17 octombrie 2007), nu mai avea calitatea de magistrat.

Pe cale de consecință nu mai sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevăd competența, s ecției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor privind carierea și drepturile judecătorilor; - competența de soluționare a cererii reclamantului aparține Curții de Apel, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii este autoritate publică centrală. Reprezentanta pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Reclamantul C.C.C. a solicitat respingerea excepției de necompetență materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a depus note scrise la data de 27 februarie 2008. Conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., analizând cu prioritate excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reține următoare: Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal : 1. Reclamantul solicită obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale și daune morale, invocând refuzul nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii de a-i răspunde la petițiile din 7 martie 2006 și 31 august 2007 prin care a solicitat Consiliul Superior al Magistraturii să îi comunice, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, dacă recursul formulat împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii suspendă executarea acesteia, în raport cu prevederile art. 30 alin. (3 4 ) din Legea nr. 317/2004, modificat prin Titlul XV, art. 35 din Legea nr. 247/2005 [ devenit art. 29 alin. (8) în forma republicată a Legii nr. 317/2004].

2. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 8, art. 16 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul susține că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este competentă, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, întrucât daunele solicitate au caracter subsecvent, accesoriu, recursului declarat împotriva h otărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin h otărârea nr. 20 din 26 ianuarie 2005, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcție a reclamantului din funcția de judecător începând cu data de 19 octombrie 2004. Prin decizia nr. 3514 din 18 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și a modificat hotărârea atacată în sensul că măsura suspendării din funcție începe cu data de 26 ianuarie 2005, reținând că actul emis la 26 ianuarie 2005 nu poate retroactiva pentru perioada 19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005. Daunele solicitate de reclamant vizează perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006 și este întemeiată pe refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca efect al recursului declarat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.

În privința temeiurilor de drept invocate de reclamant, reprezentate de art. 8 și art. 16 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată sesizează instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului și, în același timp, printr-un capăt de cerere accesoriu, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. Or, în speță, reclamantul a formulat cerere separată prin care solicită daune materiale și morale ca urmare a refuzului Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, situație care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „Art.19. alin. (1) - când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Alin. (2) - cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”. Este evident faptul că acest text de lege reglementează cererea de despăgubiri formulată separat și ulterior acțiunii în anularea actului.

De asemenea, este evident faptul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, au în vedere despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (și-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia și ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii în anularea actului. Or, în speță, se constată că cererea de daune formulată de reclamant nu își găsește temeiul în acțiunea de anulare a h otărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât daunele sunt aferente perioadei în care această hotărâre și-a produs efectele (29 septembrie 2005–18 octombrie 2006), iar nu perioadei pentru care s-a dispus modificarea acesteia (19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005) prin decizia Înaltei Curți.

Conform dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri, formulată în temeiul acestui articol, trebuie să urmeze regulile instituite de această lege și în privința competenței teritoriale și materiale de judecată. Față de aceste dispoziții, a admite susținerea reclamantului în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă a soluționa în primă instanță acțiunea în despăgubiri, ar însemna încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție și a principiului simetriei juridice. Pe de altă parte, Curtea reține că art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, instituie o procedură specială în cadrul căreia hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se atacă direct cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă și ultimă instanță.

Așa fiind, în raport de obiectul acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată, precum și de interferența dispozițiilor dintr-o lege specială, pe de o parte [ Legea nr. 317/2004, republicată, art. 29 alin. (7)] și o lege generală, pe de altă parte (Legea nr. 554/2004, art. 19), care nu poate avea drept consecință încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție, Curtea va admite excepția de necompetență materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și rangul central al autorității publice pârâte, în temeiul art. 158 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a se declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s ecția de contencios administrativ și fiscal , invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. Trimite cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2008.