ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 568/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2007 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.M., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata primei de concediu corespunzătoare perioadei în care a îndeplinit funcția de manager public la această instituție, în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007. Prin sentința civilă nr. 248 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.M.

și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, corespunzător perioadei în care a îndeplinit funcția de manager public și cea aferentă concediilor legale de odihnă efectuate în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Reclamantul a fost încadrat la Ministerul Justiției, ca funcționar public – manager public în perioada 16 decembrie 2005-15 ianuarie 2007, având dreptul la prima de concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în anul 2004]. A mai reținut instanța de fond că suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2001-2006 [prin: art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002; art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005] nu echivalează cu înlăturarea dreptului, în lipsa unei dispoziții exprese a legii în acest sens. În consecință, instanța de fond a apreciat că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept – cum este dreptul reclamantului la plata primei de concediu pentru perioada indicată în acțiune – nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține în esență că este lipsită de temei legal obligarea ministerului la plata primei de concediu pentru perioada în care reclamantul a îndeplinit funcția de manager public întrucât în perioada respectivă au fost suspendate dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 188/1999, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, la încetarea suspendării norma reintră în vigoare, iar legiuitorul nu a avut în vedere acordarea și pentru trecut a dreptului cuvenit funcționarilor publici la plata primei de concediu.

Recurentul-pârât susține că dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept fundamental, așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 108/2006 și nr. 693/2006. În final, recurentul-pârât critică sentința atacată și sub aspectul faptului că instanța a obligat ministerul să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007, deși a fost încadrat la minister pentru perioade foarte scurte în timpul celor doi ani, în condițiile în care prima de concediu nu se confundă cu indemnizația de concediu care se acordă proporțional cu timpul lucrat în instituția respectivă. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ. și dispozițiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: În esență, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite funcționarilor publici pentru perioada 2001-2006 – reclamantul solicitând plata primei de concediu aferente perioadei (16 decembrie 2005-15 ianuarie 2007) în care a îndeplinit funcția de manager public la Ministerul Justiției – în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007]. Este de necontestat faptul că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001-2006.

Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, instanța de fond în mod temeinic a făcut referire la considerentele relevante ale deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că: „ În atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

” Soluția Curții de apel este legală și temeinică având în vedere și următoarele: - jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007; - decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; - O.U.G.

nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006” . Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanța a obligat ministerul să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007. Conform principiului disponibilității, în limitele în care a fost învestită și cu respectarea rolului activ ce îi revine, instanța de fond s-a pronunțat cu respectarea întocmai a cererii reclamantului, în spiritul și în litera dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., acordând prima de concediu aferentă perioadei lucrate în minister. Se constată că instanța nu a dispus în mod expres faptul că ministerul ar fi obligat să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007, în cursul cărora reclamantul a fost angajat al instituției pentru perioade foarte scurte de timp. Mai mult decât atât, în dispozitivul sentinței recurate, Curtea de apel a obligat pârâtul la plata primei de concediu corespunzător concediilor legale de odihnă efectuate de reclamant în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat în fața instanței de fond această apărare, pe care însă o prezintă în recurs sub forma unei critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate.

Or, în măsura în care art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ. instituie obligația pârâtului de a-și proba apărările, în cauză fiind vorba de o apărare ce nu a fost prezentată instanței de fond, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de recurentul-pârât, reținând că nu poate constitui temei de netemeinicie a sentinței recurate împrejurarea că instanța fondului s-a pronunțat fără a avea în vedere o apărare ce avea să fie formulată ulterior, în recurs. În același sens, în practică și doctrină s-a considerat că rolul activ ce revine instanței nu poate constitui temei al substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia. Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., să fie respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 248 din 16 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2008.