ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.10.2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4375/2010

HOTĂRÂRE
15.10.2010
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4375/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, la data de 19 aprilie 2010, reclamantele P.G. IPURL și P.I. IPURL Baia Mare

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în

Insolvență, suspendarea executării actului administrativ reprezentat de decizia

nr. 1/2009 adoptată de Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea

deciziei nr. 1/2009, constatarea caracterului definitiv al deciziei nr. 15/2009

a Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență și anularea în totalitate a deciziei nr. 1/2009 adoptată de Consiliul

Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență, precum

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantele au arătat

că decizia nr. 1/2009 a fost adoptată cu încălcarea competenței materiale a Consiliului

Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență și că,

printr-o hotărâre a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Maramureș, s-ar

fi constatat inexistența abaterii disciplinare ce a constituit obiectul deciziei

contestate. Au susținut reclamantele că executarea deciziei nr. 1/2009 a Consiliului

Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență ar produce

efecte juridice cu consecințe din cele mai grave, generând prejudicii pentru activitatea

reclamantelor și afectând celeritatea procedurilor de insolvență în care acestea

participă.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar la 30 aprilie 2010, pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență

a solicitat respingerea cererii de suspendare arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru a se dispune suspendarea deciziei atacate.

A susținut pârâta că reclamantele

nu au justificat o pagubă iminentă, că nu există vreun act emis de pârâtă cu caracter

disciplinar care să producă pagube reclamantelor, iar Consiliul Național de Conducere

al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență are competența de a soluționa

contestații formulate împotriva hotărârilor Comisiei Superioare de Disciplină, atribuția

derivând din conținutul dispozițiilor art. 28 lit. j) din Statutul de organizare

și funcționare a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență.

fond

Prin încheierea civilă

nr. 14 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea reclamantelor de suspendare a executării deciziei

nr. 1/2009 a Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut că, din economia dispozițiilor legale consacrate în materie

disciplinară de O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor

în insolvență corelate cu prevederile Statutului de organizare și funcționare a

Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență, rezultă că între Comisia Superioară

de Disciplină și Consiliul Național de Conducere sunt raporturi de subordonare,

prima fiind subordonată celei de-a doua, iar Consiliul Național de Conducere, fiind

organul administrativ superior, poate să decidă desființarea actului emis de către

Comisia Superioară de Disciplină și are competență administrativă de a soluționa

toate contestațiile în legătură cu actele emise de aceasta în soluționarea plângerilor

formulate împotriva membrilor consiliilor de conducere ale filialelor și ai Comisiilor

de disciplină ale filialelor.

În acest context, Curtea

a arătat că, raportat la dispozițiile art. 15 corelate cu art. 14 și art. 2

alin. (2) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nu există și nu pot fi identificate elemente

de fapt și de drept care să poată conduce la concluzia aparenței de nelegalitate

a deciziei nr. 1/2009 a Consiliului Național de Conducere al Uniunii Naționale

a Practicienilor în Insolvență.

Curtea a mai reținut că

o astfel de decizie, ca de altfel și cea adoptată de Comisia Superioară de Disciplină,

nu are și nici nu poate avea niciun efect păgubitor pentru reclamante. Actul în

sine, prin dispozițiile sale, nu conduce la imposibilitatea desfășurării activității

de practician în insolvență, ci are ca efect doar prelungirea procedurii disciplinare

care pleacă de la prezumția de nevinovăție și deci până la pronunțarea unei hotărâri

definitive de sancționare practicianul în insolvență cercetat disciplinar se bucură

de toate atributele și garanțiile conferite și recunoscute de lege și regulamentele

specifice. În consecință, nici prejudiciul iminent invocat de către reclamante nu

poate fi reținut.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamantele P.G. IPURL și P.I. IPURL, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivele de recurs

se arată că instanța de fond a interpretat eronat textele incidente, iar cea mai

gravă greșeală de interpretare ar fi concluzia unui raport de subordonare între

Comisia Superioară de Disciplină și Consiliul Național de Conducere al Uniunii

Naționale a Practicienilor în Insolvență pentru că funcționarea Comisiei Superioare

pe lângă Consiliul Național nu implică raporturi de subordonare între cele două

organisme.

Din analiza acelorași

texte ce reglementează profesia de practician în insolvență, rezultă că organul

de conducere (Consiliul Național) nu are competența de a aplica sancțiuni disciplinare

și nici de a controla ierarhic administrativ legalitatea deciziilor Comisiei Superioare

de Disciplină, iar legalitatea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină

nu poate fi cenzurată decât în fața instanțelor de contencios administrativ.

De aceea, aceste argumente

sunt contrare susținerilor instanței de fond și este îndeplinită condiția cazului

bine justificat pentru că decizia Consiliului Național de Conducere al Uniunii

Naționale a Practicienilor în Insolvență este nelegală.

Referitor la condiția

pagubei iminente se arată că aplicarea nelegală a unei sancțiuni atrage consecințe

materiale dintre cele mai prejudiciabile, iar prelungirea excesivă a unei proceduri

disciplinare ar afecta portofoliu de lucrări și reputația profesională.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea încheierii și suspendarea actului.

Uniunea Națională a Practicienilor

în Insolvență din România a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

În ședința publică din

15 octombrie 2010, reprezentantul intimatei-pârâte a arătat că la data de 10 septembrie

2010 s-a dat curs dispoziției cuprinse în decizia atacată în hotărârea Comisiei

Superioare de Disciplină și urmează a fi redactată.

Ulterior, a fost depusă

decizia nr. 12 din 10 septembrie 2010 a Comisiei Superioare de Disciplină, în

art. 1 din această decizie, s-a luat act de renunțarea reclamantului L.G.I. SPRL

Baia Mare la soluționarea plângerii disciplinare formulate împotriva P.G. IPURL

și P.I. IPURL, iar în art. 2 s-a luat act de renunțarea reclamantului P.I. IPURL

la soluționarea plângerii împotriva L.G.I. SPRL, E. IPURL și C.T. IPURL.

Totodată, s-a arătat că

cererea de anulare a deciziei a rămas în pronunțare la 14 octombrie 2010 la Curtea

de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința

din aceeași dată a fost admisă excepția lipsei de interes și a fost respinsă acțiunea

reclamanților P.G. IPURL și P.I. IPURL.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii aflate

pe rolul instanței de fond l-a constituit suspendarea executării deciziei nr. 1/2009

emisă de Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor

în Insolvență.

Prin această decizie,

Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență a admis contestația formulată de L.G.I. SPRL, a desființat decizia Comisiei

Superioare de Disciplină nr. 15/2009 prin care s-a respins plângerea formulată de

L.G.I. SPRL împotriva reclamantelor și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru anularea deciziei

nr. 1/2009 s-a formulat cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 674/33/2010 al

Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Însă pe parcursul soluționării

recursului declarat împotriva încheierii civile nr. 14/2010 a Curții de Apel Cluj

a fost emisă decizia nr. 12 din 10 septembrie 2010 de către Comisia Superioară de

Disciplină, iar prin acea decizie s-a luat act de renunțarea reclamantelor la plângerea

formulată împotriva L.G.I. SPRL, dar și de renunțarea L.G.I. SPRL la plângerea formulată

împotriva reclamantelor.

Față de acestea, trebuie

analizată condiția interesului reclamantelor în exercitarea prezentei căi de atac.

Interesul reprezintă o

condiție generală de exercitare a acțiunii civile fiind tocmai folosul practic pe

care-l urmărește cel care promovează acțiunea.

Condiția interesului se

verifică nu numai la introducerea cererii și ea trebuie îndeplinită pe toată durata

procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea

unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea,

acea formă procedurală este lipsită de interes.

În speță, recurentele

nu mai au interes să susțină suspendarea unui act care și-a produs efectele și au

renunțat la plângerea formulată.

Fiind soluționat prin

constatarea lipsei de interes nu vor mai fi analizate motivele de recurs invocate.

În baza art. 312 C. proc.

civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins

ca lipsit de interes.

Respinge recursul formulat

de către recurenții-reclamanți P.G. IPURL și P.I. IPURL împotriva încheierii civile

nr. 14 din 13 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2023-04-04
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1898/2023
Ședința publică din data de 4 aprilie 2023 Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrat
ÎCCJ 2018-10-24
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3499/2018
, revin Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență, iar faptul că procedura disciplinară se exercită prin structuri specializate nu afectează aceste competențe legale. Totodată, nu se poate susține că intimata-pârâtă Uniunea Națională
ÎCCJ 2012-05-24
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2549/2012
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29 decembrie 2011, reclamanta B.L.
ÎCCJ 2016-02-09
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 274/2016
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012,
ÎCCJ 2011-04-13
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2184/2011
era obligată să verifice cu prioritate dacă avea competența de a soluționa o atare cerere. A arătat reclamantul susține că nu există în realitate niciun motiv care să conducă la concluzia că acțiunea disciplinară împotriva sa ar trebui solu
Sursă