ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând supra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 03.02.2014 sub dosar nr. x/2014 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și G. ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate nulitatea contractului de donație autentificat la notarul public H. sub numărul x/1998 și a încheierii de intabulare nr. x/27 martie 1999 privind imobilul înscris în c.f. x nr. top x casă și fânaț în suprafață de 5300 mp;

- să se dispună anularea încheierilor de intabulare nr. x din data de 26 martie 1999 în c.f. nr. x Cugir fânaț în suprafață de 6300 mp;

- să se dispună anularea actului de partaj autentificat sub numărul x/1998 întocmit de notarul public H. și restabilirea de carte funciară anterioară intabulării drepturilor prevăzute în titlul de proprietate x/1996 declarat parțial nul;

- să fie obligați pârâții să recunoască reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în c.f. x Cugir nr. top x fânaț în suprafață de 5300 mp și c.f. nr. x Cugir nr. top x în suprafață de 1300 mp și să le predea în pașnică folosință;

- să se dispună unificarea celor două cărți funciare (c.f. nr. x Cugir și c.f. nr. x Cugir) într-o singură carte funciară și un singur corp de avere, cu înscrierea suprafeței reale a imobilului;

- să fie obligați pârâții I. să demoleze construcțiile de pe imobilul în litigiu iar în cazul în care aceștia refuză, reclamanții să fie autorizați să efectueze aceste demolări pe cheltuiala pârâților I.;

- să fie obligat OCPI Alba-Iulia să facă cuvenitele mențiuni în cartea funciară, conform sentinței după rămânerea definitivă a acesteia;

- să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în situația în care se vor opune admiterii acțiunii;

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 09.04.2014 sub dosar nr. x/2014 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C., D. și G. ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate nulitatea absolută parțială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce privește parcela de teren nr. 1118/2979/2) cu o suprafață de 2000 m.p. înscrisă în titlul de proprietate nr. x;

- să se dispună anularea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate asupra acestei parcele înscris cu titlu de partaj inițial reconstituit în c.f. nr. x Cugir și nr. top x în suprafață de 2000 m.p.;

- să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în situația în care se opun admiterii acțiunii.

La termenul din data de 14.01.2015 instanța a supus dezbaterii excepția de conexitate invocată de pârâta J., aceasta fiind admisă în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. și ca atare s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 245 din 2015, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Alba în baza dispozițiilor art. 95 pct. 1 și art. 98 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 863 din 17 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E. și F.. A fost admisă excepția prescripției dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții A. în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului K. și B., în calitate de moștenitor al defunctului K., împotriva pârâților C., D., E., F., G..

Au fost obligați reclamanții să plătească în favoarea pârâților C. și D. suma de 3000 RON - cheltuieli judiciare iar în favoarea pârâților E. și F. suma de 1100 RON cheltuieli judiciare.

Prin decizia civilă nr. 1449 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 863/17.05.2018 pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2014.

S-a dispus anularea sentinței atacate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Alba Iulia.

S-a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 14 ianuarie 2015, pronunțate de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 2330 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în dosar x/2014, s-a admis recursul declarat de recurenții-pârâți C., F., E. și J. împotriva deciziei civile nr. 1449 din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

S-a casat decizia recurată, și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 724 din 06 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 863/17.05.2018 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosar nr. x/2014, a fost anulată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba.

A fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 1821 din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C., F., J. și E. împotriva deciziei nr. 724 din 6 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

A casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 825 din 07 martie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A. (continuat de moștenitorul B.) și B. împotriva încheierii civile din data de 14 ianuarie 2015 pronunțate de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2014.

A admis apelul declarat de reclamanții A. (continuat de moștenitorul B.) și B. împotriva sentinței civile nr. 863/2018 pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2014.

A anulat în parte sentința atacată, sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare, al modului de soluționare a capetelor de cerere din acțiunea principală privind nulitatea absolută parțială a actului de partaj și a încheierii de intabulare privind imobilul înscris în cartea funciară nr. x nr. top x fânaț în suprafață de 1.300 mp, al obligării pârâților de a recunoaște dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui imobil, al acordării cheltuielilor de judecată, precum și sub aspectul soluționării acțiunii ce a făcut obiectul dosarului conexat nr. x/2014, și judecând în fond în aceste limite:

A respins excepția prescripției dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare.

A admis în parte acțiunea civilă inițială și în tot acțiunea conexată, formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C., J., L. și L., ultimele două în calitate de moștenitoare ale pârâtului defunct G..

A constatat nulitatea absolută parțială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce privește parcela de teren nr. 1114 (modificat în 2979/2) fânaț în suprafață de 2.000 mp înscrisă în titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrisă în c.f. vechi Cugir nr. top. x.

A dispus anularea încheierilor de intabulare a dreptului de proprietate asupra acestei parcele înscris cu titlu de partaj inițial reconstituit în c.f. vechi Cugir cu nr. top. x în suprafață de 2.000 mp.

A constatat nulitatea absolută parțială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce privește parcela de teren fânaț în suprafață de 1.300 mp din titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrisă în cf vechi Cugir nr. top. x.

A dispus anularea încheierii de intabulare nr. x/26.03.1999 doar în ceea ce privește parcela de teren fânaț în suprafață de 1.300 mp înscrisă în c.f. vechi Cugir nr. top. x și restabilirea situației anterioare.

A obligat pârâtele să recunoască reclamantului B. (în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei reclamante A.) dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în c.f. x Cugir nr. top. x fânaț în suprafață de 1.300 mp și să îl predea acestuia în pașnică folosință.

A obligat OCPI Alba Iulia la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A înlăturat dispoziția de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtelor C., J..

A obligat pârâtele la plata sumei de 945 RON în favoarea reclamantului B. reprezentând cheltuieli de judecată parțiale efectuate la fond.

A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

A obligat intimatele pârâte la plata sumei de 472,5 RON în favoarea apelantului reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 825 din 07 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba iulia, secția I civilă au declarat recurs principal pârâtele J. și C. și recurs provocat reclamantul B., în calitate de moștenitor al defuncților K. și A..

8.1. În cuprinsul cererii de recurs principal, recurentele-pârâte J. și C. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelurilor formulate în cauză și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 863/2018 a Tribunalului Alba, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea căii de atac promovate, recurentele-pârâte, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., susțin că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, cuprinzând și motive străine de natura cauzei.

Arată recurentele că, prin decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că speței îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., întrucât actele și faptele juridice deduse judecății au avut loc sub imperiul vechii legi.

Totodată, Înalta Curte ar fi impus instanței de apel ca, în rejudecare, raportat la excepția prescripției dreptului material la acțiune, să aibă în vedere dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căruia "în cazul cînd s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămîne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani".

Or, susțin recurentele că autorul acestora, M. s-a intabulat în cartea funciară asupra imobilului în suprafață de 1300 m.p. cât și asupra suprafeței de 2.000 m.p. în anul 1999, prin încheierea c.f. nr. x/1999, iar intimații A. și B. ar fi formulat acțiunea în anularea titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 în anul 2010, în dosarul nr. x/2010, adică după unsprezece ani de la momentul intabulării, în timp ce acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă în anul 2014.

În raport cu acestea, solicită a se constata că, cel puțin pentru intervalul celor peste unsprezece ani, de la momentul intabulării și până la solicitarea de anulare a titlului de proprietate, posesia autorului acestora era de bună-credință.

Consideră recurentele că, față de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, ale C. proc. civ. de la 1864 - art. 1842 și ale art. 1895, 1897 și 1898, precum și în temeiul deciziei nr. 1/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, instanța trebuia, din oficiu, să pună în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune în dosarul nr. x/2014. Mai mult, această excepție a fost invocată în prezentul dosar, astfel că se presupune că a fost invocată și în legătură cu acțiunea din dosarul ce a fost conexat la prezenta cauză.

Recurentele-pârâte arată că înțeleg să invoce, în recurs, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților A. și B. de a solicita nulitatea/anularea actului de partaj, a încheierilor de intabulare, relativ la parcelele de 1.300 m.p. fânaț din titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrise în c.f. vechi Cugir, nr. top. x și respectiv de 2.000 m.p din acelașititlu de proprietate înscrise în c.f. vechi nr. Cugir nr. top. x.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele susțin că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanța de apel încălcând și dreptul acestora la apărare, nerăspunzând excepțiilor si apărărilor invocate.

Astfel, se arată că au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților de a solicita constatarea nulității/anularea actului de partaj, nefiind parte în acesta. Această excepție a rămas nesoluționată ca urmare a admiterii excepției prescripției, în primul ciclu procesual. Consideră că, instanța de apel, soluționând pentru prima dată fondul cauzei, obiect al cererii conexate, trebuia să aibă în vedere excepția invocată și să procedeze la soluționarea acesteia. Sub acest aspect, se invocă cu titlu de jurisprudență decizia nr. 742 din 26 februarie 2013, pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Totodată, instanța de apel nu a analizat sub nicio formă apărarea invocată la fond, prin care au susținut că reclamanții intimați A. și B. nu justifică niciun drept relativ la imobilul în suprafață de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic" înscris în titlul de proprietate nr. 7122/1404.

De asemenea, instanța de apel trebuia să ia în considerare și apărările acestora în sensul că, în speță, este vorba despre anularea/nulitatea unor acte autentice, care au valoare juridică până la declararea acestora ca fiind false.

Or, în cauză, nu s-au invocat de către reclamanți temeiuri de drept ce ar justifica nulitatea actelor autentice, simpla susținere în sensul că aceste acte ar fi subsecvente titlului de proprietate emis în favoarea autorului acestora, după o perioadă de 15 ani de la intabulare, respectiv 18 ani de la eliberarea titlului de proprietate și întocmirea acestor acte, este absurdă, în condițiile în care reclamanții au stat în pasivitate, inclusiv în momentul în care, pe terenul pe care îl pretind, intimații E. și F. au edificat o construcție amplă.

În fine, se mai critică și decizia instanței de apel de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată. În condițiile în care acțiunea a fost admisă doar în parte, consideră că nu puteau fi obligate la plata acestor cheltuieli, în integralitate.

8.2. În cuprinsul cererii de recurs provocat, recurentul-reclamant B., în calitate de moștenitor al defuncților K. și A., solicită admiterea recursului provocat, casarea în parte a deciziei civile recurate și, în rejudecare, admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii civile formulate în cauză. Totodată, solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea pe scurt a situației de fapt din dosar, recurentul-reclamant susține că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind dată și cu încălcarea esențială a legii.

Astfel, arată că antecesorul intimatelor și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu în baza Titlului de proprietate nr. x din 22 aprilie 1996. Inițial imobilele au fost înscrise în c.f. x Cugir nr. ord. A+l nr. top x fânaț în suprafața totală de 6600 mp.

Titlul de proprietate nr. x pe numele antecesorului acestuia a fost emis la data de 24.05.1995.

Se arată că, în anul 2007, acesta a promovat o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității parțiale a titlului de proprietate emis pe numele antecesorului intimatelor, M., iar prin decizia civilă nr. 39 din data de 20 ianuarie 2012 a Tribunalului Alba, pronunțată în dosarul nr. x/2010, în urma comparării celor doua titluri de proprietate, s-a constatat nulitatea abolută parțială în ce privește parcelele cu număr cadastral nou x (modificata 2973) în suprafață de 6600 mp, identică cu imobilul revendicat prin prezenta acțiune, și parcela cu numărul cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafață de 2000 mp.

Până la data promovării acțiunii de fond funciar, intimații au avut posesia unei părți din imobil, lucrând terenul și cosind iarba, acest aspect fiind constatat de către instanța de recurs, cu autoritate de lucru judecat.

Se arată că intimatul E. cunoștea că imobilul ce a făcut obiectul contractului de donație autentificat sub nr. x din data de 01.07.1998 al BNP H. aparținea reclamanților A. și B., aspect care ar reieși din declarațiile martorilor audiați în cauză.

Faptul că intimații au cunoscut situația juridică reală a imobilului, chiar prin contractul de donație recurentul E. specificând că înțelege să dobândească imobilul pe riscul său, admițând faptul ca acesta nu ar fi aparținut de drept donatorului, face dovada relei-credințe.

Recurentul susține că înscrierea antecesorului intimatelor C. și D. în Cartea funciară, fiind făcută în baza unui act declarat nul prin hotărâre judecătoreasca, atrage nulitatea și a actelor translative de proprietate, respectiv partajul voluntar, contractul de donație făcut în favoarea intimaților E. și F., precum și a încheierilor de intabulare.

Totodată, fiind vorba despre o acțiune în revendicare imobiliara, aceasta are caracter imprescriptibil, iar nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, neputând fi acoperită prin confirmare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului său la acțiune, susține că momentul de început al acesteia este data de 20 ianuarie 2012, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 39/2012. Numai începând cu această dată consideră că putea demara o procedură judiciară, deoarece de la acest moment dreptul de proprietate asupa imobilului a fost consolidat prin decizia civilă prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate în baza căruia intimații și-au înscris în CF dreptul de proprietate.

Cu privire la dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, consideră că acestea nu sunt aplicabile speței, în condițiile în care contractul de donație a fost incheiat la 01 iulie 1998, fiind rectificat la 05 iunie 2000, iar presupusa posesie pașnică s-a produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, ceea ce face aplicabil acest din urmă act normativ.

Conchizând, având în vedere aspectele invocate, consideră recurentul că prezumția de bună-credință ce operează în favoarea intimaților E. și F. a fost răsturnată, aspect ce influențează și termenul de la care excepția dreptului material la acțiune începe sa curgă.

Recursurile declarate în cauză au fost comunicate reciproc între recurenți și celorlalți intimați la 20 septembrie 2024 și, respectiv 28 octombrie 2024, dovezile de primire fiind la dosarul de recurs.

La 08 și la 21 octombrie 2024, intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinări la recursul principal, prin care solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Cele două întâmpinări au fost comunicate părților la 28 octombrie 2024, conform dovezilor aflate la dosar, fiind formulat răspuns la întâmpinări de către pârâtele J. și C..

Totodată, la 05 noiembrie 2024, intimatele-pârâte J. și C. au formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care solicită să se constate, în principal, nulitatea acestuia iar, în subsidiar, să se dispună respingerea acestuia, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimaților-pârâți la 12 și 18 noiembrie 2024, astfel cum reiese din dovezile de la dosar, fiind formulat răspuns la această întâmpinare de către pârâții E. și F..

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 02 august 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie.

Prin rezoluția de primire din data de 09 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului provocat, invocată de intimatele J. și C. prin întâmpinare, și a admis în principiu ambele recursuri, fixând termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.1. Recursul principal declarat de recurentele-pârâte J. și C.

Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, menținerea cauzei spre rejudecare și respingerea apelurilor, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a sentinței civile nr. 863/2018 a Tribunalului Alba, prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Susțin recurentele-pârâte că, în raport cu data intabulării în cartea funciară nr. x Cugir a imobilului în suprafață de 1300 mp, cât și a suprafeței de 2000 mp, prin încheierea c.f. nr. x/1999, formularea acțiunii în anularea titlului de proprietate nr. x/22.04.1996, în anul 2010, s-a realizat cu depășirea termenului de prescripție de 10 ani, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938.

Prioritar, în privința primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susținerile vizând greșita interpretare a dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu și din perspectiva pct. 7 al aceluiași text legal, așa cum s-a indicat prin cererea de recurs.

Așadar, prin această primă critică, recurentele-pârâte tind la casarea deciziei atacate, susținând că pretențiile reclamanților au fost analizate, în mod greșit, pe fond, existând un impediment în verificarea temeiniciei acestora, acțiunea în anulare fiind formulată cu depășirea termenului de 10 ani prevăzut prin dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Critica nu este fondată.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată inițial, în fața primei instanțe, de pârâții E. și F. (și, pentru prima dată, în recurs, de pârâtele J. și C.) prin raportare la dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, a statuat Înalta Curte, prin decizia nr. 1821 din 11 octombrie 2022, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, în sensul că prin art. 27 din acest act normativ se reglementează condițiile pentru dobândirea unui drept de proprietate, iar nu unul de stingere/împiedicare a recunoașterii acestuia.

Așadar, așa cum în mod corect a constatat instanța de rejudecare, prin decizia atacată, termenul de 10 ani de prescripție la care se referă art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 are efect achizitiv, iar nu extinctiv, astfel cum însuși reprezentantul convențional al recurentelor-pârâte a confirmat, interpelat fiind cu privire la acest aspect la momentul susținerii concluziilor orale asupra recursului promovat în numele părților pe care le reprezintă.

În timp ce prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, sancționând titularul acțiunii pentru lipsa sa de diligență, care nu a solicitat anularea actului în termenul defipt de lege, prescripția achizitivă (sau uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a drepturilor reale, prin posesia prelungită a bunului în timpul anume prevăzut de lege, sancționând pasivitatea proprietarului originar, care nu a manifestat diligență în exercitarea unor acte de posesie asupra bunului care îi aparținea.

Înalta Curte relevă că, potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturile reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

Articolul 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 a introdus în legislația pozitivă un caz nou de uzucapiune, prin această normă reglementându-se faptul că titularul unui drept real înscris fără cauză legală va deveni titular legal, dacă a posedat cu bună-credință, timp de 10 ani. În acest caz, nu se cere să existe vreun just titlu, căci uzucapiunea prevăzută de acest text de lege, întemeiată pe aparența creată prin intabulare, și necontestată vreme îndelungată, are aplicare chiar și în cazul în care lipsește justa cauză.

Observă Înalta Curte că, prin art. 6 din Legea nr. 241/1947, dispozițiile art. 27 și 28 din Decretul nr. 115/1938 au fost completate cu dispoziția potrivit căreia posesiunea trebuie să îndeplinească condițiile cerute de C. civ., respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și exercitată sub nume de proprietar.

Reiese, astfel, că dispozițiile C. civ. nu le exclud pe cele ale art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, neexcluzându-se reciproc, ambele fiind în vigoare și putând fi aplicate la situații diferite.

Astfel, văzând că termenul de 10 ani cuprins în conținutul Decretului-lege nr. 115/1938 reprezintă perioada de timp în care pârâții trebuiau să exercite posesia asupra imobilului în litigiu, pentru a li se recunoaște calitatea de proprietari asupra acestuia, invocarea aspectului potrivit căruia acțiunea introductivă de instanță ar fi fost formulată cu depășirea acestui termen de 10 ani de către reclamanți, este străină de natura pricinii și nu poate produce efectele juridice pretinse de recurentele-pârâte.

Mai mult, Înalta Curte observă că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată de recurentele-pârâte J. și C. pentru prima dată în recurs, însă nu în temeiul Decretului nr. 167/1958 (legea veche), care ar fi permis, într-adevăr, formularea unei atare apărări în orice fază a procesului, ci strict prin raportare la dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 coroborate cu art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dispoziții care, așa cum s-a arătat anterior, reglementează un caz de prescripție achizitivă.

Or, recurentele-pârâte nu au formulat apărări de fond și nici o cerere reconvențională în fața primei instanțe prin care să solicite constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, la acest moment procesual fiind inadmisibilă o eventuală cerere în constatarea dobândirii dreptului acestora de proprietate asupra parcelelor înscrise în c.f. nr. x Cugir nr. top x fânaț în suprafață de 1300 mp, respectiv în c.f. nr. x Cugir nr. top x în suprafață de 2000 mp, prin uzucapiuna reglementată în condițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Aceleași aspecte au fost constatate și de către instanța de apel, care a reținut că, în ceea ce privește prescripția reglementată prin art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, aceasta reprezintă o veritabilă apărare de fond, de natură a paraliza acțiunea reclamanților, nefiind vorba despre o prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ci despre prescripția achizitivă (uzucapiunea tabulară), care nu a fost invocată în mod eficient în cauză, prin întâmpinare ori prin formularea unei cereri reconvenționale, de pârâtele J. și C.. Invocarea incidenței acestor dispoziții legale doar prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe a fondului, ulterior închiderii dezbaterilor, deci cu încălcarea art. 205 și 209 C. proc. civ., conduce la aplicarea sancțiunii decăderii, în conformitate cu art. 208 alin. (2) coroborat cu art. 209 alin. (4) din același cod.

Luând act de modalitatea ineficientă prin care pârâtele în discuție au invocat incidența, în ceea ce le privește, a dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, luând act că, în ipoteza anulării titlului de proprietate al autorului acestora, M., se impune și anularea actelor subsecvente, în condițiile în care nu s-a făcut dovada încadrării în vreuna dintre situațiile de excepție de la aplicarea acestei reguli (existența bunei-credințe a subdobânditorului, necesitatea respectării principiului securității și stabilității juridice).

Față de acestea, și observând că aspectele relative la neîndeplinirea condiției bunei-credințe nu au fost criticate prin motivele de recurs, argumentația instanței de apel, din această perspectivă, a neîncadrării în vreuna dintre situațiile de excepție în care principiul anulării actului subsecvent nu s-ar putea aplica, rămâne definitiv valabilă.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică omisiunea analizării excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată în fața primei instanțe a fondului, precum și susținerile acestora în sensul lipsei interesului reclamanților în promovarea acțiunii în anularea actului de partaj inclusiv în privința imobilului în suprafață de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic" înscris în titlul de proprietate nr. x, câtă vreme nu dețin un drept asupra acestuia.

Critica, deși susceptibilă de a fi analizată din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., argumentele invocate fiind în sensul insuficientei motivări a hotărârii, nu este nici aceasta fondată.

Astfel, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, contrar susținerilor din recurs, și-a găsit dezlegarea prin sentința civilă nr. 863 din 17 mai 2018 a Tribunalului Alba, care, la pagina 2 ultim paragraf și continuând la pagina 3 a respins această excepție, reținând că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar interesul în promovarea respectivelor cereri există.

Așadar, în condițiile în care soluția asupra excepției lipsei calității procesuale active nu a fost atacată cu apel de către părți, instanța de rejudecare nu avea a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe a fondului decât în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel formulată de reclamanții A. și B., cu respectarea principiului devoluțiunii reglementat prin art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, prin aceeași hotărâre pronunțată de prima instanță a fondului s-a reținut că, la data de 24 mai 1995, a fost emis titlul de proprietate nr. x, în favoarea antecesorului reclamanților, K., pentru suprafața de 3.9400 mp în care era inclusă și parcela cu nr. cadastral x în suprafață de 2800 mp în zona numită "Rîul Mic", parcela reconstituită antecesorilor reclamanților fiind inclusă și în titlul de proprietate al antecesorului pârâtelor C., D.. Aceeași instanță a mai reținut că, prin decizia civilă nr. 29/2012 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar civil nr. x/2010, s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate 7122/1403 în ce privește parcela în discuție, identificată sub nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafață de 2000 mp. Or, sub aceste aspecte nu a fost exercitată calea de atac a apelului, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Așadar, prima instanță a fondului a constatat deținerea de către reclamanți a unui drept de proprietate inclusiv asupra imobilului în suprafață de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic", înscris în titlul de proprietate nr. x Or, nici împotriva acestor considerente din sentința civilă nr. 863 din 17 mai 2018 a Tribunalului Alba pârâtele J. și C. nu au declarat apel, sens în care instanța de rejudecare nu a fost legal învestită cu analiza unei atare apărări.

Mai mult, viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind susceptibilă de anulare, prin prisma acestui motiv de recurs, în următoarele situații: dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, recurentele susțin că instanța de apel nu a răspuns acestor apărări invocate în fața primei instanțe, făcând, însă, abstracție de limitele în care instanța de apel a fost ținută să procedeze la rejudecarea pricinii.

Drept urmare, văzând că instanța de apel a reținut aceleași aspecte constatate și de prima instanță, anume că, prin decizia civilă nr. 39/2012 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2010 s-a admis acțiunea reclamanților A. și B. și s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba în favoarea pârâților M. și G., în ceea ce privește parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2973) în suprafață de 6.600 mp și parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafață de 2.000 mp, reținându-se, în esență, că parcelele arătate din titlurile de proprietate eliberate părților se suprapun, iar în urma comparării titlurilor, este preferabil cel al reclamanților A. și B., este nefondată critica recurentelor-pârâte în sensul că hotărârea atacată ar fi nemotivată sub acest aspect.

Înalta Curte subliniază și faptul că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument circumscris uneia și aceleiași critici, ori nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel Alba-Iulia nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul reclamanților urmează să fie primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, reținând și cele dispuse de instanța de casare, prin deciziile nr. 2330 din 11 noiembrie 2020 și nr. 1821 din 11 octombrie 2022, instanța de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părțile litigante, el însuși fiind ținut să respecte acest principii, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru anularea actelor subsecvente încheiate de pârâți, urmare a anulării titlului antecesorului acestora.

Or, în speță, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispozițiile legale de drept material și procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, iar cererea de chemare în judecată se impunea a fi admisă, și în ce limite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge și motivul de recurs formulat din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În fine, cât privește ultima critică, vizând obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în integralitate, deși acțiunea fost admisă doar în parte, aceasta urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise.

Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise se realizează doar în privința taxei judiciare de timbru, în sensul că, deși plătită la valoarea pretențiilor formulate inițial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenții. Or, observând conținutul deciziei atacate, pârâtele au fost obligate la plata unor cheltuieli de judecată parțiale, aferente atât judecății efectuate la fond, cât și în apel, fiind stabilită, așadar, taxa judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise.

În privința onorariului de avocat/expert, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecință obligatorie reducerea sa, întrucât, indiferent de soluția de admitere în tot sau în parte a acțiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfășurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluția de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

Prin urmare, văzând că instanța de apel a redus cheltuielile de judecată constând în taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise, iar alte categorii de cheltuieli de judecată nu au fost puse în sarcina recurentelor-pârâte, urmează a fi respins și acest motiv de recurs, ca nefondat, fiind corect aplicate normele procesuale referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut procesul, în limitele pretențiilor care au fost admise.

În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurentele-pârâte nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentele J. și C. împotriva deciziei civile nr. 825 din 07 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

II.2. Recursul provocat declarat de recurentul-reclamant B., în calitate de moștenitor al defuncților K. și A.

Prin recursul formulat, reclamantul B. critică dispoziția instanței de apel prin care s-a respins cererea în anularea contractului de donație autentificat sub nr. x/1998 de NP H., prin care M. a donat intimatului-pârât E. parcela de teren nr. 1116/1 în suprafață de 5300 mp. Susține recurentul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut buna-credintă a intimatului E., care ar fi cunoscut situația juridică a imobilului ce a făcut obiectul contractului de donație, astfel cum acest aspect reiese din probatoriul administrat în cauză - declarațiile de martori și mențiunile din cuprinsul actului de donație.

Critica nu poate fi primită, în fapt, prin aceasta tinzându-se la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză și la restabilirea unei situații de fapt, aceea referitoare la buna-credință a donatarului.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În speță, verificând considerentele instanței de apel, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de aplicare a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, se constată că instanța a reținut corect cronologia faptelor și preferabilitatea titlului reclamantului asupra imobilului în litigiu, însă a apreciat că în privința actului de donație nu se poate dispune desființarea subsecventă a acestuia, ca urmare a anulării titlului primar, în condițiile în care prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată în privința intimaților E. și F..

Astfel, instanța de apel a stabilit că, prin titlul de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 2 ha 9000 mp în favoarea numiților M. și G., inclusiv asupra parcelelor cu nr. 2973/1 (rectificată din nr. 1116) în suprafață de 6.600 mp și nr. 2979/2 (rectificată din nr. 1114) în suprafață de 2.000 mp, categorie de folosință fânețe.

Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/23.06.1998 de către BNP H., titularii dreptului de proprietate din titlul de proprietare mai sus menționat, M. și G., au convenit împărțirea terenurilor dobândite în temeiul Legii fondului funciar după defunctul N., prin actul de partaj parcelele cu nr. 1116 fânaț în suprafață de 6.600 mp și parcela nr. 1114 fânaț în suprafață de 2.000 mp intrând în lotul numitului M..

Prin actul de parcelare și contract de donație autentificat sub nr. x/01.07.1998 de către BNP H., M. a hotărât parcelarea imobilului teren agricol categoria de folosință fânaț în suprafață de 6.600 mp, dobândit cu titlu de reconstituire prin titlul de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba, în două parcele distincte: parcela nr. 1 cu nr. top nou fânaț în suprafață de 5.300 mp și parcela nr. 2 cu nr. top nou fânaț în suprafață de 1.300 mp.

Prin același act, M., în calitate de donator, a donat donatarului E., parcela nr. 1 cu nr. top nou fânaț în suprafață de 5.300 mp, teren situat în extravilanul localității Cugir, la locul numit Valea Prihodiștei.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 39/2012 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2010, s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba în favoarea pârâților M. și G., în ceea ce privește parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2973) în suprafață de 6.600 mp și parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafață de 2.000 mp, instanța reținând, în esență, că parcelele arătate din titlurile de proprietate eliberate părților se suprapun, iar în urma comparării titlurilor, s-a constatat că este preferabil cel al reclamanților A. și B..

Urmare a constatării nulității absolute parțiale a titlului de proprietate eliberat în favoarea autorului M., reclamanții A. și B. au solicitat anularea actelor subsecvente încheiate ulterior emiterii titlului de proprietate anulat, printre care și contractul de donație autentificat sub nr. x/1998 de NP H..

Însă, în considerarea dispozițiilor art. 1898 C. civ. vechi, instanța de apel a apreciat, în baza probatoriului administrat, și care nu este susceptibil de a fi reinterpretat în calea de atac a recursului, că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată în privința intimatului-pârât E., aceasta existând atât la momentul dobândirii proprietății asupra imobilului în suprafață de 5.300 mp și intabulării acestuia în Cartea funciară, la data de 26.03.1999, cât și pe tot parcursul celor 10 ani socotiți de la această dată, timp în care a stăpânit în fapt și în drept terenul.

A conchis instanța de apel că, la momentul intabulării, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 nu era declanșat, iar pentru perioada ulterioară nu s-a făcut dovada că acești pârâți ar fi luat cunoștință despre viciile titlului antecesorului acestora, cu atât mai mult cu cât nu au fost părți în dosarul respectiv, sens în care hotărârea nu le este opozabilă.

Totodată, instanța de apel a constatat în mod expres că din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond nu rezultă că pârâtul E. ar fi cunoscut, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (așa cum prevede art. 1898 C. civ. vechi), împrejurarea că titlul autorului său ar fi contestat, astfel că instanța a apreciat că prezumția bunei credințe a acestui pârât nu a fost răsturnată. De asemenea, a reținut că din depozițiile testimoniale nu reiese nici faptul că pârâtul ar fi fost tulburat în posesia pe care a exercitat-o asupra imobilului ulterior dobândirii dreptului de proprietate.

Față de acestea, Înalta Curte costată că recurentul nu critică raționamentul instanței de apel, neinvocând o pretinsă aplicare greșită a normelor de drept și principiilor incidente speței ci, prin modul de formulare al acestui motiv de recurs, acesta tinde la reinterpretarea probatoriului, invocând critici prin care urmărește, în realitate, ca instanța de recurs să reanalizeze mijloacele de probă administrate și să reevalueze situația de fapt, ce a fost stabilită în mod definitiv de către instanțele fondului.

Ca atare, cum prima critică formulată de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nevizând o chestiune de nelegalitate, ci de netemenicie, o va respinge ca atare.

Singura critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant, și care urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea prin care se susține greșita incidență în cauză a dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, raportat la momentul încheierii contractului de donație, în 1998, și începutul exercitării posesiei de către intimații E. și F., și care, în opinia recurentului, ar atrage aplicabilitatea Legii nr. 7/1996.

Or, aspectul incidenței în speță a Dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 a fost definitiv tranșat prin decizia de casare nr. 2330 din 11 noiembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat în sensul că prescripția a fost invocată inclusiv din perspectiva acestui act normativ, care reprezintă, din perspectivă temporală, legea veche, instanța de apel fiind ținută să analizeze condițiile îndeplinirii prescripției (achizitive) prin raportare la acest text de lege.

Mai mult, inclusiv prin decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, decizia nr. 1821 din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus instanței de rejudecare să examineze excepția prescripției din perspectiva art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, să indice momentul de la care curge respectivul termen de prescripție de 10 ani și să determine data la care acesta s-ar fi împlinit (pagina 10, paragraf 7 din decizia de casare).

Așadar, legea aplicabilă în materia prescripției achizitive a fost definitiv stabilită prin deciziile de casare din ciclurile anterioare, nemaiputând fi repusă în discuție la acest moment procesual, dispozițiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea acestor hotărâri cu privire la problemele de drept dezlegate impunându-se și în prezentul ciclu procesual, în fața instanței de recurs.

Astfel, în acord cu dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., conformându-se dispozițiilor instanței de trimitere, Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia nr. 825/2024, atacată, a verificat împlinirea termenului de prescripție achizitivă tocmai prin raportare la acest act normativ, concluzionând că intimații E. și F. îndeplinesc cerințele legale pentru constatarea uzucapiunii în privința imobilului ce a făcut obiectul contractului de donație nr. x/1998, respectiv exercitarea cu bună-credință, timp de 10 ani, a posesiei asupra imobilului în discuție.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 825 din 07 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimații E. și F. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, dovedite cu chitanța nr. x/06.11.2024, aflată la dosarul de recurs, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul B. la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE