ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2184/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2184/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Instanța de fond

1.Acțiunea

reclamantei

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.A., reprezentant al S. IPURL,

a formulat contestație împotriva deciziei emise de Uniunea Națională a

Practicienilor în Insolvență din România - Comisia Superioară de Disciplină la

data de 22 mai 2009, prin care a fost admisă cererea de strămutare a cererii de

cercetare disciplinară formulată de SCA P.A., în calitate de reprezentant al SC

M.E.I. SA București.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a expus istoricul împrejurărilor care au condus la adoptarea deciziei

contestate și a susținut, în esență, că O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității

practicienilor în insolvență,

cu modificările și completările ulterioare

,

nu cuprinde nicio dispoziție referitoare la posibilitatea

strămutării unei plângeri disciplinare, iar din cuprinsul art. 83 coroborate cu

cele ale art. 29 alin. (2) din O.U.G., rezultă că printre atribuțiile Comisiei Superioare

de Disciplină nu se numără și aceea de a se pronunța asupra unei cereri de strămutare.

Totodată, reclamantul

a arătat că în cererea de strămutare s-a susținut în mod greșit și fără indicarea

textului legal, că dispozițiile Statutului Uniunii Naționale a Practicienilor

în Insolvență din România se completează cu dispozițiile C. proc. civ., iar

art. 39 C. proc. civ. stabilește doar instanța competentă să judece cererile de

strămutare, însă Comisia Superioară de Disciplină era obligată să verifice cu prioritate

dacă avea competența de a soluționa o atare cerere.

A arătat reclamantul susține

că nu există în realitate niciun motiv care să conducă la concluzia că acțiunea

disciplinară împotriva sa ar trebui soluționată de o comisie de disciplină din altă

filială, iar pretinsele relații și influențe la care se face referire în plângere

nu există.

2.Apărările pârâtei

Prin întâmpinare, pârâta

a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Iași, în raport cu

dispozițiile art. 69 alin. (6) din Legea nr. 254/2007 și ale art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 (excepție care a fost respinsă de instanță prin încheierea din

data de 14 decembrie 2009), precum și excepția inadmisibilității acțiunii raportat

la dispozițiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ..

Pe fondul cauzei, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că potrivit legii, Comisia

Superioară de Disciplină are competența de soluționare a plângerilor pe fond, a

contestațiilor, precum și competența de a dispune măsuri organizatorice în scopul

respectării de către membri a principiilor de etică profesională.

3.Soluția instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 105/CA din 3 mai 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant și a constatat nulitatea absolută

a deciziei din 22 mai 2009 emisă de Uniunea Națională a Practicienilor în

Insolvență din România - Comisia Superioară de Disciplină.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin decizia din 22

mai 2009, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Comisia

Superioară de Disciplină, a admis cererea de strămutare formulată de reclamanta

SC M.E.I. SA, în contradictoriu cu S. IPURL Iași, și a dispus strămutarea Dosarului

nr. 2/2009 aflat pe rolul Comisiei de disciplină a filialei Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență din România Iași, către Comisia de disciplină a filialei

Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România București, constatând

imposibilitatea de fapt a Comisiei de disciplină Iași de a soluționa acțiunea disciplinară,

din cauza repetatelor abțineri ale membrilor, care au determinat imposibilitatea

constituirii completului, ceea ce poate justifica o bănuială legitimă cu privire

la imparțialitatea acestei Comisii.

În motivarea deciziei,

Comisia, reținând că justiția disciplinară trebuie să se realizeze într-un termen

rezonabil, a apreciat, apelând la analogia juris, că poate să dispună strămutarea

dosarului, pentru a permite realizarea justiției disciplinare (cercetarea administrativă)

respectiv dispunerea de măsuri necesare dacă este cazul.

A reținut instanța că

la data emiterii deciziei contestate (22 mai 2009), nu existau, nici în cuprinsul

O.U.G. nr. 86/2006 și nici în cuprinsul Statutului de organizare și funcționare

a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, prevederi potrivit

cărora Comisia Superioară să poată dispune strămutarea unei cauze de la o comisie

de disciplină la alta.

Totodată, a constatat

instanța că dispozițiile art. 29 alin. (2) lit. j) din Statutul de organizare și

funcționare al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, conform

cărora Comisia Superioară de Disciplină are și posibilitatea de a dispune strămutarea

plângerilor disciplinare, și cele ale art. 12

1

din anexa nr. 3 la același

Statut, care stabilesc situațiile în care se poate dispune strămutarea, au fost

introduse prin Hotărârea din 12 iunie 2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii

Congresului Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România din 2007,

privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență

din România și a Codului de etică profesională și disciplină ale Uniunii Naționale

a Practicienilor în Insolvență din România, deci după data de 22 mai 2009, hotărârea

fiind publicată în M. Of. nr. 527/30.07.2009.

Curtea de apel a concluzionat

că la data emiterii deciziei de strămutare nu existau nici în O.U.G. nr. 86/2006

și nici în Statutul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din

România, dispoziții în baza cărora Comisia Superioară de Disciplină să aibă printre

atribuții strămutarea plângerilor disciplinare și nici o interpretare prin analogie

nu este de natură să suplinească lipsa unor dispoziții legale exprese care să reglementeze

în această materie, nefiind incidente dispozițiile art. 40 C. proc. civ., întrucât

Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor

în Insolvență din România nu este instanță de judecată.

Pentru aceleași argumente,

instanța a respins excepția inadmisibilității contestației, reținând că decizia

pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină poate și trebuie să fie supusă controlului

judecătoresc, în caz contrar producându-se o gravă încălcare a principiului liberului

acces la justiție garantat prin art. 21 din Constituția României și art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai reținut instanța

că măsura strămutării, dispusă în lipsa unor prevederi legale, nu se înscrise în

categoria „măsurilor organizatorice” pe care Comisia Superioară de Disciplină le

poate lua în scopul respectării, de către membrii săi, a principiilor de etică profesională,

conform art. 29 alin. (2) din Statut, iar strămutarea unei cercetări disciplinare

la o altă comisiei „cu mai multă experiență” nu are nicio legătură cu organizarea

internă a Uniunii.

II.Instanța de recurs

1.Criticile pârâtei

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România,

care a criticat-o pentru nelegalitate și pentru netemeinicie, invocând în drept

dispozițiile art. 304 alin. (3) și (9), precum și art. 304

1

C. proc.

civ., arătând în esență următoarele:

- hotărârea a fost dată

cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece potrivit art. 69 alin. (6) din

O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvență, aprobată prin

Legea nr. 254/2004 „împotriva deciziei comisiei superioare de disciplină persoana

lezată poate forma acțiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel București”.

A concluzionat recurenta

că aceste norme de competență sunt de strictă interpretare, în acest sens fiind

și prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă este

vorba de o cerere incidentală în materia disciplinară privind practicienii în insolvență,

astfel încât în mod greșit soluționarea cererii de suspendare a strămutării s-a

făcut de către Curtea de Apel Iași, cu încălcarea competenței exclusive prevăzute

de lege în favoarea Curții de Apel București, solicitându-se casarea sentinței atacate

în temeiul art. 304 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre soluționare

instanței competente material.

- hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal și s-a dat cu aplicarea greșită a legii;

Recurenta a învederat

că prin adresa din 20 februarie 2009 a Uniunii Naționale a Practicienilor în

Insolvență din România - Comisia Superioară de disciplină a fost sesizată de SC

M.E.I. SA cu privire la faptele de concurență neloială din partea administratorului

judiciar al debitoarei SC F. SA - A.A. - reprezentant al S. IPURL, iar prin decizia

din 8 mai 2009 pronunțată în Dosarul nr. 9/2008 s-a declinat competența către Comisia

de disciplină a filialei Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din

România Iași, sesizată cu o altă plângere, nesoluționată de peste 4 luni, datorită

abținerii unor membrii ai comisiei sau pentru alte incidente procedurale, neputându-se

îndeplini nici un alt act de procedură.

A mai arătat recurenta

că urmare a tergiversărilor și repetatelor abțineri în Dosarul comisiei de disciplină

Iași din 2009, la data de 15 mai 2009 SC M.E.I. SA a formulat o cerere de strămutare

la data de 15 mai 2009, admisă prin decizia Comisiei Superioare de Disciplină din

22 mai 2009, care a dispus strămutarea dosarului la Comisia de Disciplină a Filialei

Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România București, în scopul

unei bune și corecte administrări a justiției profesionale, aplicându-se prin analogie

normele C. proc. civ. din materia strămutării, situație reglementată ulterior, prin

modificarea art. 29 alin. (2) din Statutul Uniunii Naționale a Practicienilor

în Insolvență din România.

S-a susținut că acțiunea

este inadmisibilă, deoarece potrivit art. 450 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea

asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac, prevederi

legale aplicabile și în această cauză, deoarece decizia de strămutare a dosarului

disciplinar neavând nici o influență asupra desfășurării în continuare a procedurii

insolvenței SC F. SA, în acest sens fiind și Deciziile nr. 92/1996 și nr. 56/2002

prin care Curtea Constituțională a motivat că art. 40 alin. (2) C. proc. civ. privind

strămutarea unei pricini, la o altă instanță, pentru motivele prevăzute de acest

text, nu încalcă principiului liberului acces la justiție garantat de art. 21 din

Constituția României.

S-a solicitat pentru aceste

considerente, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și modificarea

sentinței în sensul respingerii acțiunii.

II.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată,

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de motivele incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin sentința nr. 105/CA

din 3 mai 2010 Curtea de Apel Iași, a admis acțiunea reclamantului A.A. - reprezentant

al S. IPURL și a constata nulitatea absolută a deciziei din 22 mai 2009 emisă de

pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Comisia Superioară

de Disciplină prin care s-a admis cererea de strămutare formulată de SC M.E.I.

SA București și s-a dispus strămutarea Dosarului nr. 2/2009 aflat pe rolul Comisiei

de Disciplină a Filialei Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din

România Iași privind reclamantul, către Comisia de Disciplină a Filialei Uniunii

Naționale a Practicienilor în Insolvență din România București.

Primul motiv de recurs

care vizează necompetența Curții de Apel Iași de a soluționa o cerere de strămutare

formulată într-o cauză disciplinară privind un practician în insolvență, pentru

care O.U.G. nr. 86/2006 instituie o competență exclusivă în favoarea Curții de Apel

București este întemeiat.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 69 alin. (6) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvență,

decizia Comisiei Superioare de disciplină pronunțată cu privire la un practician

în insolvență poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, la Curtea

de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, în cazul

practicienilor în insolvență, actul normativ de organizare a acestora a reglementat

o jurisdicție specială, precum și o instanță specializată în soluționarea contentațiilor

formulate de cei nemulțumiți de hotărârile pronunțate în materie disciplinară de

către Comisia Superioară de Disciplină, competentă să soluționeze la rândul său

contestațiile împotriva hotărârilor Comisiilor de Disciplină constituite la nivel

local, de filiale.

Față de aceste dispoziții

imperative, care reglementează competența exclusivă a unei instanțe în domeniul

acțiunilor disciplinare declanșate împotriva practicienilor în insolvență, rezultă

că nici o altă instanță competentă teritorial în materia contenciosului administrativ,

în afara Curții de Apel București, nu poate soluționa nici contestațiile împotriva

deciziilor comisiei superioare de disciplină - art. 69 alin. (4) din Legea nr. 86/2006

și nici cererile incidentale, inclusiv cererile de strămutare formulate în cadrul

procedurii disciplinare începute împotriva practicienilor în insolvență.

Împrejurarea că la data

pronunțării deciziei de strămutare din 22 mai 2009 de către Uniunea Națională a

Practicienilor în Insolvență din România nu exista reglementată posibilitatea strămutării

contestațiilor disciplinare formulate de practicienii în insolvență (această modificare

fiind adoptată ulterior, prin hotărârea Congresului Uniunii Naționale a

Practicienilor în Insolvență din România publicată prin M. Of. nr. 527/30.07.2009)

nu este de natură să conducă la o altă concluzie, față de prevederile fără echivoc

ale legii speciale - art. 69 alin. (6) din O.U.G. nr. 86/2006, care derogă de la

competența generală stabilită în materia contenciosului administrativ prin art.

10 din Legea nr. 554/2004.

Față de acest considerente,

urmează a se admite recursul pârâtei în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (3)

C. proc. civ., a se casa sentința atacată și a se trimite cauza spre competentă

soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

care urmează să aibă în vedere, cu ocazia judecării cererii și celelalte motive

invocate de recurenta-pârâtă în temeiul art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează

fondul cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Comisia Superioară

de Disciplină împotriva sentinței civile nr. 105/CA din 3 mai 2010 a Curții de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.