ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 480/2012

Asupra recursului de față:

Din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1585/LC/2010 din 16

noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea comercială formulată de

către reclamanta SC C. SA Satu Mare în contradictoriu cu pârâta I.F. S.M.C. și

în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenții

suma de 46.980,27 lei reprezentând c/v. facturi neachitate, 348.710,39 lei

reprezentând penalități de întârziere, precum și suma de 5581,91 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată, reprezentând c/v taxă judiciară timbru.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, potrivit notei de calcul a penalităților, că pârâta nu a

respectat obligațiile contractuale asumate la cap.

VI,

art. 2 din contract, astfel încât nu a restituit nici

suma de bani si nici nu a predat produse agricole până la termenul de scadentă,

sens în care au devenit incidente clauzele penale care au îndreptățit

societatea reclamantă să procedeze la calcularea și facturarea, respectiv

imputarea penalităților de întârziere în valoare de 0.2% pe zi.

Împotriva acestei sentințe, în termen

a declarat apel pârâta I.F. S.M.C., solicitând schimbarea acesteia în

totalitate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 61/C/2011-A

din 15 iunie 2011 a respins apelul pârâtei I.F. S.M.C., reținând că

apelanta-pârâtă nu a făcut dovada achitării contravalorii celor trei facturi și

nici a compensări valorilor facturate, decât parțial, deși sarcina probațiunii

îi revenea acesteia.

Pe de altă parte, susținerile

apelantei, în sensul că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică sub

aspectul obligării sale la plata penalităților de întârziere într-un cuantum ce

depășește debitul principal, nu sunt fondate deoarece, penalitățile de

întârziere au fost calculate, potrivit art. 2 al Cap.

V

din contract, în procent de 0,2% din valoarea neachitată

din fiecare factură, începând cu prima zi de la data scadenței și nu în raport

de contravaloarea celor trei facturi neachitate, care au format primul capăt

din cererea de chemare în judecată, împrejurări față de care, în mod corect a

apreciat prima instanță că, în speță, nu au fost încălcate prevederile Legii

nr. 469/2002, câtă vreme cuantumul penalităților nu depășește cuantumul sumei

asupra căreia au fost calculate, respectiv contravaloarea fiecărei facturi în

parte, pentru care s-a constatat stingerea cu întârziere a datoriei.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, pârâta I.F. S.M.C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii de fond, iar în

subsidiar casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată

pe fond în vederea administrării de probe noi, respectiv o expertiză contabilă,

care să stabilească exact data scadenței pentru fiecare tip de cultură și

cuantumul penalităților raportat la perioada scadenței, data plății și tipul de

cultură.

Critica adusă deciziei atacate se

referă în esență la faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel au

obligat pârâta la executarea contractului nr. 720 din 30 octombrie 2007, pentru

un alt obiect al vânzării si nu pentru ceea ce a constituit obiectul vânzării

în Cap.

II

art. 1 al contractului, aceasta fiind

obligată la plata altor facturi, respectiv : 103835 din 30 aprilie 2008, 103897

din 13 mai 2008, 103945 din 20 mai 2008, făcând aplicarea dispozițiilor Cap

VI

art. 2 din contract, extinzând

penalitățile la plata unor produse ce nu făceau obiectul contractului mai

sus-evocat.

Mai susține recurenta că, cele două

instanțe au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât nu se putea face

aplicarea obligațiilor asumate prin contractul 720 din 30 octombrie 2007,

deoarece cele trei facturi din petit pentru care se cere plata și penalitățile,

nu constituie plata unor bunuri achiziționate prin contractul 720/2007. O altă

critică vizează faptul că obligația distinctă a recurentei la plata celor trei

facturi înscrise în petit, altele decât pentru obiectul vânzării din contractul

720 din 30 octombrie 2007 nu fac dovada obligației de plata pentru bunurile

cumpărate prin acel contract, pentru a se putea percepe penalități de 0,2 %/zi

de întârziere, în speță fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 469/2002.

Analizând criticile aduse deciziei

atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că

acestea sunt nefondate, urmând ca recursul pârâtei să fie respins, pentru

următoarele considerente:

Cu privire la motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut

că, instanța interpretând greșit înscrisurile deduse judecății a denaturat și

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, astfel că

motivarea soluției este contradictorie și se sprijină pe motive străine de

natura pricinii, se constată că sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

În acest sens, suma de 46.980,27 lei,

corect stabilită de instanță, reprezintă c/valoarea facturilor nr. 103835 din

30 aprilie 2008, 103897 din 13 mai 2008 și 103945 din 20 mai 2008, facturi ce

nu au fost achitate, întrucât apelanta-pârâtă nu a făcut dovada achitării

contravalorii celor trei facturi, astfel că, susținerea recurentei, potrivit

căreia, instanțele au obligat-o la executarea contractului nr. 720 din 30

octombrie 2007, pentru un alt obiect al vânzării si nu pentru ceea ce a

constituit obiectul vânzării în Cap.

II

art.

1 al contractului, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, clauzele din

contractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți, sunt neechivoce și nu

lasă loc de interpretare, astfel că, din nota depusă la dosar rezultă

modalitatea de calcul a cuantumului penalităților pretinse de către reclamantă,

sens în care se constată că penalitățile au fost calculate de la data scadenței

fiecăreia dintre sumele cuprinse în facturile depuse la dosar, iar cuantumul

penalităților, stabilite pentru fiecare factură achitată cu întârziere nu depășește

contravaloarea facturii respective.

Astfel că, susținerile recurentei,

potrivit căreia, în mod greșit a fost obligată la plata penalităților de

întârziere într-un cuantum ce depășește debitul principal, sunt nefondate,

întrucât penalitățile de întârziere au fost calculate potrivit art. 2 al Cap.

V

din contract, în procent de 0,2% din

valoarea neachitată din fiecare factură, începând cu prima zi de la data

scadenței și nu în raport de contravaloarea celor trei facturi neachitate,

aspect corect reținut de prima instanță și menținut de instanța de apel, sens

în care se constată că în cauză nu au fost încălcate prevederile Legii nr.

469/2002, cât timp cuantumul penalităților nu depășește cuantumul sumei asupra

căreia au fost calculate, respectiv contravaloarea fiecărei facturi în parte,

pentru care s-a constatat stingerea cu întârziere a datoriei.

În ceea ce privește solicitarea

recurentei, în subsidiar, de casare a celor două hotărâri cu trimiterea cauzei

spre o nouă judecată pe fond în vederea administrării de probe noi, respectiv o

expertiză contabilă, care să stabilească exact data scadenței pentru fiecare

tip de cultură și cuantumul penalităților raportat la perioada scadenței, data

plății și tipul de cultură, se constată că nu poate fi primită.

Din analiza actelor dosarului se

constată că, recurenta a solicitat proba cu expertiză contabilă, dar întrucât

aceasta nu a putut demonstra oportunitatea, utilitatea și concludenta probei

solicitate, instanța a respins cererea, din moment ce cuantumul penalităților

erau cuprinse în factura nr. 0001827 seria SM REAL din data de 31/12/2009, în

cuantum de 347.300,98 lei.

In consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta I.F. S.M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta IF

S.M.C. împotriva deciziei nr.

61/C/2011-A

din 15 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 februarie 2012.