ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4883/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4883/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamantul Corpul Național al Polițiștilor, în numele și în

interesul membrilor săi B.A.C., B.L.O., C.I.A., D.A., D.C.C., A.D., F.G.L., F.N.D.,

J.A., L.D., M.C., M.C.V., M.C.I., C.M., M.S., N.C.N., N.S.M., P.T., R.E., S.M.,

S.F.M., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și

Internelor și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, să se

constate nelegalitatea reducerii salariilor funcționarilor publici cu statut

special și să oblige pârâții la plata diferenței dintre salariile cuvenite în

luna iunie 2010 și salariile plătite efectiv începând cu luna iulie 2010,

actualizate cu indicele de inflație la data efectivă a plații.

În motivarea acțiunii

lor, reclamantul a arătat că începând cu luna iulie 2010 cuantumul brut al

drepturilor salariale de care beneficiau membrii de sindicat au fost reduse cu

25%, măsura fiind luată în aplicarea Legii nr. 118/1990.

Reclamantul a

susținut, în esență, că decizia unilaterală a angajatorului pârât încalcă

dispozițiile primului act adițional la Convenția Europeană pentru apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale precum și prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, acte normative cu forță juridică superioară

legislației interne.

Ministerul

Administrației și Internelor a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei

calității procesuale active a Corpului Național al Polițiștilor, motivată de

faptul că obiectul prezentei acțiuni excede atribuțiilor conferite Corpului

Național al Polițiștilor prin H.G. nr. 1305/2002.

Pe fond, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență, că legalitatea măsurii de

reducere a veniturilor salariale, prin efectul Legii nr. 118/2010 a făcut

obiectul criticilor de neconstituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând

Deciziile nr. 872/2010, nr. 874/2010 și nr. 975/2010, toate aceste decizii

fiind pronunțate în sensul respingerii criticilor de neconstituționalitate.

În același sens au

fost și apărările pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă,

formulate prin întâmpinarea depusă la 07 septembrie 2011.

La datele de 06

septembrie 2011 și 04 noiembrie 2011 au fost depuse la dosarul cauzei cereri de

intervenție în interes propriu, formulate de petenții A.N., T.F., V.M., O.D.T.,

C.D.A., B.C., I.F., P.A., C.R.C., C.B., D.C.D., R.N., T.G.F., A.C., P.I., B.V.C.

și P.N., reprezentați prin Corpul Național al Polițiștilor, cerere prin care au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor

și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, să constate nelegalitatea

reducerii salariilor funcționarilor publici cu statut special și să oblige pârâții

la plata diferenței dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010 și salariile plătite

efectiv începând cu luna iulie 2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație

la data efectivă a plații.

La data de 03

octombrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor a formulat cerere de sesizare a

Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin această cerere, petenta

a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării

unei hotărâri preliminare, pentru interpretarea dispozițiilor art. 17 alin. (1),

art. 20 și art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

și anume dacă dispozițiile comunitare trebuie interpretate în sensul că se opun

unor reduceri salariale precum cele operate prin Legea nr. 118/2010 și Legea

nr. 285/2010.

În ședința publică din

4 noiembrie 2011 curtea a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Corpului

Național al Polițiștilor (denumită greșit excepția lipsei calității procesuale active),

reținând că în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1305/2002,

Corpul este constituit și își exercită atribuțiile în scopul promovării intereselor

profesionale, sociale, culturale și sportive ale membrilor săi, prevăzute de legislația

în domeniu, precum și al apărării drepturilor legitime ale acestora.

În aceeași ședință, curtea

a respins ca inadmisibile în principiu cererile de intervenție depuse la dosarul

cauzei, având în vedere că acțiunea introductivă de instanță are caracter strict

personal, fiind fondată de drepturile decurgând din raportul de serviciu al funcționarilor

publici cu statut special din cadrul D.G.I.P.I.

Or, împrejurarea că și

intervenienții au aceeași calitate și formulează acțiunea în contradictoriu cu aceeași

ordonatori de credite nu justifică interesul de a interveni în pricina pendinte,

cererea acestora vizând la rândul său, învestirea instanței cu o acțiune cu caracter

strict personal, ceea ce exclude în principiu aplicabilitatea dispozițiilor

art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 6439 din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite funcționarilor

publici este prevăzut prin lege, astfel că revine în competența legiuitorului atribuția

de a stabili cuantumul drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici și

personalului contractual încadrat în aceste instituții.

A arătat că, cât timp

legiuitorul a înțeles să modifice cuantumul acestor drepturi salariale pentru viitor,

este greu de susținut că reclamanții au fost privați de un drept de proprietate,

o atare accepțiune fiind evidentă în ceea ce privește creanța reprezentând dreptul

salarial cuvenit în cuantumul legii în vigoare și pentru prestația desfășurată de

salariat.

Curtea a diferențiat între

situația în care se încalcă obligația de plată a salariului în cuantumul prevăzut

de lege la un moment dat și pentru activitatea desfășurată efectiv, care poate forma

obiectul unei dezbateri pe tărâmul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO,

întrucât în acest caz creanța angajatului are o bază legală și îi corespunde obligația

de plată a angajatorului, în condițiile și cuantumul stabilit prin actul normativ

în vigoare pe durata desfășurării raportului de serviciu, de situația în cazul în

care legiuitorul înțelege să modifice cuantumul drepturilor salariale pentru viitor,

înțelegând astfel că remunereze munca desfășurată ulterior cu drepturi salariale

într-un cuantum mai mic, cum este cazul de față, apreciind instanța că în acest

caz reclamanții nu mai pot invoca un drept de proprietate asupra diferenței salariale,

cât timp o atare diferență salarială nu are bază legală.

A constatat că reclamanții

nu dovedesc existența unei discriminări în raport de angajații privați, justificată

de aceștia prin faptul că angajatorul privat nu poate reduce unilateral cuantumul

salariului angajatului său, în condițiile în care salariul și celelalte drepturi

de această natură cuvenite personalului bugetar sunt prevăzute prin lege, în timp

ce cuantumul salariului angajatului privat este rezultatul negocierii purtate cu

angajatorul său, devenind element esențial al contractului de muncă.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței

nr. 6439 din 04 noiembrie 2011 au formulat recurs reclamanții prin Corpul Național

al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, solicitând casarea acesteia, rejudecarea

litigiului și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac,

recurenții au susținut, în esență,

că:

În mod greșit a reținut

instanța de fond că susținerea reclamanților potrivit căreia salariul reprezintă

unul din drepturile asupra cărora cele două părți ale raportului juridic de muncă

au convenit, ar fi nereală, în condițiile în care salariul este un element cuprins

obligatoriu în actul de numire;

În mod greșit și prin

interpretarea eronată a legii, instanța de fond a reținut că dreptul invocat de

reclamanți, respectiv încasarea unui salariu de un anumit cuantum, pentru munca

ce va fi prestată, ar reprezenta un interes patrimonial ce nu poate fi considerat

„bun actual” în înțelesul Convenției și că acesta nu poate fi protejat de art. 1

din Protocolul 1 CEDO;

În mod greșit și prin

interpretarea eronată a legii, instanța de fond a reținut că dreptul la salariul

aferent perioadei iulie-decembrie 2010 nu exista în patrimoniul reclamanților la

intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010;

În mod greșit și prin

interpretarea eronată a jurisprudenței CEDO, instanța de fond a reținut că este

în puterea de apreciere a statului pentru a determina ce beneficii trebuie plătite

angajaților săi, din bugetul de stat, confundând noțiunea de „beneficii” cu noțiunea

de „salarii”;

În mod greșit și prin

interpretarea eronată a jurisprudenței CEDO, instanța de fond a reținut că Convenția

nu conferă dreptul de a primi în continuare un salariu de o anumită sumă;

În mod greșit și făcând

abstracție de existența și dispozițiile Legii nr. 285/2010 a reținut instanța de

fond că Legea nr. 118/2010 a avea caracter temporar;

În mod greșit instanța

de fond a apreciat că neemiterea actelor administrative prin care s-a luat măsura

reducerilor salariale nu afectează legalitatea reducerilor;

În mod greșit și cu încălcarea

prevederilor legale a respins instanța de fond cererea de sesizare a Curții de Justiție

a Uniunii Europene în procedura preliminară, ca inadmisibilă.

Soluția instanței de control

judiciar.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și sub toate aspectele, potrivit

art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

și îl va respinge, pentru considerentele în continuare arătate.

recurenți, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea

Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile

nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar.

În considerentele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că „diminuarea cu 25% a

cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă

este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor

bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității

naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară,

ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații,

atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și

alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care

ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului”.

S-a concluzionat de Curtea

Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie

o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul

la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

În consecință, având în

vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat

că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO vizând respectarea proprietății asupra bunurilor,

prin adoptarea

Legii nr. 118/2010, în condițiile în care

prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ a fost afectat

în mod direct dreptul recurenților la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte

reține că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită

ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor

bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin

plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă

limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile

art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de

existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurenților-reclamanți, este de necontestat că măsura temporară

de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului

de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general,

respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic

delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea

exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest

aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski

c. Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii

largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra

ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere

discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe

economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat

și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul

național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența

unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire

la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context

Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010,

nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților reclamanți, în condițiile

în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,

fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența

de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării

dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Însăși C.E.D.O. face,

așa cum a arătat și prima instanță, o distincție esențială între dreptul de a continua

să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv

salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza

Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă

dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța

poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen

c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în

cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

Prin urmare, în cazuri

asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor

este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului

și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru

care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,

Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).

și criticile aduse de recurenți referitor la respingerea, de către instanța fondului,

a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura preliminară,

ca inadmisibilă, sunt nefondate.

Prin Notele scrise depuse

la dosar la termenul din 7 octombrie 2011, recurenții-reclamanți, prin Corpul Național

al Polițiștilor, a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene,

în temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene

(T.F.U.E.) cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă prevederile art.

17 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum

cele operate de Statul român prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010.

Analizând întrebarea preliminară

ce constituie conținutul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene,

Înalta Curte constată că în mod întemeiat a respins instanța de fond cererea în

raport de dispozițiile art. 267 din T.F.U.E.

Potrivit dispozițiilor

art. 267 din T.F.U.E. orice organ de jurisdicție al unui stat membru poate sesiza

Curtea cu o cerere în interpretare unei reguli de drept comunitar, dacă apreciază

că acest fapt este necesar pentru soluționarea unui litigiu cu care a fost învestit.

Aceste prevederi consacră

condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu întrebări preliminare, analizarea îndeplinirii acestora fiind de competența

exclusivă a instanței naționale în fața căreia s-a formulat o asemenea cerere.

Astfel cum s-a precizat

anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai

în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării

sau validității unei norme comunitare.

Instanța națională este

cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului

aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu

necesară.

Înalta Curte reține că,

în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă

de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi

revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că

există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Or, în speță, aspectele

urmărite de către recurent au fost clarificate în detaliu prin

Deciziile nr. 872 din

25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010 ale Curții Constituționale a României,

evocându-se dispoziții și jurisprudență comunitară; în plus, pentru motivele expuse

în prima parte a considerentelor prezentei decizii, o hotărâre preliminară nu ar

prezenta relevanță.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, rolul

Curții este acela de a oferi o interpretare a dreptului european sau de a se pronunța

cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica dreptul comunitar la situația

de fapt ce face obiectul litigiului, așa cum urmăresc, în realitate, recurenții,

acesta fiind rolul instanței naționale.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.A.C., B.L.O.,

C.I.A., D.A., D.C.C., A.D., F.G.L., F.N.D., J.A., L.D., M.C., M.C.V., M.C.I., C.M.,

M.S., N.C.N., N.S.M., P.T., R.E., S.M., S.F.M. prin reprezentantul legal Corpul

Național al Polițiștilor împotriva sentinței civile nr. 6439 din 04 noiembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.