ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1898/2023

Ședința publică din data de 4 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 martie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții U.P.I.R. - Filiala Maramureș, Instanța Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 30/15.11.2019, pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină în dosarul disciplinar înregistrat sub nr. x/2019, în contestația reclamantei împotriva Hotărârii disciplinare nr. 2/21.02.2019, pronunțată de Instanța Locală de Disciplină Cluj în dosarul înregistrat sub nr. x/2018, prin care s-a soluționat plângerea formulată de U.P.I.R. - Filiala Maramureș, prin Consiliul de Conducere al Filialei, solicitând:

(i) anularea Deciziei nr. 30/15.11.2019, pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină;

(ii) în principal, anularea Hotărârii disciplinare nr. 2/21.02.2019, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a plângerii disciplinare, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii suspendării calității de practician în insolvență pe o perioadă de 3 luni cu sancțiunea avertismentului;

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții U.P.I.R. - Filiala Maramureș, Instanța Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România;

(ii) a anulat Decizia nr. 30/15.11.2019, emisă de Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și Hotărârea nr. 2/21.03.2019, emisă de Instanța Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România;

(iii) a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor din România, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta susține că prima instanță și-a însușit susținerile reclamantei, concluzionând eronat în sensul imposibilității respectării criteriilor prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, la structurarea ofertei tehnice și financiare. Reclamanta a afirmat că nu a avut alte informații decât cele puse la dispoziție de ANAF cu privire la persoana juridică pentru care se formulau oferte, deși putea face diligențe pentru a obține informații suplimentare, câtă vreme, chiar din cele două surse de informațiii (ONRC și MFP) se pot extrage informațiile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la numărul de salariați, cifra de afaceri, valoarea totală a datoriilor, numărul creditorilor, valoarea creanțelor și numărul debitorilor, valoarea patrimonială astfel cum figurează în bilanțurile depuse. Totodată, reclamanta putea accesa informațiile de pe pagina de internet a instanțelor de judecată, precum și informațiile furnizate, uneori contra cost, de site-urile specializate pe care le enumeră cu caracter exemplificativ.

Susține recurenta-pârâtă că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi solicitat ANAF informații despre debitori, astfel că timpul învestit de aceasta pentru formularea ofertelor este unul minimal, dovedind exercitarea profesiei cu superficialitate. În acest sens, este de observat că reclamanta a licitat în mod repetat oferte derizorii, în cuprinsul listei societăților în insolvență instrumentate în ultimii trei ani fiind menționate 41 de dosare închise anterior acestei perioade.

Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 14 alin. (2) și art. 42 din Codul privind Conduita Etică al UNPIR, precum și art. 38 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 86/2006, arătând că depunerea în mod repetat a unor oferte de onorariu cu nerespectarea acestor texte de lege reprezintă practică de concurență neloială. Apreciază recurenta-pârâtă că, întrucât din adeverința eliberată de UNPIR rezultă ca reclamanta nu are angajați sau colaboratori practicieni în insolvență în cadrul Cabinetului, îndeplinirea tuturor atribuțiilor care țin dosarul de insolventa nu poate fi efectuată decât de către reclamanta, ceea ce nu este practic posibil.

În opinia recurentei-pârâte, instanțele disciplinare au reținut corect ca, deși este posibil ca, la momentul întocmirii ofertelor, practicianul să nu dețină informații concrete despre patrimoniul sau situația economico-financiară și juridică a debitorului pentru care depune oferta, totuși acesta are obligația legală și profesională de a-și îndeplini atribuțiile și obligațiile conform art. 41 din O.U.G. nr. 86/2006. Astfel, la formularea ofertei trebuie să țină seama de costurile pe care le implică aceste activități, care nu sunt integral decontate de fondul UNPIR, la care se adaugă și cheltuielile profesionale anuale, reprezentate de impozite și taxe anuale, asigurare profesională, taxele privind seminariile de pregătire continuă anuale obligatorii de 20 de ore, logistica sediului, access la internet, publicații BPI. Reclamanta trebuia să țină cont de faptul ca are sediul profesional situat în localitatea Zalău, jud. Sălaj, dar a ofertat derizoriu și a câștigat selecții organizate pentru debitori care își au sediul în alte localități/județe, unde se află și sediile instanțelor de falimente, neavând practic posibilitatea desfășurării profesiei la un nivel calitativ optim într-o arie de acoperire atât de mare. Arată recurenta-pârâtă că reclamanta a depus la ANAF oferta nr. 1373/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 470 RON și un onorariu de succes de 0.1%, oferta nr. 1374/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 190 RON și un onorariu de succes de 0.1%, oferta nr. 1375/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 200 RON și un onorariu de succes de 0.1% și oferta nr. 1376/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 190 RON și un onorariu de succes de 0.1%. Aceste oferte se situează sub nivelul salariului minim pe economie, iar cu un astfel de venit nu este etic și profesional ca practicianul să își asume gestionarea unor agenți economici, chiar fără bunuri în patrimoniu.

Mai arată că onorariile solicitate de reclamantă nu sunt de natură a asigura o administrare corespunzătoare a procedurii de insolvență, câtă vreme și onorariul de succes este nesemnificativ, fiind stabilit la valori derizorii doar pentru a evita descalificarea ofertei și încadrarea în dispozițiile ordinului ANAF. Această practică comercială contravine uzanțelor cinstite și principiului bunei-credințe, produce pagube celorlalți participanți la procedură și aduce atingere prestigiului profesiei de practician în insolvență. Ambele instanțe disciplinare au reținut în mod corect că reclamanta a folosit o practică constantă de ofertare derizorie care nu ține cont, în mod obiectiv, de criteriile stabilite de O.U.G. nr. 86/2006, pentru a câștiga o selecții organizate de ANAF și pentru a obține ulterior o remunerație din fondul de lichidare al UNPIR mult mai mare decât cel obținut din aceeași procedura de insolventa, prin aplicarea defectuoasa a legii.

3.2. Reclamanta A. a declarat recurs incident împotriva aceleiași sentințe, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând instanței de control judiciar ca, în cazul admiterii recursului principal, să dispună casarea în parte a sentinței recurate și anularea Deciziei nr. 30/15.11.2019 a Instanței Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România în raport de viciile de nelegalitate și netemeinicie pe care prima instanță a omis să le analizeze.

Consideră recurenta-reclamantă că, nerăspunzând tuturor motivelor de nelegalitate expuse prin acțiune, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la cerința motivării hotărârii judecătorești. Din cuprinsul sentinței atacate rezultă că instanța de fond a pronunțat hotărârea prin însușirea unui singur argument de nelegalitate al reclamantei, iar cu privire la celelalte argumente, acestea nu sunt tratate nici măcar implicit, astfel că sentința este insuficient motivată.

Prin urmare, consideră necesară realizarea unei analize a cauzei sub toate aspectele de nelegalitate ale Deciziei nr. 30/15.11.2019, pe care le reiterează astfel cum au fost prezentate în cererea de chemare în judecată, respectiv:

a) decizia pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină este nelegală întrucât nu a aplicat criteriile de individualizare ale sancțiunii disciplinare instituite de dispozițiile art. 19 alin. (5) - Anexa nr. 4 la Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician;

b) prin decizia amintită, Instanța Superioară de Disciplină nu s-a pronunțat asupra pretenției formulate în subsidiar, nerespectând limitele învestirii;

c) decizia nr. 30/15.11.2019 nu respectă exigențele unei motivări clare, precise și concrete - în concordanță cu probele și actele existente la dosarul disciplinar, nefiind aptă, prin ea însăși, să demonstreze concordanța dintre soluția dispusă și realitate.

d) decizia prezintă următoarele vicii de procedură: lipsa ștampilei Instanței Superioare de Disciplină de pe încheierea pronunțată la data de 18.10.2019, respectiv la data de 01.11.2019; nerespectarea prevederilor art. 18 din Anexa nr. 4 la Statut, în sensul că încheierea de ședință pronunțată în data de 01.11.2019 nu cuprinde motivele care au determinat amânarea; nerespectarea dispozițiilor art. 17 din Anexa nr. 4 la Statut ce instituite principiul celerității cercetării disciplinare, în sensul că nu a fost justificată amânarea de două ori a pronunțării.

Totodată, recurenta-reclamantă reiterează și motivele de fond invocate cu privire la actele administrative supuse controlului judiciar.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității recursului principal pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă U.P.I.R. - Filiala Maramureș a depus întâmpinare față de recursul incident, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes în privința recursului incident, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului principal pentru nemotivare, invocată de recurenta-reclamantă A., a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 22 martie 2023, pentru motivele regăsite în încheierea ce face parte integrantă din prezenta decizie.

La același termen de judecată, instanța de recurs a respins ca neîntemeiate și excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes a recursului incident, invocate de intimata-pârâtă U.P.I.R. - Filiala Maramureș, considerentele acestei soluții fiind regăsite, de asemenea, în cuprinsul încheierii de ședință.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de pârâta Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, cât și recursul incident declarat de reclamanta A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II. 1. În ceea ce privește recursul principal declarat de pârâta Instanța Superioară de Disciplină, Înalta Curte va analiza criticile expuse în raport de cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ale cărui dispoziții se încadrează argumentația pârâtei, astfel cum s-a reținut și prin încheierea din 22 martie 2023, cu ocazia soluționării excepției nulității recursului pentru nemotivare.

Argumentul central susținut de recurenta-pârâtă se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 (care prevede criteriile în funcție de care practicienii în insolvență au obligația de a-și dimensiona nivelul onorariului la depunerea ofertelor), din perspectiva împrejurării reținute de instanța de fond ca reprezentând o cauză justificată a stabilirii de către reclamantă a unor onorarii lunare/de succes apreciate de instanțele de disciplină ale UNPIR ca având caracter derizoriu, și anume imposibilitatea obținerii unor informații complete cu privire la situația juridică și patrimonială a debitorilor pentru care se depuneau ofertele. A apreciat recurenta-pârâtă că reclamanta avea obligația de a depune diligențe în aflarea acestor informații și că obținerea lor era posibilă prin formularea de către reclamantă a unor adrese către ANAF, ONRC sau consultarea site-urilor acestor autorități sau aparținând altor entități specializate.

Contrar acestor susțineri și în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că dimensionarea ofertelor depuse de practicianul în insolvență în condițiile Ordinului Președintelui ANAF nr. 2442/2016 privind procedurile de agreare și selecție a practicienilor în insolvență de către Agenția Națională de Administrare Fiscală nu poate avea în vedere în mod exhaustiv criteriile din art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, parte din ele necesitând deținerea/obținerea unor informații mult mai complexe decât cele puse la dispoziție de ANAF, ONRC sau alte autorități/entități ori pe care le-ar putea obține praticianul în insolvență prin propriile diligențe.

Conform art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, criteriile pe care reclamanta trebuia să le aibă în vedere sunt următoarele: a) numărul de salariați ai debitorului; b) riscul privind conflictele de muncă; c) cifra de afaceri a debitorului pe ultimii 3 ani; d) valoarea totală a datoriilor și numărul creditorilor; e) valoarea creanțelor, numărul debitorilor; f) numărul și complexitatea litigiilor aflate pe rol în care debitorul are calitate de reclamant și, respectiv, de pârât; g) valoarea patrimoniului, potrivit evaluării; h) natura activelor, atractivitatea pe piață, riscurile legate de conservarea lor; i) nivelul de lichidități aflate la dispoziția debitorului pentru acoperirea cheltuielilor inițiale de lichidare. Din simpla lecturare a acestora, rezultă că parte din aceste informații nu sunt disponibile public sau nu pot fi obținute decât după numirea în calitate de practician în insolvență. Ne referim exemplificativ la nivelul de lichidități aflate la dispoziția debitorului pentru acoperirea cheltuielilor inițiale de lichidare, care poate fi aflat doar din interogarea conturilor bancare ale debitorului, informațiile nefiind publice, iar această operațiune este permisă de instituțiile bancare doar reprezentanților debitorului, sau la atractivitatea pe piață a activelor și riscurile legate de conservarea lor, împrejurări care nu pot fi în mod real cunoscute decât după verificarea în concret a activelor respective, eventual cu ajutorul unor evaluatori profesioniști. Alte informații depind de elemente viitoare incerte, precum riscul privind conflictele de muncă, care se poate raporta nu doar la angajații actuali ai debitorului, dar și la foștii angajați, care nu mai figurează în informațiile publice despre societatea comercială respectivă.

Susținerile recurentei-pârâte, în sensul că reclamanta ar fi putut extrage informații complete despre debitori din alte surse, prin diligențe proprii, nu au fost demonstrate în vreun fel, Instanța Superioară de Disciplină limitându-se la a afirma existența acestor posibilități, fără vreo dovadă concretă. Astfel, în ceea ce privește ANAF și ONRC, informațiile furnizate din datele publice puse la dispoziție de aceste autorități nu acoperă decât o parte din criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 și, cum în mod corect a observat reclamanta, aceste informații nu sunt actualizate în timp real, depinzând de depunerea de către debitor a declarațiilor fiscale anuale/trimestriale/anuale. Totodată, trimiterile recurentei-pârâte la existența unor site-uri de Internet aparținând unor persoane juridice "specializate în furnizarea a numeroase date cu privire la activitatea agenților economici din România" nu dovedește întinderea informațiilor pe care aceste site-uri private le pot furniza (extrasele anexate recursului cuprinzând doar liste de firme pentru care se pot obține informații, iar nu și tipul și complexitatea informațiilor propriu-zise). Pe de altă parte, astfel cum recunoaște chiar recurenta-pârâtă, furnizarea informațiilor se face contra cost, ceea ce conduce la ideea inacceptabilă a obligării practicianului în insolvență la plata unor sume de bani către terțe persoane, altele decât autoritățile publice, pentru a obține informații pe care însăși autoritățile nu le pun la dispoziție în mod public.

Prin urmare, deși nu poate fi contestată obligația practicianului în insolvență de a-și desfășura activitatea în mod diligent și de a obține și a avea în vedere informațiile relevante pentru dimensionarea ofertei de onorariu, totuși această obligație trebuie privită într-o notă echilibrată și proporțională, pentru a evita impunerea în sarcina practicianului a efectuării unor demersuri neprevăzute de lege, nerezonabile, costisitoare și nenecesare.

Trebuie avut în vedere că, deși art. 17 alin. (1) din OMF nr. 2442/2016 prevede la modul general că ofertele depuse trebuie să respecte criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, totuși alin. (2) al aceluiași articol detaliază condițiile pe care prețul trebuie să le respecte, sub sancțiunea descalificării ofertei, și anume să fie stabilit conform art. 1660 C. civ. (să fie stabilit într-o sumă de bani, să fie serios și determinat/determinabil), respectiv onorariul lunar și/sau onorariul de succes să nu aibă valoarea 0 (zero) și să nu fie vădit disproporționat, raportat la societățile debitoare pentru care se dorește selectarea. Prin urmare, în accepțiunea procedurii instituite de ANAF, nu există un prag valoric al ofertelor ce pot fi depuse de practicienii în insolvență, condițiile fiind îndeplinite atât timp cât prețul are o valoare pozitivă, este serios și proporțional.

În raport de informațiile de bază, generale, pe care reclamanta A. le-a avut la dispoziție din sursele publice de informare, aceasta a depus oferte pe care ANAF, contrar poziției adoptate de Instanța Superioară de Disciplină, le-a considerat adecvate și nederizorii, desemnând-o pe reclamantă să desfășoare procedura de insolvență a debitorilor. Dacă ofertele ar fi fost considerate disproporționate raportat la societățile debitoare, ANAF ar fi dispus măsura descalificării.

În susținerea caracterului derizoriu al prețurilor ofertate de reclamantă, recurenta-pârâtă a prezentat câteva exemple ale unor astfel de onorarii lunare și de succes și a susținut că valoarea onorariului trebuie să aibă în vedere și toate cheltuielile pe care practicianul trebuie să le suporte, respectiv taxe și impozite, cheltuieli de logistică, pentru desfășurarea activității, etc., dar și salariul minim pe economie. Or, cheltuielile invocate nu fac parte dintre criteriile pe care art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 le prevede pentru dimensionarea onorariilor, deși acest text normativ constituie baza argumentației recurentei-pârâte în sancționarea reclamantei. În egală măsură, nici cheltuielile de deplasare la sediul instanței sau la sediul debitorului supus procedurii de insolvență, de asemenea invocate de recurenta-pârâtă, nu fac parte dintre criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, iar raportarea la salariul minim pe economie nu are niciun temei legal. Așadar, deși susține o aplicare rigidă, completă și limitativă a criteriilor din textul normativ invocat, însăși recurenta-pârâtă solicită a fi avute în vedere și alte elemente la stabilirea onorariilor percepute de practicianul în insolvență.

Este de observat și că recurenta-pârâtă, deși a susținut caracterul derizoriu al onorariilor prin prisma cheltuielilor pe care practicianul trebuie să le suporte, nu a făcut o analiză concretă cu privire la situația economico-financiară concretă a fiecărui debitor în raport de criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, de necesitatea și numărul deplasărilor pe care reclamanta trebuia să le efectueze sau de cheltuielile impuse de procedură (notificări, evaluări, etc.), criticile sale fiind bazate pe prezumții cu caracter general.

Nici susținerile referitoare la pretinsa incapacitate a reclamantei de a conduce activitatea profesională în lipsa angajaților nu pot fi reținute, câtă vreme reclamanta nu a fost sancționată pentru modalitatea de gestionare a procedurilor de insolvență în care a fost desemnată drept administrator/lichidator judiciar, ci pentru modalitatea de dimensionare a onorariilor solicitate în cadrul ofertelor. Presupunerile recurentei-pârâte, referitoare la imposibilitatea desfășurării activității în lipsa angajaților și în condițiile stipulării unor onorarii scăzute, nu sunt decât afirmații fără suport probator și sunt străine de conținutul celor două acte administrative emise de instanțele de disciplină, atacate în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în speță nu s-a dovedit existența abaterii disciplinare constând în săvârșirea faptei de concurență neloială, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, art. 14 alin. (1) și (2) lit. c) din Codul privind Conduita Etică. Astfel fiind, sentința instanței de fond, prin care s-a dispus anularea hotărârii și deciziei emise de instanțele de disciplină ale UNPIR este pronunțată cu o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept amintite, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor din România.

II.2. Recursul incident declarat de reclamanta A. va fi, de asemenea, respins, ca nefondat.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a tuturor motivelor de nelegalitate referitoare la Decizia nr. 30/15.11.2019 a Instanței Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România sunt neîntemeiate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței recurate, viciile de procedură sesizate cu privire la actul administrativ (lipsa ștampilei pe încheierile din 18.10.2019 și 01.11.2019, neprezentarea motivelor amânării pronunțării în cuprinsul încheierii din 01.11.2019, amânarea pronunțării timp de o lună) au fost analizate punctual și respinse de instanța de fond, ca neîntemeiate, reținându-se în esență că reclamanta nu a demonstrat existența unei vătămări produse de pretinsele vicii. De asemenea, instanța de fond a analizat și criticile referitoare la nerespectarea exigențelor unei motivări clare, precise, necontradictorii, reținând că decizia cuprinde atât susținerile reclamantei, cât și aspectele reținute de instanța locală de disciplină, precum și indicarea motivelor pentru care au fost respinse criticile reclamantei.

Or, în recurs, reclamanta nu a prezentat critici concrete cu privire la considerentele instanței de fond, respectiv nu a indicat și demonstrat vătămarea produsă prin invocatele vicii de procedură și nici nu a contestat argumentul referitor la motivarea corespunzătoare a deciziei Instanței Superioare de Disciplină, rezumându-se la reiterarea integrală a motivelor din cererea de chemare în judecată.

Cât privește motivele de nelegalitate prin care s-a susținut neaplicarea de către Instanța Superioară de Disciplină a criteriilor de individualizare ale sancțiunii disciplinare și nepronunțarea asupra pretenției formulate în subsidiar prin contestație (care se referă tot la individualizarea sancțiunii, reclamanta solicitând aplicarea avertismentului), Înalta Curte constată că analiza acestor motive nu mai era necesară, în condițiile în care instanța de fond a dispus anularea în tot a deciziei Instanței Superioare de Disciplină, constatând întemeiate criticile referitoare la greșita reținere a existenței abaterii disciplinare. Chestiunile sesizate de reclamantă cu privire la modul de individualizare a sancțiunii sunt subsidiare analizei pe care instanța o realizează cu privire la existența faptelor imputate practicianului în insolvență, verificarea caracterului proporțional al sancțiunii în raport de criteriile legale având utilitate doar în măsura în care instanța concluzionează asupra existenței abaterii disciplinare reținute prin actele contestate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate, instanța de fond analizând de o manieră suficientă motivele de nelegalitate referitoare la existența unor vicii procedurale și la motivarea neadecvată a Deciziei nr. 30/15.11.2019, iar restul motivelor, vizând modul de individualizare a sancțiunii, nu mai necesitau o analiză din partea instanței, având în vedere soluția de anulare în tot a actului administrativ.

Caracterul nefondat al recursului declarat de reclamantă reprezintă, totodată, o urmare a soluției de respingere a recursului principal, care consolidează efectul nulității constatate de instanța de fond cu privire la hotărârea și decizia emise de instanțele de disciplină ale UNPIR. Câtă vreme instanța de control judiciar a confirmat sentința prin care au fost anulate actele administrative atacate, nu mai prezintă utilitate examinarea motivelor de nelegalitate reiterate, referitoare la modul de individualizare a sancțiunii; de altfel, chiar recurenta-reclamantă a învederat că a formulat recursul incident prin care a solicitat analizarea acestor aspecte doar în ipoteza admiterii recursului principal.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România împotriva sentinței civile nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.