ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5295/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Sentința primei instanțe . Prin sentința nr. 2948 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea formulată de reclamantul D.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care solicită anularea hotărârii acestuia nr. 621 din 17 septembrie 2008 . Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a admis excepția tardivității formulării acțiunii, reținând, în esență, că aceasta a fost introdusă peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (9) din O.G.

nr. 137/2000. 2. Hotărârea atacată cu contestație în anulare. Prin decizia nr. 1939 din 16 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de reclamantul D.S., ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant a impus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ hotărârea nr. 621 din 17 septembrie 2008 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, republicată.

Prin modalitatea în care este reglementată procedura de soluționare a sesizărilor adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, se constată că aceasta cuprinde elementele definitorii ale procedurii administrativ-jurisdicționale, hotărârea adoptată având natura juridică a unui act administrativ-jurisdicțional în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004. În speță, Înalta Curte a avut de examinat aspectul privitor la excepția tardivității formulării acțiunii, în contextul în care prima instanță a considerat că acțiunea este tardiv formulată în raport de prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000. În acest sens, a reținut că potrivit art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actele administrativ-jurisdicționale pot fi atacate la instanța de contencios administrativ în termenul legal de 15 zile de la comunicare.

Conform prevederilor normative speciale, respectiv art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Hotărârea Colegiului Director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”; și alin. (10): „Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu”. Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 08 decembrie 2008, astfel cum a susținut acesta prin acțiune. În acest context, Înalta Curte a apreciat că soluția primei instanțe este legală, întrucât acțiunea în anularea hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost formulată cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea actului atacat, iar criticile recurentului vizând însăși legalitatea actului atacat, nu mai pot fi examinate în raport de soluția dată.

3. Contestația în anulare formulată de D.S. La data de 12 octombrie 2010 s-a înregistrat la această instanță o cerere olografă formulată de reclamantul D.S., intitulată „Contestație în anulare”, prin care a solicitat: - anularea deciziei nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neadevărată; - anularea sentinței nr. 2948 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întrucât este falsă și conține neadevăruri; - anularea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008, întrucât este formală și falsă. În drept, nu au fost indicate prevederile art. 317-321 C. proc.

civ. care reglementează contestația în anulare.

În motivarea confuză a acestei cereri, completată prin precizările depuse la data de 22 noiembrie 2010, contestatorul a susținut, în esență, următoarele: - hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 este formală și falsă, întrucât a eludat tratamentul discriminatoriu cu caracter penal la care a fost supus de către Casa de Pensii a Sectorului 4, prin acte de pensie întocmite cu încălcarea legii penale; - prin sentința nr. 2948 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, acțiunea a fost respinsă în baza excepției de tardivitate, „imposibilă în situație penală”, și nu a examinat fondul cauzei, ocazie cu care ar fi constatat discriminarea invocată; - ulterior contestării hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a găsit adresa Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din 21 ianuarie 2009, prin care i-a fost comunicată hotărârea contestată, corectată, înscris care schimbă radical situația și vine în combaterea excepției de tardivitate invocată, dar care, din eroare a fost depus în Dosarul nr. 5570/1/2010 cu termen de judecată la data de 19 noiembrie 2010 și nu la prezentul dosar.

În rest, criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare. Examinând motivele contestației în anulare de față, Înalta Curte constată că niciunul nu poate fi circumscris celor limitativ prevăzute de legiuitor în art. 317-318 C. proc. civ. 1. Argumente de drept relevante. Potrivit dispozițiilor art. 317 C. proc.

civ., care reglementează contestația în anulare de drept comun: „ (1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului : 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii ; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență . (2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

În litigiul de față, în mod evident nu există critici privitoare la lipsa procedurii de citare sau necompetență. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că susținerile contestatorului nu prezintă relevanță juridică, din perspectiva textului legal. La rândul său, art. 318 C. proc. civ., stabilește cazurile în care poate fi formulată contestația în anulare specială: „(1) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare ”. Noțiunea de greșeală materială la care se referă art. 318 teza I C. proc.

civ. privește aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatorul invocă greșita soluționare a acțiunii deduse judecății, prin admiterea excepției tardivității acțiunii.

Prin urmare, contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse. În cadrul contestației în anulare, instanța de fond este ținută să verifice numai dacă exista vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege și nu poate să reexamineze cauza în întregul ei, așa cum de altfel tinde contestatorul în prezenta cauză. Așa zisele motive de contestație în anulare indicate de contestator vizează, în fapt, nemulțumirile și criticile susținute atât în cererea de chemare în judecată, cât și în recurs, ele neregăsindu-se în motivele strict și limitativ prevăzute de textele art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. , autorul lor solicitând, în realitate, reevaluarea, rejudecarea recursului ca efect al admiterii unui „recurs la recurs”. Or, o astfel de cale de atac nu există și, prin urmare, cererea de față va fi respinsă. În acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 07 iulie 2009). 2. Temeiul legal al soluției adoptate de instanță. Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței prevăzută de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. nu sunt relevante, nefiind raportate la dispozițiile legale care reglementează această cale de atac, motiv pentru care, în baza art. 320 C. proc. civ., va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de D.S. împotriva deciziei nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.