ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2470/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 21 mai 2010, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Prefectura Vâlcea prin Prefect, obligarea instituțiilor pârâte să emită decizia sau titlul de despăgubire pentru imobilul preluat abuziv, din str. Ana Ipătescu, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea și terenul aferent de 262 mp, la valoarea de piață de la acordarea despăgubirilor, să plătească daune morale pentru cei 6 ani, în valoare de peste 100.000 euro și dobânda de 10% la valoarea de despăgubire, pentru fiecare zi de întârziere, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a expus situația de fapt potrivit căreia, în anul 2001, a formulat cerere pentru restituirea proprietății preluate în mod abuziv de stat în anul 1974, iar la data de 18 mai 2005, prin Dispoziția nr. 2691 a Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii, dispoziție la care a anexat toate actele doveditoare pe care le-a înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În anul 2009, a precizat reclamantul, a primit două adrese de la autoritatea mai sus menționată, prin care i s-a comunicat că lipsesc anumite acte, pe care reclamantul le-a transmis ulterior, iar la data de 24 februarie 2010, Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul A.N.R.P.

i-a comunicat că dosarul nr. 1583/CC/2005 este în lucru. Reclamantul a susținut că dispoziția emisă de Primărie nu a fost contestată, astfel că dosarul a fost înaintat cu documentele aferente către A.N.R.P. și C.C.S.D. în vederea emiterii deciziei de despăgubire, însă, în ciuda demersurilor și a memoriilor înaintate celor două pârâte, până la data formulării cererii de chemare în judecată, autoritățile competente nu au emis decizia care se impunea, încălcând astfel dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. 2. Apărările formulate în cauză La data de 22 iunie 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe considerentul că, în calitate de entitate notificată, în procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, avea obligația legală să trimită dosarul aferent notificării însoțit de actele prevăzute de art. 16.5 din H.G.

nr. 1095/2005. Or, din datele comunicate, rezultă o diferență de 2m la terenul pentru care se solicită despăgubiri. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarului a fost parcursă, dosarul aferent Dispoziției nr. 2691/2005 fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 1583/CC/2005, iar legalitatea cererii de respingere a cererii de restituire în natură a fost analizată. În ceea ce privește etapa evaluării, pârâta a precizat că aceasta este condiționată de completarea dosarului nr. 1583/CC cu informațiile legate de realitatea suprafeței de teren, respectiv 260 mp sau 262 mp.

Prin urmare, a susținut autoritatea pârâtă, în cauză nu se poate reține refuzul Comisiei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, atâta timp cât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată. Pe de altă parte, solicitarea reclamantului vizând obligarea la plata daunelor morale și a dobânzilor este nejustificată, având în vedere că autoritatea pârâtă nu se opune cererii privind emiterea titlului de despăgubire, însă procedura prevăzută de lege trebuie respectată. Pârâta Instituția Prefectului Jud. Vâlcea, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât părțile raportului juridic dedus judecății sunt Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și persoana îndreptățită la emiterea deciziei de despăgubiri în baza Legii nr. 247/2005.

Autoritatea chemată în garanție Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea cererii formulate de pârâta C.C.S.D., pe considerentul că și-a îndeplinit obligațiile pe care le avea în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii Dispoziției nr. 2691 din 18 mai 2005 de stabilire a despăgubirilor și a respingerii restituirii în natură a imobilului solicitat de reclamant, precum și obligația înaintării documentației către această instituție. 3. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 184/F-CONT din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.G.

în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Prefectura Vâlcea prin Prefect, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizie cuprinzând despăgubirile aferente imobilului teren menționat în Decizia nr. 2691 din 15 decembrie 2009 emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea, a respins capătul de acțiune vizând acordarea de daune morale și dobânda de 10% din valoarea despăgubirilor, ca nefondat, a respins acțiunea față de pârâta Prefectura Vâlcea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut că, prin Dispoziția nr. 2691/2005 emisă de entitatea notificată Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în str. Ana Ipătescu, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, respectiv pentru terenul aferent în suprafață de 262 mp., imobil preluat abuziv de stat în anul 1974, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 1583/CC/2005.

Deși pârâta a susținut că a fost în imposibilitate să treacă la etapa evaluării, deoarece au existat inadvertențe în ceea ce privește suprafața de teren pentru care se solită despăgubiri, respectiv 262 mp față de 260 mp, motiv pentru care a trebuit să procedeze la solicitarea de lămuriri, Curtea a constatat că aceste aspecte au fost soluționate, reclamantul fiind îndreptățit la despăgubiri pentru suprafața de 260 mp, însă autoritatea pârâtă nu a dovedit că a procedat la înaintarea dosarului pentru parcurgerea etapei evaluării, încălcând astfel principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată față de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, având în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care stabilesc în competența C.C.S.D.

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea în condițiile O.U.G. nr. 81/2007, instanța de fond a apreciat că se impune respingerea cererii ca neîntemeiată. Pe de altă parte, în raport de aceste dispoziții, a reținut judecătorul fondului, nici cererea reclamantului de obligare a Instituției Prefectului la emiterea deciziei nu poate fi primită, astfel că excepția invocată de aceasta în întâmpinare este fondată. Referitor la cererea reclamantului vizând plata de daune morale, în valoare de 100.000 euro și a dobânzii de 10% la valoarea de despăgubire pentru fiecare zi de întârziere, instanța de fond a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit că, prin întârziere, reclamatul a suferit un prejudiciu material și nici îndeplinirea condițiilor pentru care există rațiunea acordării unor astfel de daune, respectiv necesitatea constrângerii debitorului care persistă în neexecutarea obligației sale.

4. Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței nr. 184/F-CONT din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs atât reclamantul B.G., cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 4.1. Recursul declarat de reclamantul B.G. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale și a dobânzii de 10% la valoarea de despăgubire pentru fiecare zi de întârziere. În motivarea căii de atac, recurentul susține că parcurgerea etapelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 într-un intervalul mare de timp i-a cauzat un evident prejudiciu moral, fiindu-i afectată starea de sănătate.

Pe de altă parte, precizează recurentul, dobânzile penalizatoare solicitate sunt justificate de faptul că valoarea de piață a terenului a scăzut în perioada 2007-2010. 4.2. Recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., autoritatea recurentă solicită modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii introductive de instanță ca fiind neîntemeiată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii recurate. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantului.

Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent dispoziției nr. 2691 din 18 mai 2005 a fost transmis de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 1583/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, însă s-a constatat că dosarul de despăgubire nu este complet, astfel încât întreaga documentație a fost remisă Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea în vederea reanalizării și completării.

Referitor la etapa evaluării, autoritatea recurentă menționează că această etapă este condiționată de completarea și de retransmiterea dosarului de către Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenți, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare. 1. Recursul declarat de reclamantul B.G.

Recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, str. Ana Ipătescu, jud. Vâlcea, respectiv pentru terenul aferent în suprafață de 262 mp., imobil preluat abuziv de stat în anul 1974, pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziția nr. 2691 din 15 decembrie 2009 emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată. Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, în valoare de 100.000 euro și a dobânzii de 10% la valoarea de despăgubire pentru fiecare zi de întârziere.

În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate, în general, ca reprezentând o atingere adusă integrității fizice a persoanei, sănătății, cinstei, demnității, onoarei sau prestigiului profesional. Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale aparține reclamantului, conform principiului actori incumbit onnus probandi. Cu alte cuvinte, potrivit dreptului comun, reclamantul are obligația de a face dovada existenței prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit a faptei pârâtului, a săvârșirii faptei ilicite cu vinovăție și a raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și fapta pârâtului. Așadar, daunele morale nu se acordă în mod automat, ca efect al admiterii cererii de anulare a unui act administrativ, ci trebuie administrate probe care să justifice producerea unor suferințe morale.

Este adevărat că parcurgerea etapelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 s-a realizat într-o perioadă de timp mai îndelungată, însă pentru acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea de la caz la caz a existenței și cuantumului acestora. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Mazăre contra României) se arată că emiterea actului solicitat de reclamant poate constitui în sine o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral suferit de acesta.

În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Comunităților Europene (a se vedea hotărârea nr. 17 decembrie 2009 în cauza C-197/09 RX-II, Mc/Agenției Europene pentru Medicamente – E.M.E.A.), arătând că anularea unui act poate constitui în sine repararea adecvată a prejudiciului moral menționat de reclamant. Înalta Curte, înlăturând susținerile recurentului-reclamant, apreciază că nu se impune în cauză acordarea daunelor morale întrucât nu s-a făcut dovada producerii vreunui prejudiciu moral, prin încălcarea condiției și demnității umane a reclamantului. În ceea ce privește obligarea autorității pârâte la plata daunelor cominatorii, Înalta Curte constată faptul că, în mod legal, instanța de fond a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare, daunele cominatorii reprezintă o instituție creată pentru garantarea indirectă a executării obligațiilor de „a face”, intuitu personae. Înalta Curte reține că procedura contenciosului administrativ vizând executarea titlurilor executorii constituite din hotărâri judecătorești nu prevede o atare sancțiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun (art. 22 și următoarele din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte, instanța de control judiciar are în vedere și faptul că, în dreptul comun, posibilitatea de constrângere a debitorului unei obligații de a face care nu se poate realiza decât cu concursul nemijlocit al acestuia și care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, nu se poate concretiza decât prin aplicarea unei amenzi civile, care se plătește în contul statului și nu al creditorului, creditorul putând însă să fie despăgubit pentru daunele-interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației. Astfel fiind, în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care instituie o procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în care acestea nu execută hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

2. Recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Înalta Curte constată că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 1583/CC în anul 2005, nefiind încă soluționat. Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par.1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări. Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatului.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Demersul recurentei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a retrimite Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea întreaga documentație ce a stat la baza soluționării notificării reclamantului nu poate echivala cu o dezînvestire a Comisiei de la soluționarea dosarului de despăgubire, în condițiile în care Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și Normele de aplicare ale acestuia nu prevăd o astfel de posibilitate. Având în vedere că nici până la data dezbaterii cererii de recurs dosarul reclamantului nu a fost soluționat, deși recurenta ar fi avut în mod rezonabil posibilitatea de a efectua demersurile prevăzute de lege în acest sens și față de momentul în care reclamantul a demarat procedura de recuperare a bunului său, anul 2001, Înalta Curte apreciază că durata procedurilor administrative este, în cauză, de natură a încălca în mod evident principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În acest context, soluția Curții de apel este legală și se impune a fi menținută. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în prezenta cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de B.G. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 184/F-CONT din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 mai 2011.