ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 290/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 770/ LC din 30 septembrie 2010, Tribunalul SATU mare a admis excepția insuficientei timbrări a acțiunii formulată de reclamanta SC R. SA Oradea, în contradictoriu cu pârâții SC T. SRL Carei și M.B., prin care a solicitat obligarea pârâților la predarea bunurilor și reintegrarea în spațiu. De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 19.840 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC R. SA, prin care a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii în parte a acțiunii și diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond.

Prin criticile de apel, reclamanta a arătat că prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâților la restituirea bunurilor aflate în cele trei șoproane, care au format obiectul unui contract de închiriere cu SC C. SA, iar instanța, în mod greșit a stabilit că acțiunea este evaluabilă în bani, deși are ca obiect o obligație de „a face”. În consecință, reclamanta a apreciat că a timbrat corect cererea. Reclamanta a mai formulat critici și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, raportat la munca desfășurată de avocatul pârâților. Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 48 din 24 mai 2011, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a micșorat cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial, la suma de 10.000 lei; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta SC T. SRL CAREI, prin care a solicitat admiterea recursului și menținerea dispozițiilor sentinței de fond, în ceea ce privește acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Prin criticile formulate recurenta a arătat că urmare unor obligații fiscale restante ale SC C. SA și adjudecării de către pârâtă a unor bunuri scoase la licitație de către A.F.P. Carei, reclamanta a promovat, cu rea credință, o serie de procese. În cauza de față, onorariul de avocat a fost stabilit, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în raport de timpul și volumul de muncă solicitate, de prezența avocatului la toate termenele de judecată.

Prin reducerea onorariului avocațial achitat, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pârâta este în imposibilitate de a-și recupera cheltuielile de judecată. Pe de altă parte, reducerea onorariului nu este justificată, fără a avea legătură cu soluția pronunțată. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte, va examina în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrare efectuată de către instanță, greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Astfel, dispozițiile textului legal sus menționat, reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că „Partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.

În cadrul acestui raport, instanța va determina cuantumul cheltuielilor de judecată, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. O componentă a cheltuielilor de judecată este constituită din onorariile de avocat, care se stabilesc pe baza reglementării cuprinse în Legea nr. 51/1998. Pentru a răspunde criticilor recurentei și pentru argumentarea soluției pronunțată, Înalta Curte arată că trebuie făcută o disociere între raportul juridic civil, respectiv contractul de asistență juridică, reglementat de Legea nr. 51/1995 și raportul juridic de drept procesual civil, reglementat de art. 274 C. proc. civ., raport în cadrul căruia trebuie soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată.

Este adevărat că raportul juridic dintre avocat și clientul său (părțile contractului de asistență juridică) nu poate fi controlat în mod direct de către nici un organ al statului, însă în situația aplicării dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acest raport nu este stânjenit în nici un mod, deoarece activitatea instanței nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică, reglementat de Legea nr. 51/1995, ea fiind limitată la stabilirea cheltuielilor de judecată și nu la neacordarea onorariului avocatului. Critica recurentei privind stabilirea cheltuielilor de judecată în raport de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, vizează raporturile dintre avocat și clientul său, aceste sume putând fi recuperate prin intermediul executării silite de la client, și nu au relevanță asupra situației de față, în care aceste sume au fost achitate de client, dar nu au fost justificate în fața instanței.

În raport de această situație, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, ocazionate de prestația avocatului în fața instanței de fond, această măsură reprezentând o chestiune de apreciere lăsată la dispoziția instanțelor devolutive. În raport de aceste precizări, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T. SRL CAREI împotriva deciziei nr. 48/ C/2011-A din 24 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.