ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1953/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele. I. Circumstanțele cauzei. Il. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 51/44/2011, din data de 28 ianuarie 2011, Corpul Național al Polițiștilor a solicitat, în numele reclamanților indicați în tabelul anexat cererii, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Politiei al Județului Vrancea, Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor, constatarea dreptului reclamanților - funcționari publici cu statut special - polițiști, la plata salariilor nediminuate; obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit raporturilor de serviciu pe lunile iulie-decembrie 2010 și salariile plătite efectiv, adică la plata cotelor de 25% reținute din salarii în această perioadă, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecăreia, până la data plății efective; obligarea pârâților, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat instanței că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, reglementări internaționale care au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, aspect asupra căruia a statuat și instanța de contencios constituțional. În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Inspectoratul de Politie al Județului Vrancea care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a I.P.J.

Vrancea, față de împrejurarea că această instituție este numai ordonator terțiar de credite și excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prima instanță a calificat drept nefondate ambele excepții, motivat de faptul că nu s-a probat niciuna din împrejurările invocate de pârât, respectiv calitatea de ordonator secundar de credite a I.P.J. și nu s-a explicitat inadmisibilitatea acțiunii în contextul celor solicitate de reclamanți. 1.2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 50 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Galați secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de Corpul Național al Polițiștilor București, în calitate de reprezentant legal al reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor București, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Vrancea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că diminuarea salariilor s-a realizat în temeiul legislației în vigoare, Legea nr. 118/2010 asupra căreia, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin respingerea excepției de neconstituționalitate. A mai apreciat prima instanță că, într-adevăr diminuarea salariilor este o măsură echivalentă cu negarea dreptului de proprietate, cu lipsirea de un bun, însă circumstanțele privării sunt esențiale în cauză. Măsura în discuție a fost una generală, privind pe toți bugetarii, fiind dictată de considerente obiective de ordin financiar, necontestate de reclamanți.

Faptul că procentul de reducere a salariilor este același pentru toate categoriile de bugetari relevă proporționalitatea măsurii contestate și nu este compatibilă cu o despăgubire a celor „deposedați", pentru că a-i despăgubi ar însemna a anula chiar măsura de reducere a salariilor apreciată a fi una dictată de asigurarea securității economiei naționale în contextul financiar mondial precar. Prin urmare, a reținut Curtea, nu se poate vorbi de o nesocotire a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției, astfel cum acesta a fost explicitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă relativă la nesocotirea dreptului cu privire la bunuri (statul având, în opinia C.E.D.O., o marjă de apreciere importantă ce trebuie luată în considerare întotdeauna când se pune în discuție convenționalitatea unei privări de proprietate).

I.3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, în calitate de reprezentant legal al reclamanților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 89 C. proc. civ., potrivit cărora ,,(1) Citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi si mai scurt, după aprecierea instanței.", trimițând citația prin fax, la data de 08 februarie 2011, ora 10:36 (anexa 1), adică la mai puțin de 46 de ore până la data și ora sorocită pentru primul termen de judecată.

Astfel la datele de 08 și 09 februarie 2011, reprezentanții legali ai reclamanților au fost în delegație, reprezentând alți reclamanți, în alte asemenea cauze și pentru acest motiv, la data de 10 februarie 2011 (fiind și primul termen de judecată), nu au fost în măsură să depună cererile necesare și să solicite administrarea tuturor probelor care se impuneau a fi administrate (cerere de intervenție în interes propriu, cerere de restrângere a acțiunii cu privire la unii dintre reclamanți care nu erau membri ai organizației noastre, cerere de completare și întregire a acțiunii. Totodată recurentul a susținut că instanța de fond a pășit la judecarea cauzei, fără a-și verifica competența materială.

Potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ - „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.". Or, în cauză a susținut recurentul reclamanții au raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală și anume, cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al jud. Vrancea, astfel că instanța competentă să soluționeze litigiul e Tribunalul Vrancea.

Instanța de fond prin nesocotirea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. „(1) La întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câți reclamanți sunt: de asemenea se va alătura același număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru instanța.", a primit prin fax la data de 09 februarie 2011, întâmpinarea pârâtului I.P.J. Vrancea (încheiere - alin. (4)), dar nu ne-a comunicat-o, astfel încât nu am putut lua la cunoștință de cele invocate în ea și nu am putut formula apărări cu privire la acestea. Recurentul a mai criticat sentința atacată și sub aspectul nesocotirii de către instanța de fond a prevederilor art. 114 1 alin. (2) C. proc.

civ., prin soluționarea cauzei în condițiile în care pârâtul I.G.P.R. nu a primit odată cu citația și o copie de pe acțiune, iar cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu a fost pusă în discuția părților.

În ceea ce privește încheierea din data de 10 februarie 2011, recurentul a arătat că s-a consemnat în mod greșit în alin. (9) al acestei încheieri faptul că reprezentantul reclamantului ar fi susținut" - „Consideră că legea (care lege n.n.), art. 20 din Constituție, primează față de dispozițiile europene; normele de drept intern se aplică cu prioritate; în raport cu Legea nr. 118 în baza căreia s-a procedat la discriminare; consideră că ar fi trebuit emise dispoziții individuale sau colective.", când în realitate acesta a susținut că: „în temeiul art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, iar în situația în care exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Recurentul a criticat sentința și sub aspectul soluționării pe fond al cererilor sale. Cu privire la Deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a solicitat instanței de recurs să constate că acestea sunt „caduce, perimate și căzute în desuetudine". A arătat că, în realitate, prin dispozițiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, măsura reducerii drepturilor salariale a fost menținută și pe toată durata anului 2011, ba chiar proporția de reducere a fost mărită, de la 25% în sem.

11-2010, la 28% în anul 2011. Recurentul a invocat în susținerea motivelor de recurs și prevederile art. 53 din Constituția României, art. 93, art. 119, art. 136, art. 148 din Constituția României și Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. În fine, a precizat că Guvernul României a indus în eroare Curtea Constituțională, susținând în mod neîntemeiat faptul că"autoritățile naționale dispun de o anumita putere discreționara în a aprecia noțiunea de interes general al comunității" și că „Privarea de un bun, prevăzuta de art. l din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură sa confere statelor semnatare o anumita marja de apreciere întotdeauna aflata sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului". II.

Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. II.1. Argumente de fapt și de drept relevante: II.1.1. Referitor la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 89 C. proc. civ. Instanța de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. prin citarea părții cu 2 zile înaintea termenului de judecată stabilit. Într-adevăr dispozițiile art. 89 alin. (1) teza I C. proc. civ. stipulează faptul că "Citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată". Art. 89 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. completează însă, în această materie dispozițiile precizate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai scurt, după aprecierea instanței. Or, în cauza de față acțiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură a judecății de urgență și cu precădere prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așa fiind și cum urgența cauzei nu poate fi contestată, instanța are posibilitatea stabilirii unui termen scurt pentru efectuarea procedurii de citare și soluționarea unor astfel de cauze. II.1.2. Motivul de recurs referitor la nesocotirea de către instanța de fond a prevederilor art. 114 1 alin. (1) C. proc. civ., prin soluționarea cauzei în condițiile în care pârâtul I.G.P.R.

nu a primit odată cu citația și o copie de pe acțiune, iar cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu a fost pusă în discuția părților. Înalta Curte reține că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. În prezenta cauză recurentul reclamant este Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, iar pretinsul motiv de nulitate al hotărârii atacate nu poate fi primit, întrucât necomunicarea cererii de chemare în judecată către pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române nu i-a pricinuit părții recurente nici o vătămare, aceasta neavând interes să îl invoce. II.1.3. Referitor la încălcarea competenței materiale a instanței care a soluționat pe fond cauza.

Recurentul reclamant Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central a sesizat instanța de contencios administrativ și fiscal, respectiv Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea prezentului litigiu la data de 28 ianuarie 2011. Potrivit art. 159 1 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010 "(..) Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.(..).

Ținând cont de dispozițiile legale susmenționate, aplicabile în speța dedusă judecății, în raport cu data sesizării instanței și constatând că din analiza actelor și lucrărilor dosarului nr. 51/44/2011, nu rezultă că partea recurentă a invocat excepția necompetenței materiale a instanței la prima zi de înfățișare, înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. II.1.4. În ceea ce privește consemnarea greșită din încheierea de ședință din data de 10 februarie 2011, cuprinzând dezbaterile, partea poate solicita, în temeiul art. 281 C. proc. civ., îndreptarea erorii materiale, strecurate în încheierea respectivă. II.1.5. Pe fondul cererii de recurs. Măsura contestată de recurentul reclamant, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. În considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică.

Astfel, nu numai existența unei situații mânu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului". S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție. În consecință, având în vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea art. l din Protocolul nr. l al C.E.D.O. vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, înalta Curte reține că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. l parag.

2 din Protocolul nr. l. Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. În acest context înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. l din Protocolul nr. l numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 și 41). II.2. Soluția instanței de recurs În consecință, constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzută de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, înalta Curte va respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central împotriva încheierii din 10 februarie 2011 și a sentinței nr. 50 din 17 februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.