ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3457/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2006, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.P.D.R., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective plus daunele interese conform art. 161 alin. (4) C. muncii. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în perioada 2001 - 2006 a îndeplinit funcția de consilier la M.A.P.D.R.

Reclamanta consideră că este îndreptățită la prima de concediu din anii 2001 - 2006, în raport de dispozițiile art. 33 alin. (2) devenit art. 34 după republicarea Legii nr. 188/1999, indiferent de faptul că plata primei a fost suspendată până la 31 decembrie 2006. Prin sentința civilă nr. 472 din 19 ianuarie 2007 pronunțată în Dosar nr. 40998/3/CA/2006, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, considerând incidente dispozițiile art. 91 1 din Legea nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 1073 din 19 aprilie 2007, pronunțată în Dosar nr. 40998/3/2006 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective, s-a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind daunele interese. Pentru a se pronunța astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamanta este salariată în cadrul A.P.I.A., iar în perioada 2001 - 2006 și-a desfășurat activitatea în calitate de funcționar public la autoritatea pârâtă. Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată și modificată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Această dispoziție legală a fost suspendată succesiv prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 până la data de 31 decembrie 2005 și prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 până la data de 31 decembrie 2006. Întrucât normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării Instanței, cenzurarea legalității acestor suspendări succesive revine conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Instanței de judecată. În acest sens, Curtea de Apel a apreciat că normele de suspendare contravin art. 16 alin. (7) din Constituție, întrucât dreptul de remunerare a muncii, ce aparține dreptului la muncă, nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar principiului echității.

Deși exercițiul dreptului a fost suspendat în perioada 2001 - 2006, suspendarea nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul consideră că hotărârea Instanței de Fond a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii, deoarece s-au ignorat dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1978 care reglementează prescripția dreptului la acțiune, pentru perioada 2001 - 2002. Se mai arată că Instanța de Fond nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate.

Suspendarea unei dispoziții printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare. Suspendarea dispozițiilor legale analizate a fost dispusă prin acte normative de același nivel cu Legea nr. 188/1999. Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă a cerut respingerea recursului ca nefondat, achiesând la soluția și motivarea Instanței de Fond. Recursul este nefondat. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi pe lângă indemnizația de concediu o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Însă, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Nu are relevanță împrejurarea că suspendarea exercitării dreptului a fost realizată prin acte normative de același nivel cu Legea nr. 188/1999. Asemenea acte normative au prevăzut numai suspendarea plății și nu suspendarea sau abrogarea a însuși dreptului. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la operarea prescripției dreptului la acțiune pe anii 2001, 2002, Instanța de Fond a procedat corect înlăturând această excepție. Prescripția dreptului la acțiune, potrivit art. 7 alin. (7) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă din momentul nașterii dreptului la acțiune. Acest drept s-a născut la data încetării efectelor actelor de suspendare succesivă și nu la data începutului efectelor actelor de suspendare.

Dacă funcționarul public are obligația prevăzută de art. 42 din Legea nr. 188/1999 de a-și îndeplini cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, așa cum susține recurentul, același funcționar public are și dreptul de a fi remunerat pentru serviciul public prestat în conformitate cu legea, care nu a susținut niciodată restrângerea acestui drept, ci doar suspendarea plății pentru o anumită perioadă de timp. La momentul încetării efectelor suspendării, funcționarul public are dreptul să ceară plata retroactiv, în limitele prescripției dreptului material la acțiune. În consecință, nefiind motive de casare sau de modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1073 din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu I.E. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2007.