ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1953/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1953/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față:

Din

analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele.

I.

Circumstanțele cauzei.

Il.

Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin

cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția

de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 51/44/2011, din data de 28 ianuarie

2011, Corpul Național al Polițiștilor a solicitat, în numele reclamanților

indicați în tabelul anexat cererii, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul

de Politiei al Județului Vrancea, Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul

Administrației și Internelor, constatarea dreptului reclamanților - funcționari

publici cu statut special - polițiști, la plata salariilor nediminuate;

obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit

raporturilor de serviciu pe lunile iulie-decembrie 2010 și salariile plătite

efectiv, adică la plata cotelor de 25% reținute din salarii în această

perioadă, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței

fiecăreia, până la data plății efective; obligarea pârâților, pentru viitor, la

plata salariilor nediminuate, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat

instanței că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, reglementări internaționale

care au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției

României, aspect asupra căruia a statuat și instanța de contencios

constituțional.

În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Inspectoratul de Politie

al Județului Vrancea care a invocat excepția lipsei calității procesuale active

a I.P.J. Vrancea, față de împrejurarea că această instituție este numai

ordonator terțiar de credite și excepția inadmisibilității acțiunii.

Pe

fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prima instanță a calificat drept nefondate ambele

excepții, motivat de faptul că nu s-a probat niciuna din împrejurările invocate

de pârât, respectiv calitatea de ordonator secundar de credite a I.P.J. și nu

s-a explicitat inadmisibilitatea acțiunii în contextul celor solicitate de

reclamanți.

1.2.

Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 50 din 17 februarie 2011, Curtea de

Apel Galați secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea

formulată de Corpul Național al Polițiștilor București, în calitate de

reprezentant legal al reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației

și Internelor București, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul

de Poliție al Județului Vrancea, ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a reținut că diminuarea salariilor s-a realizat

în temeiul legislației în vigoare, Legea nr. 118/2010 asupra căreia, Curtea

Constituțională s-a pronunțat prin respingerea excepției de neconstituționalitate.

A mai apreciat prima instanță că, într-adevăr diminuarea

salariilor este o măsură echivalentă cu negarea dreptului de proprietate, cu

lipsirea de un bun, însă circumstanțele privării sunt esențiale în cauză.

Măsura în discuție a fost una generală, privind pe toți bugetarii, fiind dictată

de considerente obiective de ordin financiar, necontestate de reclamanți.

Faptul că procentul de reducere a salariilor este același pentru toate

categoriile de bugetari relevă proporționalitatea măsurii contestate și nu este

compatibilă cu o despăgubire a celor „deposedați", pentru că a-i despăgubi

ar însemna a anula chiar măsura de reducere a salariilor apreciată a fi una

dictată de asigurarea securității economiei naționale în contextul financiar

mondial precar. Prin urmare, a reținut Curtea, nu se poate vorbi de o

nesocotire a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției, astfel cum

acesta a fost explicitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudența sa constantă relativă la nesocotirea dreptului cu privire la

bunuri (statul având, în opinia C.E.D.O., o marjă de apreciere importantă ce

trebuie luată în considerare întotdeauna când se pune în discuție

convenționalitatea unei privări de proprietate).

I.3.

Recursul declarat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Corpul

Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, în calitate de reprezentant

legal al reclamanților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul

a susținut, în esență, că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 89 C.

proc. civ., potrivit cărora ,,(1)

Citația,

sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea

termenului de judecată. În pricinile urgente,

termenul poate fi si mai scurt, după

aprecierea instanței.", trimițând

citația prin fax, la data de 08 februarie 2011, ora 10:36 (anexa 1), adică la

mai puțin de 46 de ore până la data și ora sorocită pentru primul termen de

judecată.

Astfel la datele de 08 și 09 februarie 2011,

reprezentanții legali ai reclamanților au fost în delegație, reprezentând alți

reclamanți, în alte asemenea cauze și pentru acest motiv, la data de 10

februarie 2011 (fiind și primul termen de judecată), nu au fost în măsură să

depună cererile necesare și să solicite administrarea tuturor probelor care se

impuneau a fi administrate (cerere de intervenție în interes propriu, cerere de

restrângere a acțiunii cu privire la unii dintre reclamanți care nu erau membri

ai organizației noastre, cerere de completare și întregire a acțiunii.

Totodată recurentul a susținut că instanța de fond a

pășit la judecarea cauzei, fără a-și verifica competența materială.

Potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ - „(1) Litigiile privind actele administrative

emise

sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar

cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și

accesorii ale

acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de

apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel.".

Or, în cauză a susținut recurentul reclamanții au

raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală și anume, cu pârâtul

Inspectoratul de Poliție al jud. Vrancea, astfel că instanța competentă să

soluționeze litigiul e Tribunalul Vrancea.

Instanța de fond prin nesocotirea dispozițiilor art. 116 C.

proc. civ. „(1) La întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câți

reclamanți sunt: de asemenea se va alătura același număr de copii certificate

de pe înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru

instanța.", a primit prin fax la data de 09 februarie 2011, întâmpinarea

pârâtului I.P.J. Vrancea (încheiere - alin. (4)), dar nu ne-a comunicat-o, astfel

încât nu am putut lua la cunoștință de cele invocate în ea și nu am putut

formula apărări cu privire la acestea.

Recurentul a mai criticat sentința atacată și sub aspectul

nesocotirii de către instanța de fond a prevederilor art. 114

1

alin.

(2) C. proc. civ., prin soluționarea cauzei în condițiile în care pârâtul

I.G.P.R. nu a primit odată cu citația și o copie de pe acțiune, iar cererea

pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu a fost pusă în discuția

părților.

În ceea ce privește încheierea din data de 10 februarie

2011, recurentul a arătat că s-a consemnat în mod greșit în alin. (9) al

acestei încheieri faptul că reprezentantul reclamantului ar fi susținut" -

„Consideră că legea (care lege n.n.), art. 20 din Constituție, primează față de

dispozițiile europene; normele de drept

intern

se aplică cu prioritate; în raport cu Legea nr. 118 în baza căreia s-a procedat

la

discriminare; consideră că ar fi

trebuit emise dispoziții individuale sau colective.",

când în

realitate acesta a susținut că: „în temeiul art. 20 din Constituția României, dispozițiile

constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi

interpretate si aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor

Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, iar în

situația în care exista neconcordante între pactele si

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte,

si legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului

în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Recurentul a criticat sentința și sub aspectul

soluționării pe fond al cererilor sale.

Cu privire la Deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874

din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a

dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar, a solicitat instanței de recurs să constate că acestea

sunt „caduce, perimate și căzute în desuetudine".

A arătat că, în realitate, prin dispozițiile Legii nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice,

măsura reducerii drepturilor salariale a fost menținută și pe toată durata

anului 2011, ba chiar proporția de reducere a fost mărită, de la 25% în sem. 11-2010,

la 28% în anul 2011.

Recurentul a invocat în susținerea motivelor de recurs și

prevederile art. 53 din Constituția României, art. 93, art. 119, art. 136, art.

148 din Constituția României și Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a

României.

În fine, a precizat că Guvernul României a indus în

eroare Curtea Constituțională, susținând în mod neîntemeiat faptul

că"autoritățile naționale dispun de o anumita putere discreționara în a

aprecia noțiunea de interes general al comunității" și că „Privarea de un

bun, prevăzuta de art. l din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută

pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce

este de natură sa confere statelor semnatare o anumita marja de apreciere

întotdeauna aflata sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului".

II.

Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele

și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

II.1.

Argumente de fapt și de drept relevante:

II.1.1. Referitor la

nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 89

C. proc.

civ.

Instanța de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute

de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. prin citarea părții cu 2 zile înaintea

termenului de judecată stabilit.

Într-adevăr dispozițiile art. 89 alin. (1) teza I C.

proc. civ. stipulează faptul că "Citația, sub pedeapsa nulității, va fi

înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată".

Art.

89 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. completează însă, în această materie

dispozițiile precizate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai

scurt, după aprecierea instanței.

Or, în cauza de față acțiunea a fost formulată pe calea

contenciosului administrativ care reglementează o procedură a judecății de

urgență și cu precădere prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa fiind și cum urgența cauzei nu poate fi contestată,

instanța are posibilitatea stabilirii unui termen scurt pentru efectuarea

procedurii de citare și soluționarea unor astfel de cauze.

II.1.2. Motivul de

recurs referitor la nesocotirea de către instanța de fond a

prevederilor art. 114

1

alin. (1) C.

proc. civ.,

prin soluționarea

cauzei

în condițiile în care pârâtul I.G.P.R. nu a primit odată cu citația și o copie

de pe acțiune, iar cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu

a fost pusă în discuția părților.

Înalta

Curte reține că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

În prezenta cauză recurentul reclamant este Corpul

Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, iar pretinsul motiv de

nulitate al hotărârii atacate nu poate fi primit, întrucât necomunicarea

cererii de chemare în judecată către pârâtul Inspectoratul General al Poliției

Române nu i-a pricinuit părții recurente nici o vătămare, aceasta neavând

interes să îl invoce.

II.1.3. Referitor la

încălcarea competenței materiale a instanței care a soluționat

pe fond

cauza.

Recurentul reclamant Corpul Național al Polițiștilor -

Biroul Executiv Central a sesizat instanța de contencios administrativ și

fiscal, respectiv Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și

fiscal cu soluționarea prezentului litigiu la data de 28 ianuarie 2011.

Potrivit art. 159

1

C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 202/2010, în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010 "(..) Necompetența

materială și teritorială de ordine publică

poate fi invocată de părți ori de către

judecător la prima zi de înfățișare

în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra

fondului.(..).

Ținând cont de dispozițiile legale susmenționate,

aplicabile în speța dedusă judecății, în raport cu data sesizării instanței și

constatând că din analiza actelor și lucrărilor dosarului nr. 51/44/2011, nu

rezultă că partea recurentă a invocat excepția necompetenței materiale a

instanței la prima zi de înfățișare, înalta Curte constată că nici acest motiv

de recurs nu poate fi primit.

II.1.4. În ceea ce privește

consemnarea greșită din încheierea de ședință din

data de 10 februarie 2011,

cuprinzând dezbaterile, partea poate solicita, în temeiul art. 281 C. proc.

civ., îndreptarea erorii materiale, strecurate în încheierea respectivă.

II.1.5. Pe fondul cererii de recurs.

Măsura contestată de recurentul reclamant, cea privind

reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010

și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar.

În considerentele deciziilor pronunțate de Curtea

Constituțională, s-a reținut faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului

salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este

prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor

bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea

securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai

securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu

numai existența unei situații mânu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de

securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului

- precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși

ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului".

S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de

diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului

dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu

respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

În consecință, având în vedere considerentele Curții

Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat că soluția de

respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea art. l din Protocolul nr.

l al C.E.D.O. vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, prin adoptarea

Legii nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate

de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la

încasarea integrală a salariului, înalta Curte reține că măsura legislativă

adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca  o privare de bunuri,

care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide

calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor

despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă

limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art.

l parag. 2 din Protocolul nr. l.

Dincolo

de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea

unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura

temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a

afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea

realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al

statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de

apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în

conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, înalta Curte are în vedere

jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia,

în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea

ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile

naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia drepturilor salariale ale personalului

bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal,

mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura

de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra

ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor

măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare

latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de

interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la

alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context înalta Curte apreciază că măsurile legislative

stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al

recurentului reclamant, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor

ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în

vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a

restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de

proprietate al categoriilor de salariați vizați.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. face o distincție

esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un

anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o

perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației,

Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a

continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi

considerată o valoare patrimonială, în sensul art. l din Protocolul nr. l numai

dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c.

Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în

cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor

salariale.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit

să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat

respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care

trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan

Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 și 41).

II.2. Soluția instanței de recurs

În consecință, constatând că sentința atacată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzută de art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004,

înalta Curte va respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central

împotriva încheierii din 10 februarie 2011 și a sentinței nr. 50 din 17

februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.