ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1680/2012

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

a constatat următoarele:

În cauza dedusă judecății, prin notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a

imobilului teren în suprafață de 127 ha, situat în Localitatea Băile Olănești.

Prin Dispoziția nr. 184 din 15 iunie

2006 Primăria Orașului Olănești a respins cererea de restituire în natură a

suprafeței de teren notificate.

Prin sentința civilă nr. 935/2007

pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost anulată Dispoziția nr. 184/2006.

Astfel, s-a dispus restituirea în

natură a terenurilor de 228 mp și 389 mp, astfel cum au fost identificate prin

raportul de expertiză efectuat în cauză și acordarea de despăgubiri, potrivit titlului

VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de teren de 57.282 mp situat în raza

localității Băile Olănești, ce nu poate fi restituit în natură.

Ca urmare a rămânerii irevocabile a

sentinței civile nr. 935/2007 a Tribunalului Vâlcea, Primăria Orașului Băile

Olănești a emis Dispoziția nr. 410 din 7 septembrie 2009 prin care s-au propus

despăgubiri pentru suprafața de 57.282 mp teren intravilan.

Dosarul aferent Dispoziției nr. 410/2009

a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr. 276/F-CONT din 11

mai 2011, Curtea de Apel Pitești, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții M.A., D.L., H.A. și S.M., a obligat pârâta să emită în favoarea

reclamanților titlul de despăgubire după efectuarea evaluării și a respins

celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a apreciat referitor la primului capăt de acțiune că este nefondat,

reținând că titlul VII din Legea nr. 247/2005 și H.G. nr. 1095/2005 stabilesc o

procedură specială și o anumită categorie de experți evaluatori abilitată să

determine întinderea măsurilor reparatorii. Astfel, potrivit art. 16 din lege

și pct. 16.10 – 16.14 din Normele de aplicare, raportul de evaluare se

întocmește cu parcurgerea unor etape obligatorii diferite de procedura judiciară

la care se referă art. 201-214 C. proc. civ. și lucrarea astfel elaborată

constituie temeiul deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

De altfel, aceleași norme de

aplicare, referindu-se la expertizele judiciare și extrajudiciare efectuate

pentru identificarea și evaluarea imobilelor pentru care se solicită

despăgubiri, stabilesc în art. 16.6 lit. b) posibilitatea atașării lor la

dispoziția emisă de autoritatea administrativă și înaintarea întregii

documentații la Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor.

A reținut Curtea că față de

dispozițiile legale precizate, susținerea reclamanților apare ca fiind

întemeiată numai sub aspectul obligării autorității administrative abilitate la

emiterea titlului de despăgubire, emitere care însă trebuie să aibă la bază un

raport de evaluare întocmit de aceasta cu respectarea normelor speciale.

În această ordine de idei s-a

reținut însă că nu se impune obligarea pârâtei la înaintarea dosarului către

experții autorizați, ci numai la emiterea titlului de despăgubire, parcurgerea

etapelor preparatorii unui astfel de act decurgând din lege.

În ceea ce privește solicitarea de

plată a penalităților de întârziere aceasta a fost respinsă, atâta vreme cât

Legea nr. 247/2005 nu a stabilit termene de îndeplinire de către pârâtă a

obligațiilor astfel statuate.

Împotriva sentinței pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, au declarat recurs reclamanții M.A., D.L., H.A. și S.M.

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recursul declarat reclamanții M.A., D.L.,

H.A. și S.M.

În motivarea căii de atac se arată

că în mod nelegal și netemeinic a reținut instanța fondului că nu poate fi

obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea

titlului de despăgubire făr efectuarea raportului de evaluare, în condițiile

Legii nr. 247/2005, deși exista un raport de expertiză judiciară efectuat

anterior în cauza ce a avut ca obiect obligarea unității deținătoare la

emiterea Dispoziției pentru terenul notificat.

Se mai arată că sentința recurată

este nelegală inclusiv sub aspectul motivării respingerii parțiale a capătului

de cerere având ca obiect obligarea C.C.S.D. la trimiterea dosarului la

evaluator în vederea evaluării terenului.

O altă critică adusă sentinței

recuratăe se referă la faptul că instanța de fond în mod eronat și cu

încălcarea prevederilor art. 6 C.E.D.O. cu privire la un proces echitabil a

respins capătul de cerere privind obligarea C.C.S.D. la plata unor penalități

pe zi de întârziere în caz de neexecutare a obligațiilor stabilite în mod

irevocabil de către instanța de judecată.

Recursul declarat de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta a criticat hotărârea

instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța de fond în

mod greșit a reținut că au fost încălcate dispozițiile privind termenul rezonabil

de soluționare a cauzei.

S-a susținut că instanța de fond nu

a luat în considerare că ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale se face potrivit Deciziei nr. 2815/2008 a Comisiei

Centrale.

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va admite recursul declarat de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și va modifica sentința atacată în sensul că

Decizia titlului de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de la

data prezentei Decizii, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile din titlul

VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor

privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape

și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării

dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în

natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în

care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății

de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare,

procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei

reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile

prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în cuprinsul titlului

VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul 5, Secțiunea 1 intitulată „Valorificarea titlurilor

de despăgubire”.

Înalta Curte apreciază

că

emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire pentru imobilul în discuție, trebuie emis cu

respectarea dispozițiilor din titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu

respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează

odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat că reclamanții s-au adresat pârâtei

manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas

fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe

reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat

la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența

unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, ori, în

cauza de față, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că întotdeauna

durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare

criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza

litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți prezentul

litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii

adresate instituției pârâte prin faptul că dosarul reclamanților nu a urmat

procedura de evaluare este de natură a le crea o vătămare într-un drept

prevăzut de lege, drept la care reclamanții privesc cu speranță legitimă.

Împrejurarea că legea specială nu

prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005

la nesfârșit, ci urmează a fi respectat termenul rezonabil de 6 luni consacrat

de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. și a Libertăților Fundamentale.

Interpretarea instanței de control

judiciar cu privire la termenul de 6 luni, rezonabil pentru parcurgerea

procedurii administrative prevăzute de lege, este în acord și cu considerentele

reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010,

conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a

libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor

semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a

asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională”.

Pentru aceste considerente, văzând

că sunt motive de modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și va modifica sentința atacată în sensul că decizia titlului

de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de la data prezentei

Decizii.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanții se apreciază că acesta este nefondat în considerarea

următoarelor argumente.

Procedura administrativă prevăzută

de titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanșează prin simpla cerere a

persoanei îndreptățite, ci numai după transmiterea dosarelor potrivit

prevederilor art. 16 alin. (1) și alin. (2) din actul normativ amintit, așa cum

a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.

Așa cum în mod corect a reținut și

instanța de fond nu se poate reține existența unei tergiversări din partea

Comisiei Centrale în privința emiterii Deciziei, atât timp cât o astfel de

Decizie este emisă numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzută

de titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, trebuie menționat faptul

că dispozițiile titlului VII din actul normativ menționat stabilesc exact

etapele ce trebuie parcurse în vederea emiterii deciziei.

Față de dispozițiile legale

amintite, s-a reținut corect că susținerea reclamanților apare ca fiind

întemeiată numai sub aspectul obligării autorității pârâte la emiterea titlului

de despăgubire, emitere care însă trebuie să aibă la bază un raport de evaluare

întocmit cu respectarea normelor speciale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de și M.A.,

D.L., H.A. și S.M. împotriva sentinței nr. 276/F-CONT din 11 mai 2011 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul formulat de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleiași sentințe.

Modifică sentința recurată în sensul

că Decizia titlului de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de

la data prezentei Decizii

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2012.