ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 568/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august

2007 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul C.M., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, a solicitat instanței

să dispună obligarea pârâtului la plata primei de concediu corespunzătoare perioadei

în care a îndeplinit funcția de manager public la această instituție, în perioada

16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.

Prin sentința civilă

nr. 248 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.M. și l-a obligat pe pârât

să plătească reclamantului prima de concediu egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, corespunzător perioadei în care a îndeplinit funcția

de manager public și cea aferentă concediilor legale de odihnă efectuate în perioada

16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Reclamantul a fost încadrat

la Ministerul Justiției, ca funcționar public – manager public în perioada 16

decembrie 2005-15 ianuarie 2007, având dreptul la prima de concediu conform

art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [art. 34 alin. (2) în forma republicată

a legii în anul 2004].

A mai reținut instanța

de fond că suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2001-2006

[prin: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001; art. 12 alin. (4) din Legea nr.

743/2001; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002; art. 9 alin. (7) din Legea

nr. 507/2003; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004; art. 5 alin. (5) din Legea

nr. 379/2005] nu echivalează cu înlăturarea dreptului, în lipsa unei dispoziții

exprese a legii în acest sens.

În consecință, instanța

de fond a apreciat că

pentru ca un drept prevăzut

să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce

ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept – cum este

dreptul reclamantului la plata primei de concediu pentru perioada indicată în acțiune

– nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui

a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul

Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurentul-pârât susține în esență că este lipsită de temei legal obligarea ministerului

la plata primei de concediu pentru perioada în care reclamantul a îndeplinit funcția

de manager public întrucât în perioada respectivă au fost suspendate dispozițiile

corespunzătoare din Legea nr. 188/1999, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 64 din Legea nr. 24/2000, la încetarea suspendării norma reintră în vigoare,

iar legiuitorul nu a avut în vedere acordarea și pentru trecut a dreptului cuvenit

funcționarilor publici la plata primei de concediu.

Recurentul-pârât susține

că dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept fundamental, așa cum a reținut

și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 108/2006 și nr. 693/2006.

În final, recurentul-pârât

critică sentința atacată și sub aspectul faptului că instanța a obligat ministerul

să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007, deși

a fost încadrat la minister pentru perioade foarte scurte în timpul celor doi ani,

în condițiile în care prima de concediu nu se confundă cu indemnizația de concediu

care se acordă proporțional cu timpul lucrat în instituția respectivă.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. și dispozițiile legale incidente, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

În esență, problema de

drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite funcționarilor publici

pentru perioada 2001-2006 – reclamantul solicitând plata primei de concediu aferente

perioadei (16 decembrie 2005-15 ianuarie 2007) în care a îndeplinit funcția de manager

public la Ministerul Justiției – în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile

care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială

a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent

art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007].

Este de necontestat faptul

că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în perioada 2001-2006.

Însă, tot atât de adevărat

este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca

și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse

discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în

art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției

penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru,

ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului,

ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța

de fond în mod temeinic a făcut referire la considerentele relevante ale deciziei

nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că:

„

În atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima

de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție

legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea

textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea

pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

”

Soluția Curții de apel

este legală și temeinică având în vedere și următoarele:

- jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile

nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența

secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu,

București, 2007;

- decizia nr. 77 din 05

noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile

art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de

personal;

- O.U.G. nr. 146/2007

care reglementează chiar „modalitatea

de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza

prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile

bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada

2001-2006”

.

Este neîntemeiată critica

din recurs referitoare la faptul că instanța a obligat ministerul să plătească reclamantului

prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007. Conform principiului disponibilității,

în limitele în care a fost învestită și cu respectarea rolului activ ce îi revine,

instanța de fond s-a pronunțat cu respectarea întocmai a cererii reclamantului,

în spiritul și în litera dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acordând

prima de concediu aferentă perioadei lucrate în minister. Se constată că instanța

nu a dispus în mod expres faptul că ministerul ar fi obligat să plătească reclamantului

prima de concediu aferentă anilor 2005 și 2007, în cursul cărora reclamantul a fost

angajat al instituției pentru perioade foarte scurte de timp. Mai mult decât atât,

în dispozitivul sentinței recurate, Curtea de apel a obligat pârâtul la plata primei

de concediu corespunzător concediilor legale de odihnă efectuate de reclamant în

perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.

Pe de altă parte, Înalta

Curte constată că pârâtul nu a formulat în fața instanței de fond această apărare,

pe care însă o prezintă în recurs sub forma unei critici de nelegalitate și netemeinicie

a sentinței atacate. Or, în măsura în care art. 129 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. instituie obligația pârâtului de a-și proba apărările, în cauză fiind vorba

de o apărare ce nu a fost prezentată instanței de fond, Înalta Curte va înlătura

această critică formulată de recurentul-pârât, reținând că nu poate constitui temei

de netemeinicie a sentinței recurate împrejurarea că instanța fondului s-a pronunțat

fără a avea în vedere o apărare ce avea să fie formulată ulterior, în recurs. În

același sens, în practică și doctrină s-a considerat că rolul activ ce revine instanței

nu poate constitui temei al substituirii instanței în poziția procesuală a uneia

din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, urmând

ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins ca nefondat

recursul

declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 248 din 16 octombrie 2007

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2008.