ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3592/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 7 septembrie

2006 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de

muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.I.A.

a chemat în judecată M.M.S.S.F., solicitând Instanței să dispună obligarea

pârâtului, în temeiul de

art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, la plata sumelor reprezentând

prima

de concediu pe anul 2003 actualizată cu indicele de inflație, de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și obligarea

ministerului

la plata de daune interese în

temeiul art. 161 alin. (4) C. muncii.

Prin

sentința civilă nr. 4478 din 12 octombrie 2006, Tribunalul București,

secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă,

asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reținând incidența art. 91

1

din

Legea nr. 188/1999, introdus prin Legea nr. 251/2006, coroborate cu

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, în

considerarea faptului că pârâtul este o autoritate publică centrală.

Prin sentința civilă

nr. 833 din 21 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei și l-a obligat

pe pârât să plătească acesteia drepturile bănești reprezentând prima de

concediu pentru anul 2003, actualizată cu indicele de inflație, de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective. Curtea de Apel a respins

capătul de cerere privitor la plata daunelor interese.

În motivarea sentinței civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în

esență,

aspectele ce vor fi

arătate în continuare.

Potrivit adeverinței din

27 octombrie 2006 eliberată de M.M.S.S.F., reclamanta a fost funcționar public

în cadrul ministerului în perioada 01 februarie 2002 - 23 februarie 2004 și a

efectuat concediul de odihnă pe anul 2003, având dreptul la plata primei de

concediu pe anul respectiv în temeiul art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Aplicarea

dispozițiilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost

suspendată printr-o serie de acte normative, după cum urmează: prin art. 3

alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001, prin

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 și art.

32 din Legea nr. 744/2001, până la 31

decembrie 2002, prin art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 631/2002, până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 alin. (7)

din Legea nr. 507/2003, până la 31 decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din

Legea nr. 511/2004, până la 31 decembrie 2005, și art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006.

Întrucât, în prezent,

nu mai sunt în vigoare dispozițiile de suspendare a aplicării prevederilor

respective din Legea nr. 188/1999, cenzurarea legalității acestora este de

competența Instanței judecătorești, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, republicată.

În acest sens, Curtea

de Apel a reținut, în esență, că dispozițiile de suspendare menționate

contravin art. 15 alin. (2), art. 16, 41 și 53 din Constituție, întrucât

dreptul la prima de concediu constituie un drept de remunerare a muncii, care

nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității ori cu

încălcarea principiului neretroactivității legii.

A

mai reținut Instanța că suspendarea temporară a exercițiului dreptului de

a beneficia de prima de concediu nu

echivalează cu stingerea acestui drept, ci are ca efect doar imposibilitatea

temporară a realizării lui.

În consecință, Instanța

de Fond a reținut că reclamanta are dreptul la plata primei de concediu pe anul

2003, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și

până la data plății efective.

Respingând capătul de

cerere referitor la plata de daune interese, Curtea de Apel a reținut că

acordarea primei de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflație,

constituie o reparație integrală a prejudiciului suferit de funcționarul

public.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.S.S.F.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se susține, în esență, că Instanța de Fond a aplicat greșit

legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, funcționarul public are

dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea acestei prime a fost suspendată

pe perioada 2001 - 2006 prin legi care sunt în acord cu prevederile

constituționale și a căror aplicarea este obligatorie inclusiv pentru

funcționarii publici.

Examinând cauza în

raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate

și probele administrate, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

Prin

Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe

lângă indemnizația de concediu, să li se

acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de

necontestat faptul că, prin dispozițiile succesive indicate de recurentul - pârât,

prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada

2001 - 2006.

Însă, tot atât de

adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în

vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul

de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative

dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din

Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții

decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv

numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a

sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea

consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui

sinistru deosebit de grav.

Aceleași norme

constituționale stipulează că restrângerea drepturilor respective poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și că trebuie să

fie în orice caz proporțională cu situația care a determinat-o fără să aducă

atingere existenței dreptului sau a libertății.

Cum în prezenta cauză

nu s-a demonstrat incidența vreuneia dintre condițiile constituționale de

restrângere precizate, Înalta Curte reține că Instanța de Fond, în mod just a analizat

și a apreciat că actele normative prin care a fost suspendat exercițiul

dreptului la prima de concediu și care în prezent nu mai sunt în vigoare, au

contravenit Constituției.

Pe de altă

parte, în raport cu susținerile recurentului - pârât, Înalta Curte

constată că, astfel cum corect a reținut și Instanța

de Fond, suspendarea dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui

atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată chiar existența dreptului.

În

consecință, Înalta Curte constată că întemeiat a reținut Curtea de Apel că

reclamanta, având calitatea de funcționar public în cadrul ministerului și

efectuând concediul de odihnă pe anul 2003, are, pentru argumentele arătate,

dreptul de a i se plăti plata primei de concediu pentru perioada respectivă.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, în

baza dispozițiilor,

art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins recursul declarat

de M.M.S.S.F. (în prezent M.M.F.E.Ș., ca urmare a măsurilor de reorganizare în

cadrul administrației publice centrale prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G.

nr. 24/2007).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ș. împotriva

sentinței civile nr. 833 din 21 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.