ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1339/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3839 din 24 septembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția nulității recursului și a respins recursul declarat de G.Ș. împotriva sentinței nr. 4018 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

S-a reținut în considerentele deciziei atacate faptul că, în esență, recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ, pe de o parte, nesoluționarea cererilor adresate Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, prin scrisoare recomandată, la data de 21 octombrie 2008 și 16 decembrie 2008 și, pe de altă parte, refuzul nejustificat de rezolvare a cererilor adresate Oficiului pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului București – Inspectoratul Regional pentru Protecția Consumatorilor București – Ilfov, în sensul efectuării demersurilor legale către SC E.S.C. SRL pentru remedierea defecțiunilor apărute la produsul achiziționat în interiorul termenului de garanție.

Instanța de control judiciar a apreciat că, în ceea ce privește cererile adresate Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, instanța de fond a reținut în mod corect, pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, că prin adresele nr. 8353 din 20 octombrie 2008 și nr. 65 din 5 ianuarie 2009, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a solicitat structurii sale deconcentrate în teritoriu, Inspectoratul Regional pentru Protecția Consumatorilor Constanța, să formuleze urgent răspunsuri către petentă, privind modul de soluționare a aspectelor semnalate.

Cele două reclamații, înregistrate la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor cu nr. 7878 din 23 octombrie 2008 și nr. 12320 din 19 decembrie 2008, vizau tocmai neîndeplinirea, de către Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Constanța, aflat în subordinea autorității centrale, a două sesizări ce-i fuseseră transmise anterior acestuia în legătură cu remedierea defecțiunilor apărute la laptopul achiziționat de la SC K.T.E. SRL, de către unitatea care asigură service-ul SC E.S.C. SRL. Procedând în modul arătat, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor s-a conformat obligațiilor ce îi incumbau ca autoritate centrală de specialitate, în temeiul H.G. nr. 748/2007, în vigoare la acea dată, atribuția de a analiza substanța petițiilor și de a formula un răspuns către petiționar revenind entității teritoriale cu personalitate juridică, organizate potrivit art. 7 din hotărârea de guvern menționată.

Este adevărat că în dosarul primei instanțe nu există dovezi nemijlocite ale comunicării către reclamantă a unor răspunsuri privind demersurile efectuate de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, dar din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată (fila 12 dosar fond) și din răspunsul la întâmpinare, înregistrat la dosarul de fond la data de 15 aprilie 2009 rezultă că reclamanta fusese înștiințată, prin adresa nr. 7894 din 22 octombrie 2008 a Oficiului pentru Protecția Consumatorilor Constanța, că obligația de soluționare a petițiilor sale revine Oficiului pentru Protecția Consumatorilor București, în a cărui rază teritorială se află sediul SC E.S.C. SRL București, unitatea care asigură service-ul în perioada de garanție a produsului.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că din împrejurările cauzei nu poate fi identificată o vătămare care să fi fost produsă reclamantei ca efect direct al conduitei Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, analizate prin prisma prevederilor legale invocate în motivarea recursului. S-a reținut că în ceea ce privește pretinsul refuz de rezolvare a cererilor adresate Oficiului pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului București, instanța de fond a reținut, de asemenea corect, că nu este întrunită ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta vreme cât prin adresa nr. 13178 din 12 decembrie 2008, acesta i-a comunicat reclamantei că în urma cercetărilor efectuate a rezultat că asupra produsului în litigiu a intervenit o altă unitate de service decât cea autorizată să efectueze reparațiile în perioada de garanție.

În sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În consecință, un răspuns nefavorabil sau care nu corespunde așteptărilor petiționarului nu poate fi calificat drept refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în orice condiții, ci numai dacă din probele cauzei rezultă că puterea discreționară a autorității publice a fost exercitată abuziv sau disproporționat, contrar scopului legii.

S-a mai reținut în considerentele deciziei atacate faptul că în susținerea poziției sale, recurenta-reclamantă a depus la dosar copia deciziei nr. 5754 din 11 decembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a obligat Inspectoratul Regional pentru p rotecția Consumatorilor Constanța să răspundă unei cereri adresate la data de 21 octombrie 2008, dar între litigiul soluționat prin acea decizie și cel de față nu poate fi identificată o similitudine, pentru că, potrivit împrejurărilor reținute în considerentele hotărârii judecătorești menționate, în acea cauză, autoritatea publică nu întocmise nici un fel de răspuns până la data sesizării instanței (11 iunie 2009). Împotriva Deciziei nr. 3839 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta G.Ș.

a formulat cerere de revizuire. Nici unul dintre cazurile legale de revizuire expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 322 C. proc. civ. nu a fost indicat și invocat ca temei de drept al cererii de revizuire. Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă, pentru considerentele în continuare arătate. Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, față de cea care fusese aleasă până în acel moment.

O astfel de situație nu se întâlnește însă și atunci când instanța de recurs respinge recursul, cum este și cazul deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire. Drept urmare, calea extraordinară de atac promovată este inadmisibilă, dată fiind neîndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de textul legal sus-arătat. Înalta Curte reține totodată că cererea de revizuire formulată este inadmisibilă și în condițiile în care nu a fost indicat de către revizuentă nici unul dintre motivele expres prevăzute pentru introducerea acestei căi de atac, raportat la care să poată fi examinate situațiile de fapt arătate. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de G.Ș. împotriva Deciziei nr. 3839 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.