ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 662/2011

Asupra recursului penal de față: Prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia sub nr. 292/P/2009 petiționara H.L. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de numiții I.V., I.M., B.I., B.C. și P.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen. În motivarea plângerii, dar și în memoriile succesive adresate parchetului, petiționara a reclamat că persoanele nominalizate îi perturbă liberul exercițiu al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea sa din B., împiedicând-o, între altele, să exercite atributul posesiei asupra acestuia. În cadrul actelor premergătoare efectuate în cauză s-au consultat dosarele civile nr. 349/191/2006 și nr. 728/191/2008 ale Judecătoriei Blaj, precum și Dosarele nr. 620/57/2009 și nr. 51/57/2010 ale Curții de Apel Alba lulia, constatându-se următoare situație de fapt: Petiționara H.L.

și soții B.M. și C. se află de mai mulți ani într-un litigiu civil privind proprietățile lor învecinate înscrise în CF nr. AA Blaj, nr. top. XX și, respectiv, CF nr. BB Blaj, nr. top. YY. Aceste proprietăți, aflate în prezent în posesia făptuitorilor, au origine comună, în trecut constituind o proprietate unică aparținând antecesorului B.V. - avocat din B. și soției sale V.D. care în 1960 au parcelat imobilul în două apartamente, cu terenul aferent, conform lucrărilor expertului K.A.

Ulterior, prin operații succesive translative de proprietate, cele două apartamente au ajuns în proprietatea familiilor H. și B. Soții B. au cumpărat apartamentul în anul 2005 de la numitul I.G.V., în actul translativ de proprietate fiind consemnată existența unei servituti de trecere cu piciorul și cu carul peste parcela aservită familiei H., prin respectivele mențiuni vânzătorul confirmând existența servitutii încă de la lotizarea inițială din 1960. Întrucât familia H. neagă existența acestei realități juridice, între cei doi proprietari au avut loc mai multe litigii civile, după cum urmează: În Dosarul nr. 349/191/2006 al Judecătorie Blaj, familia B. a solicitat instanței recunoașterea servitutii de trecere și obligarea familiei H. la eliberarea locului pentru exercițiul dreptului de servitute.

Acțiunea a fost admisă, hotărârea pronunțată fiind menținută în apel și recurs. Contestația în anulare formulată de familia H. împotriva susmenționatei hotărârii irevocabile a format obiectul Dosarului nr. 620/57/2009 al Curții de Apel Alba Iulia ași a fost respinsă ca neîntemeiată. În Dosarul nr. 728/191/2008 al Judecătoriei Blaj, familia H. a chemat în judecată membrii familiei B. solicitând evacuarea lor din imobilul pe care aceștia din urmă îl dețin în proprietate. Prin aceeași acțiune, familia H. a contestat implicit titlurile de proprietate ale familiei B. și ale antecesorilor lor. Acțiunea a fost respinsă, hotărârea pronunțată fiind menținută în apel și recurs. Contestația în anulare formulată de familia H. împotriva susmenționatei hotărârii irevocabile a format obiectul Dosarului nr. 51/57/2010 al Curții de Apel Alba Iulia și a fost respinsă ca neîntemeiată.

În urma studierii dosarelor susmenționate s-a constatat că în toate procesele în care a fost implicată, în toate fazele procesuale, familia B. a beneficiat de asistență juridică din partea avocatului P.N. din Baroul Sibiu.

Totodată, s-a constatat că, în cadrul mandatului primit, avocatul a redactat acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 349/191/2006 al Judecătoriei Blaj, a invocat excepții, a depus întâmpinări, a formulat cereri în probațiune și concluzii, fără a comite acte materiale în legătură cu proprietatea familiei H. Analizând activitatea desfășurată de avocat prin prisma elementelor constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, procurorul de caz a reținut că infracțiunea ce a făcut obiectul cercetărilor presupune acte materiale efective de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga activitate desfășurată de făptuitor a presupus doar exercițiul legitim al profesiei sale, exercițiul drepturilor procesuale neputând constitui infracțiunea de tulburare de posesie.

Ca urmare, s-a apreciat că faptele avocatului P.N. nu realizează conținutul infracțiunii de tulburare de posesie și nici ale vreunei alte infracțiuni. Pentru considerentele menționate, prin ordonanța din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de P.N., avocat în Baroul Sibiu, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 C. pen. Prin aceeași ordonanță, în temeiul art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la numiții I.G.V., I.M., B.I. și B.C. și declinarea soluționării acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj.

Ordonanța din 31 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care a confirmat soluția adoptată în cauză prin rezoluția din 22 iulie 2010 emisă în lucrarea nr. FF. Nemulțumită de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiționara H.L. s-a adresat cu plângere la instanță, conform dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apei Alba Iulia, secția penală, sub nr. 983/57/2010. În motivarea plângerii, petiționara a arătat că ordonanța atacată conține serioase aspecte de nelegalitate, în contextul disjungerii cauzei cu privire la numiții I.G.V., I.M., B.I.

și B.C. și a trimiterii acesteia Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj ignorându-se existența cazului de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. a) C. proc. pen. și a celui de conexitate prev. de art. 34 lit. c) C. proc. pen. Ca urmare, organele de anchetă au ignorat complexitatea cauzei și nu a tratat-o ca pe un tot unitar, omițând să constate astfel că, în speță, conduitele de natură penală ale avocatului P.N. și ale celorlalți făptuitori au determinat adoptarea unor hotărâri judecătorești care îi lezează în mod iremediabil dreptul de proprietate. Deopotrivă, petiționara a criticat încadrarea juridică dată faptelor intimatului P.N., arătând că acțiunile avocatului nu pot fi circumscrise infracțiunii prev. de art. 220 C. pen., ci infracțiunii de înșelăciune, pentru care, de altfel, a fost formulată plângerea penală.

În concluzie, petiționara a solicitat admiterea plângerii, desființarea ordonanței emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitorul P.N., avocat în Baroul Sibiu, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., cât și față de numiții I.G.V., I.M., B.I. și B.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220 C. pen. Prin sentința penală nr. 129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara H.L. împotriva ordonanței adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009.

În considerentele acestei hotărâri, în urma analizării lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor noi prezentate, conform exigențelor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., instanța a constatat că soluția de neurmărire penală dispusă de procurorul de caz este temeinică și legală, faptele avocatului P.N. nerealizând conținutul material al infracțiunii de tulburare de posesie și nici ale vreunei alte infracțiuni, întrucât tulburarea de posesie presupune acte materiale efective de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga activitate a avocatului a presupus doar exercițiul legitim al profesiei sale, exercițiul drepturilor procesuale neputând constitui acte materiale de tulburare de posesie.

În plus, nu există date și elemente concrete care să stabilească legătura dintre exercitarea de către intimatul P.N., în calitatea sa de avocat a intimaților B., a prerogativelor mandatului cu care a fost împuternicit și lezarea intereselor legitime ale petiționarei. S-a mai reținut că nici criticile aduse de petiționară soluției atacate sub aspectul pronunțării asupra unei alte infracțiuni decât cea sesizată a fi fost săvârșită de numitul P.N. (art. 220 C. pen. în loc de art. 215 C. pen.) nu sunt întemeiate întrucât, în cuprinsul ordonanței atacate, eventuala activitate de natură penală a intimatului a fost verificată sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale tuturor infracțiunilor descrise în plângere.

Totodată, s-a apreciat că soluția de disjungere pronunțată de procurorul de caz cu privire la făptuitorii G.V., I.M., B.I. și B.C. este corectă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Blaj fiind unitatea de parchet competentă material și teritorial să efectueze cercetări în cauză față de persoanele susmenționate. În aceeași ordine de idei s-a apreciat că, în lipsa unei legături între acțiunile avocatului P.N. care a atras competența Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia și acțiunile clienților săi, nu se poate reține existența cazului de indivizibilitate invocat de petiționară - art. 33 lit. a) C. proc. pen. și nici a celui de conexitate prev. de art. 34 lit. c) C. pen. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., Curtea de Apel Alba lulia a respins, ca nefondată, plângerea petiționarei. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționara H.L. În cuprinsul motivelor scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, petiționara a reiterat argumentele expuse în cuprinsul plângerilor anterioare, învederând, subsecvent prezentării modalității de derulare a celor două litigii civile cu familia B. și a nemulțumirilor provocate de soluțiile pronunțate, că elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune reclamată în sarcina intimatului P.N., „concretizate în eroare, doi și violență'' sunt prezente în hotărârile abuzive ale celor două instanțe civile, formând cu ajutorul intimatului „cauză falsă''.

În cadrul acelorași motive, criticând punctual considerentele hotărârii atacate, petiționara a arătat că acuzațiile aduse avocatului și celorlalți făptuitori se probează cu autorizația de construcție emisă pe numele soților B. care dovedește nulitatea absolută a actului lor de proprietate în ceea ce privește transmiterea dreptului de servitute contestat de petiționară. În acest sens, s-a arătat că prin decizia nr. 422/2008 a Curții de Apel Alba lulia, soții B. au fost împroprietăriți, „folosind drept pretext un drept de servitute abuziv care trebuia radiat conform legii, din oficiu, dar menținut, a favorizat o cauză falsă". Totodată, s-a arătat că autorizația de construcție emisă pe numele familiei B., contractul de vânzare-cumpărare deținut de soții B. care este lovit de nulitate absolută și planul cadastral constituie tot atâtea dovezi ale vinovăției făptuitorilor care prin abuz de drept au blocat accesul petiționarei la o parte importantă a proprietății acesteia.

În cuprinsul acelorași motive a fost criticată și dispoziția instanței de obligare a petiționarei la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se, pe de o parte, că partea nu poate fi considerată a fi căzută în pretenții, întrucât instanța de fond este cea care nu a motivat adecvat hotărârea, sens în care s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., iar pe de altă parte, că suma stabilită este exagerată, cuantumul cheltuielilor judiciare fiind stabilit prin lege la nivelul de 40 RON, iar nu 240 RON. Recurenta petiționară, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței de recurs pentru a formula apărări. Examinând cauza în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, dar și din oficiu, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Din actele dosarului rezultă că în urma unui litigiu civil cu numiții B.I. și B.C., prin sentința civilă nr. 97/2008 pronunțată de Judecătoria Blaj în Dosarul nr. 349/191/2006, petiționara H.L. a fost obligată să respecte dreptul de servitute de trecere cu piciorul și cu carul al reclamaților - proprietari ai fondului dominant înscris în CF nr. BB Blaj oraș nr. top. YY, servitute stabilită asupra fondului aservit - proprietatea petiționarei și a familiei acesteia. Prin aceeași hotărâre, membrii familiei H. au fost obligați să predea soților B. chei de la poarta de acces la terenul pe care se exercită servitutea, în caz contrar, proprietarii fondului dominant fiind autorizați să înlocuiască încuietoarea pe cheltuiala familiei H. și să predea acesteia trei rânduri de chei.

Căile de atac ordinare și extraordinare exercitate de petiționară împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate. Nemulțumită de soluția sus-menționată, petiționara și familia acesteia au chemat în judecată pe soții B., contestând titlurile de proprietate ale familiei B. și ale antecesorilor lor și solicitând evacuarea acestora din imobilul pe care îl dețin în proprietate. Acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, soluția fiind menținută în apel și recurs. Împotriva acestei ultime hotărâri, petiționara a exercitat și calea extraordinară de atac a contestației în anulare care a fost, de asemenea, respinsă. Considerând că prin hotărârile susmenționate, familia sa a fost deposedată ilicit de proprietatea unui bun afectat de servitute de trecere, petiționara H.L.

a formulat plângeri penale împotriva magistraților judecători care au soluționat cauzele civile în diferite faze procesuale, acuzându-i de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Deopotrivă, petiționara a formulat plângere penală și împotriva părților cu care s-a judecat în respectivele cauze civile, numiții I.V., I.M., B.I. și B.C. și a avocatului familiei B. – P.N., solicitând cercetarea lor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tulburare de posesie și înșelăciune constând în aceea că „au întocmit acte nule de proprietate pe care le-au folosit în instanță", obținând în acest fel soluții favorabile, dar nelegale, care au avut ca efect deposedarea familiei Herția de o parte din terenul aferent imobilului proprietatea sa.

Caracterul generic al acuzațiilor aduse intimaților din prezenta cauză, dar și argumentele expuse în cuprinsul plângerii penale inițiale, a celor subsecvente, precum și în cuprinsul motivelor de recurs, conduc la ideea că esența nemulțumirilor petiționarei sunt hotărârile judecătorești nefavorabile obținute în litigiile civile derulate cu soții B., demersurile judiciare penale ale petiționarei vizând, în concret, reexaminarea cauzelor civile care au fost soluționate potrivnic ei. În acest context, petiționara neindicând în cuprinsul plângerii fapte concrete ale avocatului P.N. care să poată fi circumscrise elementului material al infracțiunii de înșelăciune, se constată că activitatea juridică desfășurată de avocat, ca mandatar al soților B., în cadrul procedurilor judiciare cu familia H., nu reprezintă o inducere în eroare în sensul prevăzut de art. 215 C. pen., așa cum corect s-a reținut și în considerentele hotărârii atacate.

Orice persoană implicată într-o procedură judiciară, în interes personal sau ca mandatar al unei părți, are dreptul de a prezenta observațiile sale cu privire la susținerile adversarului, de a le contesta și demonstra lipsa lor de temeinicie, motivațiile formulate fiind supuse controlului instanței care decide în cauză pe baza probelor administrate. Faptul invocat de petiționară, neconfirmat de cercetările preliminare efectuate în cauză, în sensul că avocatul ar fi depus în dosarele civile susmenționate anumite acte lovite de nulitate absolută și că în acest fel ar fi determinat pronunțarea unor hotărâri nelegale, nu constituie înșelăciune întrucât nu există inducere în eroare în situația folosirii unui înscris falsificat într-o procedură judiciară menită să valorifice drepturile constatate prin respectivul înscris.

Inducerea în eroare, ca acțiune de realizare a laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, nu se poate săvârși prin intermediul instanței, ci trebuie realizată în mod direct și nemijlocit asupra cocontractantului. Cum între făptuitor și petiționară nu au existat relații contractuale, Înalta Curte constată că nu există indicii care să susțină pretinsa activitate infracțională a intimatului P.N. Toate aceste elemente au fost corect reținute și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată a confirmat rezoluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public față de intimatul P.N. În raport de limitele investirii instanței în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen. care vizează exclusiv verificarea soluției de netrimitere în judecată dată de procuror, Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de petiționară cu privire la soluția de disjungere dispusă prin ordonanța atacată. În ceea ce privește criticile privind nelegala obligare a petiționarei, în fond, la plata cheltuielilor judiciare către stat, Înalta Curte constată lipsa lor de temeinicie prin raportare la dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. care stabilesc că inițiatorul demersului judiciar este obligat să suporte cheltuielile judiciare în situația respingerii cererii formulate. Cu privire la același aspect, se constată că este în atributul judecătorului să aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea unei anumite cauze, neexistând anumite plafoane legale în raport de care să se facă această evaluare.

În consecință, nefiind fondate criticile formulate de recurenta petiționară și cum nu se constată existența altor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara H.L. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta petiționară la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara H.L. împotriva sentinței penale nr. 129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală. Obligă recurenta-petiționară la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 februarie 2011.