ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2897/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 191/F-CONT din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanta N.I.C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din urmă să transmită

dosarul nr. 6338/CC spre evaluarea bunurilor imobile menționate în Dispoziția

nr. 5923 din 12 decembrie 2005 și să emită dispoziția reprezentând titlul de

despăgubiri, în baza evaluării. Instanța de judecată a respins cererea

reclamantei de acordare a daunelor cominatorii și a cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin

Dispoziția nr. 5923 din 12 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Rm.

Vâlcea, s-a propus reclamantei acordarea de despăgubiri pentru imobilele

construcții demolate și teren în suprafață de 250 mp, actul respectiv, împreună

cu dosarul aferent fiind înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2006. Cu

toate acestea, nici până la data formulării acțiunii, pârâta nu demarase

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Reține

instanța de fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice

necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp de peste 4

ani de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o

încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea

cererii într-un termen rezonabil,

cu atât mai mult cu cât pârâta nu a

depus la dosar nici o dovadă care să justifice existența unor motive obiective,

pentru care cererea nu a fost încă analizată.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

In motivarea

cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de

faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

De asemenea,

arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit

ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate

la Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor,

față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit

termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult

cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de

această decizie.

Recurenta

susține că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv

etapa evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare pentru

transmiterea dosarului la evaluator și care

trebuiau

să însoțească decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001, conform pct. 16.5

din

H.G. nr. 1095/2005.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că recursul este nefondat, după

cum se va arăta în continuare.

In mod corect,

în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul

V

din

Titlul VII „Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv" din

Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta să

transmită dosarul reclamantei în vederea întocmirii raportului de evaluare

pentru imobilele în litigiu, aceasta fiind

o etapă premergătoare

emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Criticile care vizează această soluție sunt

nefondate, întrucât Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ

susmenționat, are ca atribuție doar verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului,

aspect care, însă,

nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea

dosarului spre evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.

Or, dacă

recurenta avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispoziția de restituire nu

este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, aprobate prin

H.G. nr. 1095/2005, putea să solicite

informațiile pe care le considera necesare evaluării, înainte de data

formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată,

recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în

ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru

acordarea despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită, urmare

a dispoziției de restituire.

Soluția

instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului spre

evaluare și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de

mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 12 decembrie 2005, și

cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 2006, este evidentă

depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult

cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel,

perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea

recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6

paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Împrejurarea

că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu

exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil

constituie, de asemenea, un

element al dreptului la o bună

administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de

art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care

reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor membre.

Statului îi

revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților

sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită

să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

De aceea, Înalta

Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici

prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor,

prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de

timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu

poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare

a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 4 ani, în care

autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei-reclamante de

soluționare a cererii sale nu se încadrează

în noțiunea de termen

rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea,

soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul

VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

(CEDO).

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 191/F-CONT din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai

2011.