ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 662/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 662/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului penal de față:

Prin plângerea penală

înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia sub nr.

292/P/2009 petiționara H.L. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de

numiții I.V., I.M., B.I., B.C. și P.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen.

În motivarea

plângerii, dar și în memoriile succesive adresate parchetului, petiționara a

reclamat că persoanele nominalizate îi perturbă liberul exercițiu al dreptului

de proprietate asupra imobilului proprietatea sa din B., împiedicând-o, între

altele, să exercite atributul posesiei asupra acestuia.

În cadrul

actelor premergătoare efectuate în cauză s-au consultat dosarele civile nr.

349/191/2006 și nr. 728/191/2008 ale Judecătoriei Blaj, precum și Dosarele nr.

620/57/2009 și nr. 51/57/2010 ale Curții de Apel Alba lulia, constatându-se

următoare situație de fapt:

Petiționara H.L.

și soții B.M. și C. se află de mai mulți ani într-un litigiu civil privind

proprietățile lor învecinate înscrise în CF nr. AA Blaj, nr. top. XX și,

respectiv, CF nr. BB Blaj, nr. top. YY.

Aceste

proprietăți, aflate în prezent în posesia făptuitorilor, au origine comună, în

trecut constituind o proprietate unică aparținând antecesorului B.V. - avocat

din B. și soției sale V.D. care în 1960 au parcelat imobilul în două

apartamente, cu terenul aferent, conform lucrărilor expertului K.A.

Ulterior,

prin operații succesive translative de proprietate, cele două apartamente au

ajuns în proprietatea familiilor H. și B.

Soții B. au

cumpărat apartamentul în anul 2005 de la numitul I.G.V., în actul translativ de

proprietate fiind consemnată existența unei servituti de trecere cu piciorul și

cu carul peste parcela aservită familiei H., prin respectivele mențiuni

vânzătorul confirmând existența servitutii încă de la lotizarea inițială din 1960.

Întrucât familia

H. neagă existența acestei realități juridice, între cei doi proprietari au avut

loc mai multe litigii civile, după cum urmează:

În Dosarul

nr. 349/191/2006 al Judecătorie Blaj, familia B. a solicitat instanței recunoașterea

servitutii de trecere și obligarea familiei H. la eliberarea locului pentru exercițiul

dreptului de servitute. Acțiunea a fost admisă, hotărârea pronunțată fiind menținută

în apel și recurs.

Contestația în

anulare formulată de familia H. împotriva susmenționatei hotărârii irevocabile a

format obiectul Dosarului nr. 620/57/2009 al Curții de Apel Alba Iulia ași a fost

respinsă ca neîntemeiată.

În Dosarul

nr. 728/191/2008 al Judecătoriei Blaj, familia H. a chemat în judecată membrii familiei

B. solicitând evacuarea lor din imobilul pe care aceștia din urmă îl dețin în proprietate.

Prin aceeași acțiune, familia H. a contestat implicit titlurile de proprietate ale

familiei B. și ale antecesorilor lor.

Acțiunea a fost

respinsă, hotărârea pronunțată fiind menținută în apel și recurs.

Contestația în

anulare formulată de familia H. împotriva susmenționatei hotărârii irevocabile a

format obiectul Dosarului nr. 51/57/2010 al Curții de Apel Alba Iulia și a fost

respinsă ca neîntemeiată.

În urma studierii

dosarelor susmenționate s-a constatat că în toate procesele în care a fost implicată,

în toate fazele procesuale, familia B. a beneficiat de asistență juridică din partea

avocatului P.N. din Baroul Sibiu.

Totodată, s-a

constatat că, în cadrul mandatului primit, avocatul a redactat acțiunea ce a format

obiectul Dosarului nr. 349/191/2006 al Judecătoriei Blaj, a invocat excepții, a

depus întâmpinări, a formulat cereri în probațiune și concluzii, fără a comite acte

materiale în legătură cu proprietatea familiei H.

Analizând activitatea

desfășurată de avocat prin prisma elementelor constitutive ale infracțiunii de tulburare

de posesie, procurorul de caz a reținut că infracțiunea ce a făcut obiectul cercetărilor

presupune acte materiale efective de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga

activitate desfășurată de făptuitor a presupus doar exercițiul legitim al profesiei

sale, exercițiul drepturilor procesuale neputând constitui infracțiunea de tulburare

de posesie.

Ca urmare, s-a

apreciat că faptele avocatului P.N. nu realizează conținutul infracțiunii de tulburare

de posesie și nici ale vreunei alte infracțiuni.

Pentru considerentele

menționate, prin ordonanța din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d)

C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de P.N., avocat în Baroul Sibiu,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220

C. pen.

Prin aceeași ordonanță,

în temeiul art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus

disjungerea cauzei cu privire la numiții I.G.V., I.M., B.I. și B.C. și declinarea

soluționării acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj.

Ordonanța din

31 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care a confirmat soluția adoptată

în cauză prin rezoluția din 22 iulie 2010 emisă în lucrarea nr. FF.

Nemulțumită de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiționara

H.L. s-a adresat cu plângere la instanță, conform dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apei Alba Iulia, secția

penală, sub nr. 983/57/2010.

În motivarea plângerii,

petiționara a arătat că ordonanța atacată conține serioase aspecte de nelegalitate,

în contextul disjungerii cauzei cu privire la numiții I.G.V., I.M., B.I. și B.C.

și a trimiterii acesteia Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj ignorându-se existența

cazului de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. a) C. proc. pen. și a celui de

conexitate prev. de art. 34 lit. c) C. proc. pen. Ca urmare, organele de anchetă

au ignorat complexitatea cauzei și nu a tratat-o ca pe un tot unitar, omițând să

constate astfel că, în speță, conduitele de natură penală ale avocatului P.N. și

ale celorlalți făptuitori au determinat adoptarea unor hotărâri judecătorești care

îi lezează în mod iremediabil dreptul de proprietate.

Deopotrivă, petiționara

a criticat încadrarea juridică dată faptelor intimatului P.N., arătând că acțiunile

avocatului nu pot fi circumscrise infracțiunii prev. de art. 220 C. pen., ci infracțiunii

de înșelăciune, pentru care, de altfel, a fost formulată plângerea penală.

În concluzie,

petiționara a solicitat admiterea plângerii, desființarea ordonanței emise de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009

și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitorul

P.N., avocat în Baroul Sibiu, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de

art. 215 C. pen., cât și față de numiții I.G.V., I.M., B.I. și B.C., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220 C. pen.

Prin sentința

penală nr. 129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara H.L. împotriva

ordonanței adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de

31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009.

În considerentele

acestei hotărâri, în urma analizării lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

precum și a înscrisurilor noi prezentate, conform exigențelor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța a constatat că soluția de neurmărire penală dispusă

de procurorul de caz este temeinică și legală, faptele avocatului P.N. nerealizând

conținutul material al infracțiunii de tulburare de posesie și nici ale vreunei

alte infracțiuni, întrucât tulburarea de posesie presupune acte materiale efective

de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga activitate a avocatului a presupus

doar exercițiul legitim al profesiei sale, exercițiul drepturilor procesuale neputând

constitui acte materiale de tulburare de posesie. În plus, nu există date și elemente

concrete care să stabilească legătura dintre exercitarea de către intimatul P.N.,

în calitatea sa de avocat a intimaților B., a prerogativelor mandatului cu care

a fost împuternicit și lezarea intereselor legitime ale petiționarei.

S-a mai reținut

că nici criticile aduse de petiționară soluției atacate sub aspectul pronunțării

asupra unei alte infracțiuni decât cea sesizată a fi fost săvârșită de numitul P.N.

(art. 220 C. pen. în loc de art. 215 C. pen.) nu sunt întemeiate întrucât, în cuprinsul

ordonanței atacate, eventuala activitate de natură penală a intimatului a fost verificată

sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale tuturor infracțiunilor descrise

în plângere.

Totodată, s-a

apreciat că soluția de disjungere pronunțată de procurorul de caz cu privire la

făptuitorii G.V., I.M., B.I. și B.C. este corectă, Parchetul de pe lângă Judecătoria

Blaj fiind unitatea de parchet competentă material și teritorial să efectueze cercetări

în cauză față de persoanele susmenționate.

În aceeași ordine

de idei s-a apreciat că, în lipsa unei legături între acțiunile avocatului P.N.

care a atras competența Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia și acțiunile

clienților săi, nu se poate reține existența cazului de indivizibilitate invocat

de petiționară - art. 33 lit. a) C. proc. pen. și nici a celui de conexitate prev.

de art. 34 lit. c) C. pen.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea

de Apel Alba lulia a respins, ca nefondată, plângerea petiționarei.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționara H.L.

În cuprinsul motivelor

scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, petiționara a reiterat argumentele expuse

în cuprinsul plângerilor anterioare, învederând, subsecvent prezentării modalității

de derulare a celor două litigii civile cu familia B. și a nemulțumirilor provocate

de soluțiile pronunțate, că elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune

reclamată în sarcina intimatului P.N., „concretizate în eroare, doi și violență''

sunt prezente în hotărârile abuzive ale celor două instanțe civile, formând cu ajutorul

intimatului „cauză falsă''.

În cadrul acelorași

motive, criticând punctual considerentele hotărârii atacate, petiționara a arătat

că acuzațiile aduse avocatului și celorlalți făptuitori se probează cu autorizația

de construcție emisă pe numele soților B. care dovedește nulitatea absolută a actului

lor de proprietate în ceea ce privește transmiterea dreptului de servitute contestat

de petiționară.

În acest sens,

s-a arătat că prin decizia nr. 422/2008 a Curții de Apel Alba lulia, soții B. au

fost împroprietăriți, „folosind drept pretext un drept de servitute abuziv care

trebuia radiat conform legii, din oficiu, dar menținut, a favorizat o cauză falsă".

Totodată, s-a

arătat că autorizația de construcție emisă pe numele familiei B., contractul de

vânzare-cumpărare deținut de soții B. care este lovit de nulitate absolută și planul

cadastral constituie tot atâtea dovezi ale vinovăției făptuitorilor care prin abuz

de drept au blocat accesul petiționarei la o parte importantă a proprietății acesteia.

În cuprinsul acelorași

motive a fost criticată și dispoziția instanței de obligare a petiționarei la plata

cheltuielilor de judecată, arătându-se, pe de o parte, că partea nu poate fi considerată

a fi căzută în pretenții, întrucât instanța de fond este cea care nu a motivat adecvat

hotărârea, sens în care s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., iar pe de altă parte, că suma stabilită este exagerată, cuantumul

cheltuielilor judiciare fiind stabilit prin lege la nivelul de 40 RON, iar nu 240

RON.

Recurenta petiționară,

deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței de recurs pentru a formula

apărări.

Examinând cauza

în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, dar și

din oficiu, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, considerentele avute în vedere

fiind următoarele:

Din actele dosarului

rezultă că în urma unui litigiu civil cu numiții B.I. și B.C., prin sentința civilă

nr. 97/2008 pronunțată de Judecătoria Blaj în Dosarul nr. 349/191/2006, petiționara

H.L. a fost obligată să respecte dreptul de servitute de trecere cu piciorul și

cu carul al reclamaților - proprietari ai fondului dominant înscris în CF nr.

BB Blaj oraș nr. top. YY, servitute stabilită asupra fondului aservit - proprietatea

petiționarei și a familiei acesteia.

Prin aceeași hotărâre,

membrii familiei H. au fost obligați să predea soților B. chei de la poarta de acces

la terenul pe care se exercită servitutea, în caz contrar, proprietarii fondului

dominant fiind autorizați să înlocuiască încuietoarea pe cheltuiala familiei H.

și să predea acesteia trei rânduri de chei.

Căile de atac

ordinare și extraordinare exercitate de petiționară împotriva acestei hotărâri au

fost respinse ca nefondate.

Nemulțumită de

soluția sus-menționată, petiționara și familia acesteia au chemat în judecată pe

soții B., contestând titlurile de proprietate ale familiei B. și ale antecesorilor

lor și solicitând evacuarea acestora din imobilul pe care îl dețin în proprietate.

Acțiunea a fost

respinsă, ca nefondată, soluția fiind menținută în apel și recurs.

Împotriva acestei

ultime hotărâri, petiționara a exercitat și calea extraordinară de atac a contestației

în anulare care a fost, de asemenea, respinsă.

Considerând că

prin hotărârile susmenționate, familia sa a fost deposedată ilicit de proprietatea

unui bun afectat de servitute de trecere, petiționara H.L. a formulat plângeri penale

împotriva magistraților judecători care au soluționat cauzele civile în diferite

faze procesuale, acuzându-i de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor.

Deopotrivă, petiționara

a formulat plângere penală și împotriva părților cu care s-a judecat în respectivele

cauze civile, numiții I.V., I.M., B.I. și B.C. și a avocatului familiei B. – P.N.,

solicitând cercetarea lor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tulburare de

posesie și înșelăciune constând în aceea că „au întocmit acte nule de proprietate

pe care le-au folosit în instanță", obținând în acest fel soluții favorabile,

dar nelegale, care au avut ca efect deposedarea familiei Herția de o parte din terenul

aferent imobilului proprietatea sa.

Caracterul generic

al acuzațiilor aduse intimaților din prezenta cauză, dar și argumentele expuse în

cuprinsul plângerii penale inițiale, a celor subsecvente, precum și în cuprinsul

motivelor de recurs, conduc la ideea că esența nemulțumirilor petiționarei sunt

hotărârile judecătorești nefavorabile obținute în litigiile civile derulate cu soții

B., demersurile judiciare penale ale petiționarei vizând, în concret, reexaminarea

cauzelor civile care au fost soluționate potrivnic ei.

În acest context,

petiționara neindicând în cuprinsul plângerii fapte concrete ale avocatului P.N.

care să poată fi circumscrise elementului material al infracțiunii de înșelăciune,

se constată că activitatea juridică desfășurată de avocat, ca mandatar al soților

B., în cadrul procedurilor judiciare cu familia H., nu reprezintă o inducere în

eroare în sensul prevăzut de art. 215 C. pen., așa cum corect s-a reținut și în

considerentele hotărârii atacate.

Orice persoană

implicată într-o procedură judiciară, în interes personal sau ca mandatar al unei

părți, are dreptul de a prezenta observațiile sale cu privire la susținerile adversarului,

de a le contesta și demonstra lipsa lor de temeinicie, motivațiile formulate fiind

supuse controlului instanței care decide în cauză pe baza probelor administrate.

Faptul invocat

de petiționară, neconfirmat de cercetările preliminare efectuate în cauză, în sensul

că avocatul ar fi depus în dosarele civile susmenționate anumite acte lovite de

nulitate absolută și că în acest fel ar fi determinat pronunțarea unor hotărâri

nelegale, nu constituie înșelăciune întrucât nu există inducere în eroare în situația

folosirii unui înscris falsificat într-o procedură judiciară menită să valorifice

drepturile constatate prin respectivul înscris.

Inducerea în eroare,

ca acțiune de realizare a laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, nu se

poate săvârși prin intermediul instanței, ci trebuie realizată în mod direct și

nemijlocit asupra cocontractantului.

Cum între făptuitor

și petiționară nu au existat relații contractuale, Înalta Curte constată că nu există

indicii care să susțină pretinsa activitate infracțională a intimatului P.N.

Toate aceste elemente

au fost corect reținute și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată

a confirmat rezoluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public

față de intimatul P.N.

În raport de limitele

investirii instanței în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

care vizează exclusiv verificarea soluției de netrimitere în judecată dată de procuror,

Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de petiționară cu privire la soluția

de disjungere dispusă prin ordonanța atacată.

În ceea ce privește

criticile privind nelegala obligare a petiționarei, în fond, la plata cheltuielilor

judiciare către stat, Înalta Curte constată lipsa lor de temeinicie prin raportare

la dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. care stabilesc că inițiatorul demersului

judiciar este obligat să suporte cheltuielile judiciare în situația respingerii

cererii formulate.

Cu privire la

același aspect, se constată că este în atributul judecătorului să aprecieze asupra

cuantumului cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea unei anumite cauze,

neexistând anumite plafoane legale în raport de care să se facă această evaluare.

În consecință,

nefiind fondate criticile formulate de recurenta petiționară și cum nu se constată

existența altor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu,

Înalta Curte, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara H.L.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta petiționară la plata sumei

de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționara H.L. împotriva sentinței penale nr.

129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală.

Obligă

recurenta-petiționară la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 21 februarie 2011.