ÎCCJ, decizie (scj.ro #84962)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84962) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Hotărâre a Plenului C.S.M. privind

suspendarea din funcție a unui judecător. Acțiune în

despăgubiri formulată separat și ulterior acțiunii în

anularea actului. Instanță competentă.

Legea

nr. 317/2004, art. 29 alin. (5) și (7)

Legea

nr. 554/2004, art. 19

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Act administrativ.

Acțiune în despăgubiri.

Competență materială

Judecător. Suspendare din funcție.

Plenul C.S.M. Hotărâre

Prejudiciu cauzat de actul pretins nelegal.

Principiul dublului grad de jurisdicție

Principiul simetriei juridice

Legea nr. 317/2004, republicată, prin art. 29 alin. (5) și

(7)  instituie o procedură specială, în cadrul căreia

hotărârile Plenului C.S.M. referitoare la cariera și drepturile

judecătorilor și procurorilor se atacă direct cu recurs la

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios

administrativ și fiscal, care judecă în primă și

ultimă instanță.

Acțiunea în despăgubiri formulată pe cale separată

pentru prejudiciile provocate prin adoptarea acestor hotărâri este

însă, de competența de soluționare a curții de apel. Prin

stabilirea soluționării în primă instanță a unei

astfel de cauze în competența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-ar

ajunge  la  încălcarea principiului dublului grad de

jurisdicție și a principiului simetriei juridice.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 819 din 28 februarie 2008

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie

2007, în primă instanță, pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ

și fiscal, reclamantul CC în contradictoriu cu Consiliul Superior al

Magistraturii și Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul

Economiei și Finanțelor), a solicitat instanței să

dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor

sume, reactualizate în raport cu rata inflației până la data

executării efective, cu titlu de despăgubiri materiale și daune

morale:

Totodată, reclamantul a chemat în garanție

Ministerul Finanțelor Publice, susținând că pârâtul CSM, în

lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu sumele necesare, se

află în imposibilitatea de a dispune de fondurile necesare pentru plata

sumelor solicitate.

Reclamantul solicită obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

reclamantul arată următoarele:

Prin Hotărârea nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului

C.S.M. a fost suspendat, începând cu data de 19.10.2004, din funcția de

judecător la Judecătoria P.

Contestația reclamantului împotriva acestei

hotărâri a fost respinsă prin Hotărârea nr.347 din 8 septembrie

2005 a Plenului C.S.M.

Înalta Curte de Casație și Justiție

–

Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat

de CC împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M.,

și a modificat parțial hotărârea atacată, în sensul că

perioada suspendării din funcția de judecător începe de la 26

ianuarie 2005, data emiterii hotărârii Plenului, iar nu de la data de 19

octombrie 2004.

Reclamantul susține că a efectuat demersurile

necesare în vederea obținerii drepturilor legale prin suspendarea

executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M.,

conform art.30 alin.(3

4

) din Legea nr.317/2004, modificat prin

Titlul XV, art.35 din Legea nr.247/2005 (devenit art.29 alin.(8) în forma

republicată a Legii nr.317/2004).

Reclamantul mai susține că cererile adresate în

acest sens C.S.M. nu au fost soluționate, ceea ce a fost de natură

să îi producă importante prejudicii întrucât veniturile sale

constituie singura sursă de întreținere a familiei, din care mai fac

parte soția și doi copii minori.

Astfel, datorită faptului că nu a fost

suspendată executarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa

din funcția de judecător, reclamantul susține că pe de o

parte a fost lipsit de unica sursă de venit, fiind, în același timp,

împiedicat să desfășoare o altă activitate remunerată,

datorită interdicțiilor și incompatibilităților

specifice funcției de magistrat, a căror încălcare ar fi condus

la aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau la excluderea din

magistratură.

Cererea prin care reclamantul a solicitat pe calea

dreptului comun să se constate suspendarea de drept a executării

Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. a fost

respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr.264 din

23 mai 2006 a Tribunalului Neamț, rămasă irevocabilă prin

decizia nr.1023/2003 a Curții de Apel Bacău.

La termenul de judecată din 14 februarie 2008,

pârâtul CSM a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere prevederile art.137 alin.(1) cu referire

la art.158 alin.(1) din C. proc. civ. Curtea a rămas în pronunțare cu

privire la excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul

CSM.

În susținerea excepției invocate, pârâtul

C.S.M. a arătat următoarele:

-

cererea reclamantului este întemeiată pe

dispozițiile art.19 din Legea nr.544/2004 cu referire la art.8 alin.(1)

din aceeași lege, cu motivarea că nu a primit răspuns la

memoriul prin care reitera cererea de a se constata suspendarea executării

Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M.;

-

reclamantul a fost eliberat din funcția de

judecător prin Decretul Președintelui României nr.837 din 14

septembrie 2007, astfel că, la data formulării cererii, nu mai avea

calitatea de magistrat. Pe cale de consecință nu mai sunt incidente

dispozițiile art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată, care

prevăd competența Secției de contencios administrativ și

fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a

soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor privind

carierea și drepturile judecătorilor;

-

competența de soluționare a cererii

reclamantului aparține Curții de Apel, conform art.3 pct.1 din C.

proc.civ. având în vedere că pârâtul C.S.M. este autoritate publică

centrală.

Conform art.137 alin.(1) din C.proc.civ, analizând cu

prioritate excepția de necompetență materială a

instanței, invocată de pârâtul C.S.M., Înalta Curte reține următoare:

Prin cererea adresată Înaltei Curți de

Casație și Justiție

–

Secția de contencios

administrativ și fiscal:

plata de despăgubiri materiale și daune morale, invocând refuzul

nejustificat al C.S.M. de a-i răspunde la petițiile din 7 martie 2006

și 31 august 2007 prin care a solicitat C.S.M. să îi comunice, în

temeiul Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes

public, dacă recursul formulat împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie

2005 a Plenului C.S.M. suspendă executarea acesteia, în raport cu

prevederile art.30 alin.(3

4

) din Legea nr.317/2004, modificat prin

Titlul XV, art.35 din Legea nr.247/2005 (devenit art.29 alin.(8) în forma

republicată a Legii nr.317/2004).

art.8, art.16 și art.19 din Legea nr.554/2004, iar reclamantul

susține că Înalta Curte de Casație și Justiție

–

Secția de contencios administrativ și fiscal este competentă,

potrivit art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată, întrucât

daunele solicitate au caracter subsecvent, accesoriu, recursului declarat

împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M..

Prin Hotărârea nr.20 din 26 ianuarie 2005, Plenul

C.S.M. a dispus suspendarea din funcție a reclamantului din funcția

de judecător începând cu data de 19 octombrie 2004.

Prin decizia nr.3514 din 18 octombrie 2006, Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ

și fiscal a admis recursul declarat de reclamant împotriva Hotărârii

nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. și a modificat hotărârea

atacată în sensul că măsura suspendării din funcție

începe cu data de 26 ianuarie 2005, reținând că actul emis la 26

ianuarie 2005 nu poate retroactiva pentru perioada 19 octombrie 2004 – 26

ianuarie 2005.

Daunele solicitate de reclamant vizează perioada

29.09.2005 – 18.10.2006 și este întemeiată pe refuzul C.S.M. de a

constata suspendarea de drept a executării Hotărârii nr.20 din 26

ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. ca efect al recursului declarat în temeiul

art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată.

În privința temeiurilor de drept invocate de

reclamant, reprezentate de art.8 și art.16 din Legea nr.554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată

că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată

sesizează instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului și, în

același timp, printr-un capăt de cerere accesoriu, repararea pagubei

cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

Or, în speță, reclamantul a formulat cerere

separată prin care solicită daune materiale și morale ca urmare

a refuzului C.S.M. de a constata suspendarea de drept a executării

Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M., situație care

ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art.19 din Legea

nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art.19 alin.(1) și (2)

din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările

ulterioare:

„Art.19. - (1) Când persoana vătămată a

cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același

timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de

despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se

adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în

termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).”

Este evident faptul că acest text de lege

reglementează cererea de despăgubiri formulată separat și

ulterior acțiunii în anularea actului.

De asemenea, este evident faptul că

dispozițiile art.19 din Legea nr.554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, au în vedere despăgubirile solicitate pentru

prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a

aflat în vigoare (și-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia

și ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii în

anularea actului.

Or, în speță, se constată că cererea

de daune formulată de reclamant nu își găsește temeiul în

acțiunea de anulare a Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului

C.S.M. întrucât daunele sunt aferente perioadei în care această

hotărâre și-a produs efectele (29.09.2005 – 18.10.2006), iar nu

perioadei pentru care s-a dispus modificarea acesteia (19 octombrie 2004 – 26

ianuarie 2005) prin decizia Înaltei Curți.

Conform dispozițiilor art.19 alin.(3) din Legea nr.

554/2004, cererea de despăgubiri, formulată în temeiul acestui

articol, trebuie să urmeze regulile instituite de această lege

și în privința competenței teritoriale și materiale de

judecată.

Față de aceste dispoziții, a admite

susținerea reclamantului în sensul că Înalta Curte de Casație

și Justiție este competentă a soluționa în primă

instanță acțiunea în despăgubiri, ar însemna încălcarea

principiului dublului grad de jurisdicție și a principiului simetriei

juridice.

Pe de altă

parte, Curtea reține că art.29 alin.(5) și (7) din Legea

nr.317/2004, republicată, instituie o procedură specială în

cadrul căreia hotărârile Plenului C.S.M. referitoare la cariera

și drepturile judecătorilor și procurorilor se atacă direct

cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția

de contencios administrativ și fiscal care judecă în primă

și ultimă instanță.

Așa fiind, în

raport de obiectul acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată,

precum și de interferența dispozițiilor dintr-o lege

specială, pe de o parte (Legea nr.317/2004, republicată, art.29

alin.7) și o lege generală, pe de altă parte (Legea nr.554/2004,

art.19), care nu poate avea drept consecință încălcarea

principiului dublului grad de jurisdicție, Curtea a admis excepția de

necompetență materială invocată de pârâtul Consiliul

Superior al Magistraturii.

Pe cale de consecință, având în

vedere dispozițiile art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, precum și rangul

central al autorității publice pârâte, în temeiul art.158 alin.(1)

din Codul de procedură civilă,  competența de

soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel

București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.