ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2549/2012

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București la data de 29 decembrie 2011, reclamanta B.L. în

contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și

Consiliul Național de Conducere a Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011,

pct. 12 „diverse” lit. b) până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

cauzei.

Prin sentința nr. 322 din 18

ianuarie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare

formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a

Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de Conducere al Uniunii

Naționale al Practicienilor în Insolvență, în sensul că a fost suspendată

executarea Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011 pct. 12 "diverse" lit.

b), emisă de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în

ceea ce o privește pe reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că

prin cererea de chemare în judecată

reclamanta a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011,

pct. 12 „diverse” lit. b), prin care Consiliul Național de conducere al Uniunii

Naționale a Practicienilor în Insolvență a dispus radierea reclamantei din

Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență însoțită de pierderea

calității de practician în insolvență.

În actul contestat a fost reținut că,

prin Decizia nr. 342 din 01 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, practicienii în insolvență S.T. și L.B. au fost condamnați

definitiv la executarea unei pedepse privative de libertate cu suspendare,

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în desfășurarea activității de lichidatori

judiciari desemnați.

Având în vedere această hotărâre de

condamnare definitivă, Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență a constatat survenirea stării de nedemnitate

prevăzută de art. 27 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității

practicienilor în insolvență, aprobată prin Legea nr. 254/2007, împrejurare

față de care, în aplicarea dispozițiilor art. 36 lit. d) și art. 53 lit. p) din

O.U.G. nr. 86/2006, coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. c) și lit. e) din

Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în

insolvență, s-a dispus radierea susnumiților din Tabloul Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență, însoțită de pierderea calității de practician în

insolvență.

Instanța de primă jurisdicție a

reținut că reclamanta a făcut dovada, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004 că

a înregistrat acțiunea în anularea Deciziei nr. 12/2011 emisă de pârâți,

aceasta formând obiectul Dosarului nr. 11112/2011 al Curții de Apel București –

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța de fond a constatat că în

cauza dedusă judecății se pot reține anumite împrejurări legate de starea de

fapt care creează o îndoială serioasă în privința legalității actului,

apreciind că din sentința penală nr. 60/P din 20 martie 2009 pronunțată de

Tribunalul Neamț - secția penală rezultă că reclamanta a fost condamnată pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită (prevăzută de art. 26 C.

pen., art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000) săvârșită

în cursul lunii august 2007, atunci când reclamanta a avut calitatea de

consilier juridic și nu de lichidator judiciar cum s-a reținut în actul

contestat.

Ca împrejurări legate de starea de

drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului contestat, instanța de fond a constatat că emitentul actului contestat

a reținut că a survenit o stare de nedemnitate prevăzută de art. 27 din O.U.G. nr.

86/2006 și în aplicarea dispozițiilor art. 36 lit. d) și art. 53 lit. p) din O.U.G.

nr. 86/2006, coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. c) și lit. e) din Statutul

privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență și a

dispus radierea reclamantei din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență, însoțită de pierdere calității de practician în insolvență.

Instanța de primă jurisdicție a

constatat că O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor

în insolvență a fost republicată în M. Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011

(anterior emiterii actului contestat), iar nedemnitățile pentru profesia de

practician în insolvență sunt prevăzute de ordonanță la art. 25 și nu la art. 27

cum a menționat emitentul actului.

După republicare, art. 36 lit. d)

din O.U.G. nr. 86/2006 prevede suspendarea calității de practician în

insolvență la cererea practicianului, dispoziții care nu sunt aplicabile cauzei

de față.

Instanța a mai reținut și faptul că

dispozițiile art. 53 din Ordonanță nu prevăd un punct p) astfel cum este

menționat de Consiliu, iar toate aceste împrejurări creează o îndoială serioasă

asupra legalității actului contestat.

De asemenea, instanța a constatat că

fiind calificată ca abatere această faptă chiar de către Uniunea Națională a

Practicienilor în Insolvență, art. 25 alin. (2) din lege obligă ca existența

nedemnității să fie constatată de comisia de disciplină, singura care

analizează abaterile prevăzute de ordonanță și nu din oficiu cum rezultă, în urma

verificării sumare a legalității actului contestat, că a procedat Colegiul de

Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență.

Toate aceste aspecte au fost

constatate doar din analiza prevederilor legale și din analiza sumară a actului,

astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și fără a prejudeca fondul

cauzei, reținându-se că toate aceste aspecte sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința actului a cărui suspendare se cere.

Cu privire la cea de a doua condiție

cerută de lege și anume paguba iminentă ce trebuie prevenită, aceasta este

definită de lege ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a

unui serviciu public”, iar în cauză instanța de fond a reținut că, prin

radierea reclamantei din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență și declararea ca pierdută a calității reclamantei de practician în

insolvență, este evident prejudiciul material, viitor și previzibil prin

lipsirea reclamantei de mijloacele sale de subzistență.

Națională a Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de Conducere al

Uniunii Naționale.

Recurenții au criticat soluția

instanței de fond ca netemeinică și nelegală, indicând ca motive de recurs

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenții au arătat faptul că

urmare a republicării O.U.G. nr. 86/2006, actul normativ a fost renumerotat,

iar art. 27 a devenit art. 25, cu privire la dispozițiile ce se referă la

starea de nedemnitate, astfel încât s-a precizat că este evident că decizia nr.

12/2011, care se referă la starea de nedemnitate, este emisă cu respectarea

dispozițiilor legale.

De asemenea, recurenții au precizat

că starea de nedemnitate este o faptă de sine stătătoare care nu este necesar a

fi inclusă în categoria abaterilor disciplinare.

Recurenții au explicat faptul că,

potrivit dispozițiilor art. 58 lit. d) și p) din O.U.G. nr. 86/2006, Consiliul

Național de conducere al U.N.P.I.R. are atributul constatării stării de

nedemnitate, iar, conform principiului simetriei actelor juridice, organul de

conducere în discuție are competența de a lua o anumită decizie și de a reveni

asupra deciziei emise.

A fost criticată soluția instanței

de fond și pentru considerentul că instanța a făcut confuzie între condiția

negativă a neprejudecării fondului și cea pozitivă a verificării aparenței

dreptului. S-a arătat că instanța avea obligația de a proceda la o minimă

cercetare a aparenței de legalitate a hotărârii adoptate, pentru că era

suficientă pipăirea fondului, nefiind necesară o cercetare aprofundată a

măsurilor contestate în cauză.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Prin Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a

executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din

lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ

indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a

respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut faptul că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se

bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act

administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative,

care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este

de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o

democrație constituțională.

Tocmai de aceea suspendarea actelor

administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când

legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de

lege.

În cauza de față dedusă judecății ne

aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ,

în conformitate cu care

suspendarea

executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și

prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în

parte, a actului atacat, în acest caz instanța având posibilitatea să dispună

suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Dispozițiile mai sus citate prevăd

obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1),

întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un

caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine

justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la

nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a

atitudinii acesteia, fiind arătate și diligențele depuse de reclamantă și

efectele posibile și previzibile ale executării actului administrativ.

Înalta Curte a constatat că

întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la

momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată

prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului

Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere, actul normativ

incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios

administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și

intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de

vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun

autoritățile publice.

Cazul bine justificat și iminența

unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză

sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept

prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de

răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii

unei pagube, în cazul particular supus evaluării.

Or, Înalta Curte reține că decizia

ce face obiectul dosarului de suspendare a fost anulată de instanța de fond,

astfel încât nu se mai bucură de prezumția de legalitate oferită de lege

actului administrativ atacat. Pentru aceste motive, cazul bine justificat este

dat în această situație de existența unei hotărâri judecătorești, prin care s-a

dispus anularea deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011 a U.N.P.I.R., respectiv

sentința nr. 857 din 8 februarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 11112/2/2011 al

Curții de Apel București.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței atacate,

hotărârea instanței de fond va fi menținută și, pe cale de consecință, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de

Conducere al Uniunii Naționale a împotriva sentinței nr. 322 din 18 ianuarie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2012.