ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4713/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Băbeni, județul Vâlcea, pentru obligarea celor două pârâte comisii pentru stabilirea dreptului de proprietate să întocmească documentația necesară pentru acordarea și plata despăgubirilor și să depună această documentație la prima pârâtă, care, deosebit, să fie obligată să emită decizia titlu de despăgubiri.

De asemenea, a solicitat obligarea președintelui Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Băbeni, județul Vâlcea, B.S., Primar, a președintelui Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, U.P., Prefect, și a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, N.D., la plata unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi de la data de 01 septembrie 2007 și până la îndeplinirea obligației, precum și la plata unor daune morale de 1 RON.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin decizia din 31 mai 2007, pârâta Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a suprafeței de 0,37 ha teren, că dosarul întocmit conține toate actele necesare și că pârâtele tergiversează fără niciun motiv soluționarea cauzei sale, prejudiciindu-l în drepturile recunoscute de lege. Prin sentința nr. 292/F-CONT din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.V., împotriva pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Băbeni, N.D.

- președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectul Județului Vâlcea - U.P. și Primarul Orașului Băbeni - B.S. și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București să emită reclamantului decizie titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Începând cu anul 2001, reclamantul, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, a solicitat reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra unui teren situat în orașul Băbeni, județul Vâlcea, iar prin decizia din 31 mai 2007, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea a propus înscrierea pe Anexa 23, conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, pentru suprafața de 0,37 ha teren ocupat de SC U.M.

SA Băbeni, județul Vâlcea. Drept urmare, reclamantul a solicitat întocmirea documentației pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în conformitate cu art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar Comisia Locală Băbeni a înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul, prin intermediul Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea. Prin adresa din 14 iulie 2010, Comisia Centrală a solicitat Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea completarea dosarului de acordare a despăgubirilor cu o adeverință provenind de la Comisia Locală de Fond Funciar în care să se precizeze suprafața totală de teren preluată de la autorul reclamantului, precum și modalitatea de preluare și perioada de timp aferentă preluării, având în vedere că potrivit cererii de înscriere în C.A.P.

a fost preluată suprafața de 0,95 ha teren, însă reclamantului i s-a reconstituit drept de proprietate pentru suprafața de aproximativ 1,57-0,37 ha pe Anexa 23 și 1,20 ha prin titlul de proprietate nr. X/2008 și nr. Y/2008. Instanța de fond a apreciat că solicitarea Comisiei Centrale pentru completarea dosarului în sensul celor de mai sus excede atribuțiilor sale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru că modalitatea de preluare a terenului, suprafața totală de teren înscrisă în C.A.P. și perioada de timp aferentă preluării la care se referă adresa de returnare au fost verificate de comisiile de fond funciar cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, comisiile de fond funciar au comunicat Comisiei Centrale toată documentația necesară și au oferit explicațiile ce se impuneau, refuzul acesteia de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubiri apărând ca nejustificat, de natură a produce reclamantului o vătămare într-un drept prevăzut de lege, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Față de considerentele arătate, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizia titlu de despăgubiri pentru suprafața de 0,37 ha teren, menționată în decizia din 2007 emisă de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea.

În raport de dispozițiile art. 580 2 și art. 580 3 alin. (1) C. proc. civ., instanța a apreciat că nu se impune obligarea Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la daune cominatorii și nici la plata unor daune morale, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 998-999 C. proc. civ. Reținându-se lipsa culpei comisiilor de fond funciar, instanța a respins acțiunea față de acestea. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, deoarece decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, iar instanța de fond a reținut în mod eronat că solicitarea instituției recurente în sensul completării dosarului cu întreaga documentație prevăzută de lege excede atribuțiilor prevăzute în art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Recurentul arată că atunci când se constată, ca în cazul de față, că dosarul nu cuprinde întreaga documentație prevăzută de lege, în vederea asigurării finalității legii, acesta se adresează instituțiilor competente, eventual petenților beneficiari, în vederea completării cu actele necesare.

Recurentul menționează că situația reclamantului din prezenta cauză nu este singulară, instituției recurente fiindu-i înaintate în mod constat de către comisiile județene de fond funciar dosare de despăgubiri care nu cuprind întreaga documentație prevăzută de lege. Mai arată recurentul că nu poate fi parcursă procedura administrativă în vederea acordării despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea reclamantului, întrucât comisiile de fond funciar nu și-au îndeplinit obligațiile legale în vederea întocmirii și transmiterii dosarului în cauză, în forma prevăzută de lege, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, instituția recurentă neaflându-se în culpă.

Se apreciază de către recurent că nu poate fi vorba despre refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarul reclamantului, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fiind necesar ca dosarul de acordare a despăgubirilor să cuprindă întreaga documentație prevăzută de lege, precum și faptul că în această situație instanța de judecată poate cel mult să oblige autoritățile locale să transmită dosarul, întocmit în mod legal, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în vederea parcurgerii procedurii administrative de acordare a despăgubirilor. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată. După cum se constată din înscrisurile care există la dosarul cauzei, în favoarea intimatului-reclamant a fost emisă decizia din 31 mai 2007 de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea, prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a suprafeței de 0,37 ha teren.

Dosarul privind acordarea despăgubirilor a fost înaintat de Comisia Locală Băbeni, prin intermediul Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea, către Secretariatul Comisiei Centrale la data de 06 aprilie 2010, conform înscrisului de la dosar fond, însă a fost returnat în vederea completării cu alte documente la data de 28 octombrie 2010. Admițând în parte acțiunea formulată de intimatul-reclamant, instanța de fond a reținut, în esență, că este nejustificat refuzul Comisiei Centrale de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubiri, acesta apărând ca nejustificat, de natură a produce reclamantului o vătămare într-un drept prevăzut de lege, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanță a reținut în mod greșit existența refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarul reclamantului. Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

(6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. Este adevărat și faptul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii. Interpretând aceste dispoziții, Înalta Curte, în jurisprudența sa în materie, a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc. Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei inițial la data de 06 aprilie 2010. Trimiterea dosarului la evaluator și ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuții ce-i incumbau autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță. Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune și în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată și Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.U.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare – H.G.

nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

În plus, instanța de control judiciar consideră că nu sunt concludente nici susținerile recurentului legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită necesității completării documentației de către intimați. Pe acest aspect, este de menționat că un astfel de demers este contrar dispozițiilor legale, adică art. 16 alin. (4) și (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Alin. (5) al art. 16 prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 292/F-CONT din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.