ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 696/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamantul Z.E. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul M.A.E. - pentru A.R. din Republica Moldova obligarea acestuia să-i

primească cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele

doveditoare într-un termen rezonabil, precum și obligarea la plata sumei de

1000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a adresat cu o cerere Secției Consulare a A.R. din Chișinău în luna

februarie 2009, dar dat fiind refuzul de primire a actelor, în martie 2009 a

solicitat printr-o cerere scrisă primirea actelor doveditoare în vederea

redobândirii cetățeniei române, revenind cu o solicitare similară în luna mai

2009.

Prin sentința nr. 764 din 10 februarie

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a fost admisă, în parte, cererea formulată. Instanța a obligat pârâtul

să stabilească data de depunere a actelor necesare în termen de 30 de zile de

la data rămânerii irevocabilă a hotărârii, a respins cererea de acordarea a

daunelor morale și a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 160,2

cheltuieli de judecată.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

apreciat că amânarea reclamantului pentru o durată neprecizată pentru depunerea

cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de

valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte

juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult

cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

În atare condiții, prima instanță a

constatat refuzul pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind

stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei

române și a apreciat că motivele manageriale invocate de pârât nu au relevanță

sub acest aspect.

Referitor la capătul de cerere privind

daunele morale în favoarea reclamantei, Curtea a reținut că prin obligarea

autorității publice de a rezolva cererea în sensul solicitat de acesta se

realizează o reparație morală îndestulătoare, astfel că acest capăt de cerere

este neîntemeiat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâtul M.A.E., solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii

reclamantului, ca neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut

că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a legii.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantului

nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca

exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a

determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării

procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu

au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o

importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în

Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției

acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe

cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate

pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului

indicat la art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv

al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe

administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul, în lipsa

unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea

secției consulare a A.R. la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența C.E.D.O., se aplică numai în cazurile

expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în tara a

cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de

plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu

se regăsește și reclamanta.

Mai mult, durata termenului rezonabil

de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de

toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se

omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează

dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile

obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat

recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la

stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind

inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de

drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul

de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că,

raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut

demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele

vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui

județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a S.R. pentru

deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea

actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului, hotărârea

atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale

incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (l), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin

lege nu se prevede alt termen [(art. 2 alin. (l) lit. h)].

Recurentul-pârât a răspuns

petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea

nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea

administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate

exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută,

ipoteza art. 2 alin. (l) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantului în interesul său

legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea

nr. 21/1991, de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română, care să

fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat

pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n)

din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar

dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor

rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare

pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau

reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a

stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de

cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie,

adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui

atestat de cetățenie”.

Obligația astfel instituită

subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea

caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în

parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudenta C.E.D.O., în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate

face abstracție de faptul că cererea reclamantului de a fi programată pentru

depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost

soluționată nici până la această dată.

Prin urmare, având în vedere și faptul

că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut

referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune

a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii

reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv

pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Nici motivele cu privire la

modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru

invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există

cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române,

întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va respinge,

ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum.

Înalta Curte a constatat că, până la

data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare

efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise

nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar

putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea

vătămării deja produse în privința acestuia

Reținând, față de cele expuse, că nu

subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E.

împotriva sentinței nr. 764 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 februarie 2011.