ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5295/2010

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

.

Prin sentința nr. 2948

din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea formulată de reclamantul D.S.,

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

prin care solicită anularea

hotărârii acestuia

nr. 621 din 17 septembrie 2008

.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a admis excepția tardivității formulării acțiunii, reținând,

în esență, că aceasta a fost introdusă

peste termenul prevăzut

de

art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

contestație în anulare.

Prin decizia nr. 1939

din 16 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat

de reclamantul D.S., ca nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant a impus controlului de

legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ hotărârea nr. 621 din

17 septembrie 2008 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în

temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, republicată.

Prin modalitatea în care

este reglementată procedura de soluționare a sesizărilor adresate Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării, se constată că aceasta cuprinde elementele definitorii

ale procedurii administrativ-jurisdicționale, hotărârea adoptată având natura juridică

a unui act administrativ-jurisdicțional în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 554/2004.

În speță, Înalta Curte

a avut de examinat aspectul privitor la excepția tardivității formulării acțiunii,

în contextul în care prima instanță a considerat că acțiunea este tardiv formulată

în raport de prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

În acest sens, a reținut

că potrivit art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actele administrativ-jurisdicționale

pot fi atacate la instanța de contencios administrativ în termenul legal de 15 zile

de la comunicare.

Conform prevederilor normative

speciale, respectiv art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Hotărârea

Colegiului Director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit

legii”; și alin. (10): „Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care

nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu”.

Hotărârea Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 a fost comunicată recurentului-reclamant

la data de 08 decembrie 2008, astfel cum a susținut acesta prin acțiune.

În acest context, Înalta

Curte a apreciat că soluția primei instanțe este legală, întrucât acțiunea în anularea

hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a

fost formulată cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea actului

atacat, iar criticile recurentului vizând însăși legalitatea actului atacat, nu

mai pot fi examinate în raport de soluția dată.

formulată de D.S.

La data de 12 octombrie

2010 s-a înregistrat la această instanță o cerere olografă formulată de reclamantul

D.S., intitulată „Contestație în anulare”, prin care a solicitat:

- anularea deciziei

nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca neadevărată;

- anularea sentinței

nr. 2948 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, întrucât este falsă și conține neadevăruri;

- anularea hotărârii Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008, întrucât este formală și

falsă.

În drept, nu au fost indicate

prevederile art. 317-321 C. proc. civ. care reglementează contestația în anulare.

În motivarea confuză a

acestei cereri, completată prin precizările depuse la data de 22 noiembrie 2010,

contestatorul a susținut, în esență, următoarele:

- hotărârea Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 este formală și falsă, întrucât

a eludat tratamentul discriminatoriu cu caracter penal la care a fost supus de către

Casa de Pensii a Sectorului 4, prin acte de pensie întocmite cu încălcarea legii

penale;

- prin sentința nr. 2948

din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, acțiunea a fost respinsă în baza

excepției de tardivitate, „imposibilă în situație penală”, și nu a examinat fondul

cauzei, ocazie cu care ar fi constatat discriminarea invocată;

- ulterior contestării

hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a

găsit adresa Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din 21

ianuarie 2009, prin care i-a fost comunicată hotărârea contestată, corectată, înscris

care schimbă radical situația și vine în combaterea excepției de tardivitate invocată,

dar care, din eroare a fost depus în Dosarul nr. 5570/1/2010 cu termen de judecată

la data de 19 noiembrie 2010 și nu la prezentul dosar.

În rest, criticile formulate

vizează exclusiv fondul cauzei.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra contestației în anulare.

Examinând motivele contestației

în anulare de față, Înalta Curte constată că niciunul nu poate fi circumscris celor

limitativ prevăzute de legiuitor în art. 317-318 C. proc. civ.

relevante.

Potrivit dispozițiilor

art. 317 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare de drept comun:

„

(1)

Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai

jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului

:

1.

când procedura

de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii

;

2.

când hotărârea

a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență

.

(2)

Cu toate

acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul

când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins

pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără

ca el să fi fost judecat în fond”.

În litigiul de față, în

mod evident nu există critici privitoare la lipsa procedurii de citare sau necompetență.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte apreciază că susținerile contestatorului nu prezintă relevanță juridică,

din perspectiva textului legal.

La rândul său, art. 318

C. proc. civ., stabilește cazurile în care poate fi formulată contestația în anulare

specială:

„(1)

Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare

”.

Noțiunea de greșeală materială

la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. privește aspectele formale ale judecății

în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau

o reapreciere a probelor.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere

greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante

sau a unor date materiale.

Cu alte cuvinte, trebuie

să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

În speță, contestatorul

invocă greșita soluționare a acțiunii deduse judecății, prin admiterea excepției

tardivității acțiunii.

Prin urmare, contestatorul

invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de

art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.

În cadrul contestației

în anulare, instanța de fond este ținută să verifice numai dacă exista vreunul din

motivele limitativ prevăzute de lege și nu poate să reexamineze cauza în întregul

ei, așa cum de altfel tinde contestatorul în prezenta cauză.

Așa zisele motive de contestație

în anulare indicate de contestator vizează, în fapt, nemulțumirile și criticile

susținute atât în cererea de chemare în judecată, cât și în recurs, ele neregăsindu-se

în motivele strict și limitativ prevăzute de textele art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.

,

autorul lor solicitând, în realitate, reevaluarea, rejudecarea recursului ca efect

al admiterii unui „recurs la recurs”. Or, o astfel de cale de atac nu există și,

prin urmare, cererea de față va fi respinsă.

În acest sens, se are

în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar

erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare,

pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu

a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac.

În lipsa unei circumstanțe

substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat

irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie

o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o

încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din

29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 07 iulie 2009).

adoptate de instanță.

Înalta Curte concluzionează

că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței prevăzută de art. 317

și art. 318 C. proc. civ. nu sunt relevante, nefiind raportate la dispozițiile legale

care reglementează această cale de atac, motiv pentru care, în baza art. 320 C.

proc. civ., va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de D.S. împotriva deciziei nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.