ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1307/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 125/F/CA/2007 din 1 octombrie

2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios, administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M.,

și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților primele de concediu pentru anii

2002 - 2006, actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plății,

și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

În raport cu prevederile

art. 7 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe

să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, or reclamanților li s-a

deschis calea acțiunii după încetarea suspendării prevederilor referitoare la plata

primei de concediu din Legea nr. 188/1999 și reintrarea în vigoare a prevederilor

favorabile obiectului acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a reținut că un drept consacrat legal, cum este dreptul funcționarilor publici

la plata primei de concediu, nu se pierde prin suspendarea exercițiului dreptului

și nu se poate considera că acest drept nu a existat în perioada respectivă, așa

cum s-a reținut, într-o situație juridică similară, prin decizia din 12 decembrie

2005 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel a reținut

că acțiunea reclamanților este întemeiată și conform principiului încrederii în

statul de drept, care presupune asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și în litera lor, ca și eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, pentru ca titularii drepturilor recunoscute să se poată bucura

efectiv de acestea.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios, administrativ și fiscal,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.O.F.M., criticând soluția pronunțată

pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține, în primul rând, că în mod greșit a fost respinsă excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2002-2003, în raport cu dispozițiile

art. 1 și art. 3 din decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. (1) lit. c) C.

muncii și întrucât suspendarea printr-un act normativ a dreptului la prima de concediu

nu se regăsește printre cauzele de suspendare a cursului prescripției prevăzute

expres și limitativ de art. 13 și art. 14 din decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă

susține, în esență, că intimații-reclamanți nu au dreptul la plata primei de concediu

aferentă perioadei menționate în acțiune, întrucât dispozițiile din Legea nr. 188/1999

referitoare la prima de concediu au fost suspendate în perioada 2001-2006, prin:

art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; art. 12

alin. (4) din Legea nr. 743/2001, până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 631/2002, până la 31 decembrie 2003; art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003

și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; art. 8

alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până

la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 și art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006, iar Agenția, fiind instituție

publică, avea obligația de a respecta dispozițiile de suspendare.

Mai susține recurenta-pârâtă

că admiterea acțiunii conduce la apariția unor discriminări între funcționarii publici

al căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999.

Analizând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și cu normele

de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

În privința prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 2002-2003, întemeiat instanța

de fond a reținut că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la data

încetării suspendării prevederilor referitoare la plata primei de concediu din Legea

nr. 188/1999, respectiv la data de 1 ianuarie 2007. În acest sens, în cauze similare

soluționate de Înalta Curte s-a reținut că funcționarii publici au fost împiedicați

să formuleze acțiune în solicitarea primelor de concediu pe perioada 2001-2006 de

împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispozițiilor legale

corelative până la data de 31 decembrie 2006, ceea ce corespunde cazului de suspendare

a cursului prescripției prevăzut de art. 13 lit. a) din decretul nr. 167/1958. Sub

acest aspect, nu se poate face distincție între suspendarea dispusă prin art. III

din O.U.G. nr. 33/2001, modificat prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001

și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, și suspendarea dispusă ulterior prin

legile anuale ale bugetului de stat.

În esență, problema de

drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite intimaților-reclamanți

pentru anii 2002-2006, în cursul cărora au fost suspendate dispozițiile ce consacră

acest drept din Legea nr. 188/1999.

Prin Legea nr. 188/1999

a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent,

este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de necontestat faptul

că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în anul 2006 pentru care reclamanta solicită plata primei de

concediu.

Însă, tot atât de adevărat

este că aceste norme de suspendare, care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca

și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse

discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în

art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției

penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru,

ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului,

ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției europene

a drepturilor omului.

În acest sens, sunt relevante

considerentele deciziei din 5 februarie 2007, prin care, secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au

reținut că:

„

În atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima

de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție

legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea

textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea

pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

”

Soluția Curții de Apel

este legală și temeinică și nu se poate reține existența vreunei discriminări, având

în vedere și următoarele:

Jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile

din 25 mai 2007 și din 19 iunie 2007, publicate în jurisprudența secției de contencios,

administrativ și fiscal, pe anul 2007;

Decizia din 5 noiembrie

2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost

admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin.

(2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează

în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;

O.U.G. nr. 146/2007 care

reglementează chiar „modalitatea de plată

a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor

din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale

succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”

.

Față de cele reținute,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua din C.

proc. civ., va fi respins ca nefondat

recursul declarat de A.N.O.F.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 234 din 3 octombrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.