ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8110/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1271 din 2

noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat ca

netimbrată, acțiunea formulată de reclamanta I.M. împotriva Statului Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, S.R.M., L.D., M.T., Ș.C.M. și B.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut în esență că reclamanta I.M. a chemat în judecată pârâții

menționați mai sus pentru obligarea acestora în solidar la plata diferenței de

salarizare, actualizată în raport cu rata inflației, dintre clasa 22 și clasa

28, maxim de salarizare pentru funcția de inginer proiectant gradul III din

grila de salarizare 1991 – RENEL, cu începere de la 1 iunie 1991 și până la 1

aprilie 1999, data pensionării sale; plata diferenței de pensie reactualizată

cu rata inflației, rezultată din diferența de salarizare, precum și obligarea

pârâților la plata de daune materiale și morale.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a

depus la dosar un set de acte constând în copii ale unor hotărâri

judecătorești, iar pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și B.M. au

formulat în cauză întâmpinări, în cuprinsul cărora au invocat printre altele și

excepția netimbrării acțiunii.

Prin încheierea de ședință din 1

martie 2005, instanța de fond, în raport de conținutul cererii de chemare în

judecată, a calificat prezenta acțiune în temeiul art. 84 C. proc. civ., ca

fiind una în pretenții, având ca obiect obligarea pârâților la plata unor sume

de bani (a căror valoare nu a fost indicată), întemeiată pe dispozițiile art.

998, art 999, art. 1000 C. civ., apreciind că în cauză nu este vorba de un

litigiu de muncă cum a susținut reclamanta referitor la încheierea, executarea

sau încetarea contractului de muncă, pentru a fi incidente dispozițiile art. 15

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind scutirea de plată a taxei de

timbru.

La același termen, instanța de fond

a pus în vedere reclamantei să indice valoarea concretă a fiecărui capăt de

cerere al acțiunii formulată sub sancțiunea anulării cererii, în vederea

stabilirii cuantumului taxei de timbru.

Ulterior, la termenul din 29 martie

2005, reclamanta a precizat că nu este în măsură să indice aceste valori, motiv

pentru care instanța de fond, i-a pus în vedere în raport de cuantumul daunelor

materiale și morale indicat estimativ în cererea de chemare în judecată să

timbreze acțiunea cu suma de 30.995.000 lei, sub sancțiunea anulării acesteia

ca netimbrată.

La data de 26 aprilie 2005

reclamanta a depus la dosar o cerere de scutire de plata taxei de timbru,

cerere soluționată prin încheiere irevocabilă pronunțată la aceeași dată, prin

care s-a respins cererea ca neîntemeiată.

La același termen de instanță, s-a

dispus citarea reclamantei cu mențiunea achitării taxei de timbru stabilite

prin încheierea din 29 martie 2005, respectiv suma de 30.995.000 lei, sub

sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

La termenul din 2 noiembrie 2005,

reclamanta nu a mai înțeles să se prezinte în instanță și nici să se conformeze

obligației de a timbra acțiunea astfel cum i s-a pus în vedere, depunând însă

prin serviciul registratură o cerere prin care a solicitat revenirea asupra

măsurii obligării sale la plata taxei de timbru stabilită, cerere respinsă prin

încheierea din 26 aprilie 2005.

În raport de aceste împrejurări și

având în vedere dispozițiile art. 20 pct. 3 din Legea nr. 146/1997, prima

instanță a dispus anularea acțiunii ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta I.M., apel pe care nu l-a motivat.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 309 A

din 17 mai 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I.M.

împotriva sentinței nr. 1271 din 2 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de

apel a reținut în esență, că deși apelul nu a fost motivat în fapt și în drept,

față de prevederile art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel a

procedat la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

În acest context, curtea a reținut

că sentința primei instanțe a fost pronunțată pe baza excepției timbrajului în

sensul că deși i s-a pus în vedere reclamantei prin încheierea din 29 martie

2005 (fila 65 dosar fond) să timbreze acțiunea cu suma de 30.995.000 lei, aceasta

nu s-a conformat, astfel încât prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică.

În contra acestei decizii a declarat

recurs reclamanta I.M., invocând în esență, necompetența primei instanțe, în

valorificarea litigiului de muncă și faptul că acțiunea pe care a promovat-o

este scutită de plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. a) din Legea nr.

146/1997.

S-a mai susținut că decizia atacată

a fost pronunțată de către o instanță compusă din judecători recuzați și

împotriva cărora a formulat o plângere penală.

Recursul nu este întemeiat.

În exercitarea rolului său activ,

potrivit art. 84 C. proc. civ., instanța trebuie să soluționeze o cerere în

justiție în raport cu conținutul acesteia, iar nu potrivit denumirii sale

greșite.

Caracterizarea acțiunii o face

instanța și nu partea care a introdus-o.

În raport de conținutul cererii de

chemare în judecată, ambele instanțe au calificat corect acțiunea ca fiind una

în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-1000 C. civ., nefiind vorba de

un litigiu de muncă având ca obiect încheierea, executarea sau încetarea

contractului de muncă ori cu privire la plata unor drepturi ce decurg dintr-un

raport de muncă.

Prin urmare, ambele instanțe au

stabilit corect că în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 15 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 146/1997, privind scutirea de plată a taxei de timbru.

Este nefondată și critica

referitoare la soluționarea apelului de către o instanță ai cărei judecători au

fost recuzați.

La 8 februarie 2007,

recurenta-reclamantă a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată,

motiv pentru care prin aceeași încheiere s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol

și înaintarea dosarului conducerii secției pentru desemnarea completului ce va

soluționa cererea de recuzare.

Prin încheierea din 15 februarie

2007, pronunțată în camera de consiliu, cererea de recuzare a completului de

judecată a fost anulată ca netimbrată.

La 17 mai 2007, data pronunțării

deciziei atacate, recurenta a formulat o cerere prin care a pretins

judecătorilor să se abțină de la soluționarea cauzei având în vedere motivele

invocate în cererea de revizuire.

În timp ce recuzarea emană de la

părțile din proces, fiind un drept al acestora, abținerea constituie o

îndatorire a judecătorului care cunoaște că există un motiv împotriva sa, de a

se retrage de la judecată.

Neexistând nici un motiv pentru a se

abține, cât și lipsa unei propuneri de recuzare scrisă sau verbală, Înalta

Curte constată că și această critică este nefondată.

În consecință, recursul fiind

nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 309 A din 17 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie

2007.