ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra acțiunii de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie

2007, în primă instanță, pe rolul

Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul

C.C.C.,

în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Finanțelor

Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), a solicitat instanței să

dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume, reactualizate

în raport cu rata inflației până la data executării efective, cu titlu de despăgubiri

materiale și daune morale:

- 200.000 RON cu titlu

de daune morale;

- 100.000 RON, sumă estimată

provizoriu, cu titlu de daune materiale

, reprezentând veniturile salariale aferente funcției

de judecător pentru perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006; alocația de stat

pentru copii, în cuantum de 8.000 RON lunar, începând cu data de 01 noiembrie 2005;

dobânzi la credite bancare aferente perioadei 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006.

Totodată, reclamantul

a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, susținând că pârâtul Consiliul

Superior al Magistraturii, în lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu

sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fondurile necesare pentru

plata sumelor solicitate.

Reclamantul solicită obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamantul arată următoarele:

Prin hotărârea nr. 20

din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost suspendat,

începând cu data de 19 octombrie 2004, din funcția de judecător la Judecătoria Piatra

Neamț.

Contestația reclamantului

împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin hotărârea nr. 347 din 8 septembrie

2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a admis recursul declarat

de C.C.C. împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, și a modificat parțial hotărârea atacată, în sensul că

perioada suspendării din funcția de judecător începe de la 26 ianuarie 2005, data

emiterii hotărârii Plenului, iar nu de la data de 19 octombrie 2004.

Reclamantul susține că

a efectuat demersurile necesare în vederea obținerii drepturilor legale prin suspendarea

executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, conform art. 30 alin. (3

4

) din Legea nr. 317/2004,

modificat prin Titlul XV, art. 35 din Legea nr. 247/2005

[

devenit art. 29 alin.

(8) în forma republicată a Legii nr. 317/2004].

Reclamantul mai susține

că cererile adresate în acest sens Consiliul Superior al Magistraturii  nu au fost

soluționate, ceea ce a fost de natură să îi producă importante prejudicii, întrucât

veniturile sale constituie singura sursă de întreținere a familiei, din care mai

fac parte soția și doi copii minori.

Astfel, datorită faptului

că nu a fost suspendată executarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa

din funcția de judecător, reclamantul susține că pe de o parte a fost lipsit de

unica sursă de venit, fiind, în același timp, împiedicat să desfășoare o altă activitate

remunerată, datorită interdicțiilor și incompatibilităților specifice funcției de

magistrat, a căror încălcare ar fi condus la aplicarea unei sancțiuni disciplinare

sau la excluderea din magistratură.

Mai arată reclamantul

că, urmare faptului că, Consiliul Superior al Magistraturii nu a emis o hotărâre

de suspendare a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a fost pus în imposibilitatea

de a achita creditele bancare contractate anterior, cu consecința acumulării de

restanțe bancare și nici nu a beneficiat de „alocația de stat” cuvenită pentru cel

de-al doilea copil născut în perioada de suspendare.

Cererea prin care reclamantul

a solicitat pe calea dreptului comun să se constate suspendarea de drept a executării

hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 264 din

23 mai 2006 a Tribunalului Neamț, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1023/2003

a Curții de Apel Bacău.

La termenul de judecată

din 14 februarie 2008, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția

necompetenței materiale a

Înaltei Curți de Casație și

Justiție

.

Având în vedere prevederile

art. 137 alin. (1) cu referire la art. 158 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a rămas

în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii.

În susținerea excepției

invocate, pârâtul

Consiliul

Superior al Magistraturii arată următoarele:

- cererea reclamantului

este întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 544/2004 cu referire la

art. 8 alin. (1) din aceeași Lege, cu motivarea că nu a primit răspuns la memoriul

înregistrat la

Consiliul

Superior al Magistraturii din 09 martie 2006, prin care reitera cererea de a se

constata suspendarea executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului

Consiliul Superior al Magistraturii;

- reclamantul a fost eliberat

din funcția de judecător prin Decretul Președintelui României nr. 837 din 14 septembrie

2007, astfel că, la data formulării prezentei cererii (17 octombrie 2007), nu mai

avea calitatea de magistrat. Pe cale de consecință nu mai sunt incidente dispozițiile

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevăd competența,

s

ecției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor

privind carierea și drepturile judecătorilor;

- competența

de soluționare a cererii reclamantului aparține Curții de Apel, conform art. 3

pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii

este autoritate publică centrală.

Reprezentanta pârâtului

Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut excepția necompetenței materiale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție

invocată de

pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Reclamantul C.C.C. a solicitat

respingerea excepției de necompetență materială invocată de pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii și a depus note scrise la data de 27 februarie 2008.

Conform art. 137

alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția de necompetență materială

a instanței, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte

reține următoare:

Prin cererea adresată

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal

:

obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale și daune morale, invocând

refuzul nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii de a-i răspunde la

petițiile din 7 martie 2006 și 31 august 2007 prin care a solicitat Consiliul

Superior al Magistraturii să îi comunice, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind

liberul acces la informațiile de interes public, dacă recursul formulat împotriva

hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii  suspendă executarea acesteia, în raport cu prevederile art. 30

alin. (3

4

) din Legea nr. 317/2004, modificat prin Titlul XV, art. 35

din Legea nr. 247/2005

[

devenit art. 29 alin. (8) în forma republicată

a Legii nr. 317/2004].

pe dispozițiile art. 8, art. 16 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul

susține că

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal,

este competentă, potrivit art. 29

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, întrucât daunele solicitate au caracter

subsecvent, accesoriu, recursului declarat împotriva h

otărârii nr. 20 din 26

ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin h

otărârea nr. 20 din 26

ianuarie 2005, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea

din funcție a reclamantului din funcția de judecător începând cu data de 19 octombrie

2004.

Prin decizia nr. 3514

din 18 octombrie 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal,

a admis recursul declarat de

reclamant împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii și a modificat hotărârea atacată în sensul că măsura suspendării

din funcție începe cu data de 26 ianuarie 2005, reținând că actul emis la 26 ianuarie

2005 nu poate retroactiva pentru perioada 19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005.

Daunele solicitate de

reclamant vizează perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006 și este întemeiată

pe refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept

a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii ca efect al recursului declarat în temeiul art. 29

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.

În privința temeiurilor

de drept invocate de reclamant, reprezentate de art. 8 și art. 16 din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că acestea

vizează ipoteza în care persoana vătămată

sesizează instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului și, în același

timp, printr-un capăt de cerere accesoriu, repararea pagubei cauzate și, eventual,

reparații pentru daune morale.

Or, în speță, reclamantul

a formulat cerere separată prin care solicită daune materiale și morale ca urmare

a refuzului Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept

a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, situație care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată

de art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor

art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare:

„Art.19. alin. (1) -

când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același

timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge

de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alin. (2) - cererile se

adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un

an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

Este evident faptul că

acest text de lege reglementează cererea de despăgubiri formulată separat și ulterior

acțiunii în anularea actului.

De asemenea, este evident

faptul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, au în vedere despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul

pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (și-a produs efectele),

prejudiciu constatat cu ocazia și ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii

în anularea actului.

Or, în speță, se constată

că cererea de daune formulată de reclamant nu își găsește temeiul în acțiunea de

anulare a h

otărârii

nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât

daunele sunt aferente perioadei în care această hotărâre și-a produs efectele (29

septembrie 2005–18 octombrie 2006), iar nu perioadei pentru care s-a dispus modificarea

acesteia (19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005) prin decizia Înaltei Curți.

Conform dispozițiilor

art. 19 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri, formulată în temeiul

acestui articol, trebuie să urmeze regulile instituite de această lege și în privința

competenței teritoriale și materiale de judecată.

Față de aceste dispoziții,

a admite susținerea reclamantului în sensul că

Înalta

Curte de Casație și Justiție este competentă a soluționa în primă instanță acțiunea

în despăgubiri, ar însemna încălcarea

principiului dublului grad de jurisdicție

și a principiului simetriei juridice.

Pe de altă parte, Curtea

reține că art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, instituie

o procedură specială în cadrul căreia hotărârile Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii  referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor

se atacă direct cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, care judecă în primă și ultimă instanță.

Așa fiind, în raport de

obiectul acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată, precum și de interferența

dispozițiilor dintr-o lege specială, pe de o parte

[

Legea nr. 317/2004, republicată,

art. 29 alin. (7)] și o lege generală, pe de altă parte (Legea nr. 554/2004,

art. 19), care nu poate avea drept consecință încălcarea principiului dublului grad

de jurisdicție, Curtea va admite excepția de necompetență materială invocată de

pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Pe cale de consecință,

având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, precum și rangul central al autorității publice pârâte,

în temeiul art. 158 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se declina competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s

ecția

de contencios administrativ și fiscal

, invocată de pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii.

Trimite cauza spre competentă

soluționare, în primă instanță, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2008.