ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1683/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1683/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.09.2014 sub nr. x/2024 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., obligarea pârâților C. și D. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică pentru imobilul apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca Al, nr. cadastral x, compus din 1 cameră de zi, 2 dormitoare, 1 bucătărie, 2 băi, 1 hol, 1 dressing, 1 balcon, 1 logie, cu suprafața utilă de 126,6 mp și suprafața totală de 148,31 mp, pentru prețul achitat integral în sumă de 50.000 euro, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2005, în caz contrar sentința ce se va da să țină loc de act autentic notarial de vânzare-cumpărare.

Ulterior, prin cererea modificatoare și completatoare depusă la data de 27.02.2015, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a partajului voluntar realizat de copartajanții C. și D., pe de-o parte, și E. și F., pe de altă parte, cuprins în înscrisul intitulat "Act de dezemembrare și partaj voluntar" autentificat sub nr. x/21.08.2014, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării, format din apartamentul nr. x anterior identificat; radierea din cartea funciară a înscrierii privind atribuirea cotei de 187/501 parte a pârâților E. în favoarea pârâților G. prin partajul mai sus amintit; obligarea pârâților să încheie cu reclamanții contract autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, corp 3, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2005 cu pârâții E. și consimțit de pârâții G., în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentic; întabularea dreptului de proprietate al reclamanților și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Motivele de nulitate invocate de reclamanți vizează cauza ilicită și imorală, dedusă din reaua-credință a pârâților și din intenția de fraudare a intereselor reclamanților, în calitate de promitenți-cumpărători ai apartamentului menționat.

Prin sentința civilă nr. 799 din 08.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, modificată și completată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și F., și au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei F., în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 371/18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 799 din 8.05.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, și a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta pârâtă F. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 799/08.05.2018.

Prin decizia civilă nr. 953/13.04.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost anulat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, și a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii, a fost casată în parte decizia recurată și s-a trimis, spre o nouă judecată, apelul reclamanților, aceleiași instanțe de apel, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate cu privire la respingerea apelului incident.

În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă sub nr. x/2014*, soluționat prin decizia civilă nr. 690 din 15.12.2022, prin care s-a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 799/08.05.2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, modificată și completată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F. și, pe cale de consecință: a fost declarat inopozabil parțial față de reclamanți actul de dezmembrare și partaj voluntar autentificat sub nr. x/21.08.2014 de BNP H., realizat de copartajanții C. și D., pe de o parte, și E. și F., pe de altă parte, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării, format din apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x-Cl-U7 Cluj-Napoca Al, nr. cadastral xl-U7, compus din 1 cameră de zi, 2 dormitoare, 1 bucătărie, 2 băi, hol, 1 dressing, 1 balcon, 1 logie, cu suprafața utilă de 126,6 mp și suprafața totală de 148,31 mp și prin care cota de 187/501 parte a pârâților E. a fost atribuită în favoarea pârâților C. și D..

Totodată, au fost obligați pârâții C. și D., E. și F. să încheie cu reclamanții contract de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la imobilul apartamentul nr. x anterior menționat, pentru prețul achitat integral în sumă de 50.000 euro, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 1.12.2005, în caz contrar, prezenta hotărâre urmând a ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A fost dispusă întabularea dreptului de proprietate al reclamanților A. și B. asupra imobilului apartamentul nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x-Cl-U7 Cluj-Napoca Al, nr. cadastral xcl -U7, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate și fiind obligați pârâții să plătească reclamanților A. și B. suma de 36.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual și rejudecării apelului.

Prin decizia nr. 589 din 20.03.2024 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat recursul incident declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 690/2022 din 15 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, și a admis recursul declarat de recurenții-pârâți F., C. și D. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă sub nr. x/2014**, soluționat prin decizia civilă nr. 410 din 10 octombrie 2024, prin care s-a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimații pârâți C., D., F. și E. împotriva sentinței civile nr. 799/2018, pronunțată la data de 08.05.2018 de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2014, pe care a schimbat-o în tot și, în consecință, a admis cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., F. și E. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută parțială a înscrisului intitulat "Act de dezmembrare și partaj voluntar" autentificat sub nr. x/21.08.2014 de notar public H., cu privire la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte și cote părți indivize comune aferente de x a parte înscrise în CF Colectivă, obiect al Lotului VII, prin atribuirea lui către C. și D., ca urmare a partajului; a dispus radierea din CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7 a înscrierii de sub B3 privind atribuirea cotei de 187/501-a parte a pârâților E. și F. în favoarea pârâților C. și D. și radierea din CF x Cluj-Napoca (privind construcțiile înscrise în CF colectivă x) a înscrierii de sub B23 privind cota de 3617/20100-a parte atribuită apartamentului 5 în favoarea pârâților C. și D.; a obligat pârâții E., F., C. și D. să încheie cu reclamanții A. și B. contractul autentic de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. CIuj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, și teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte înscris în CF x Cluj-Napoca (privind construcțiile înscrise în CF colectivă x), în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic; a dispus întabularea dreptului de proprietate pe numele și în favoarea reclamanților A. și B. asupra apartamentului nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, și teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte înscris în CF x Cluj-Napoca (privind construcțiile înscrise în CF colectivă x); a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților sunna de 47.131,16 RON reprezentând cheltuieli de judecată cuvenite în toate fazele procesuale.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 25.11.2024, au declarat recurs pârâții C., D. și F., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel.

Recurenții pârâți au prezentat evoluția litigiului, subliniind că decizia recurată este nelegală, în raport de criticile formulate, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică invocată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) C. proc. civ. vizând efectul devolutiv al apelului, precum și la încălcarea prevederilor art. 500 alin. (1) și art. 501 alin. (3) C. proc. civ. în privința efectelor casării. În dezvoltarea acestei critici s-a arătat, în esență, că instanța de apel a refuzat să rejudece fondul, răpind pârâților un grad de jurisdicție, fără a pronunța o hotărâre proprie, reținând statuări nefondate ale instanței de fond, contrar faptului că reclamanții au exercitat apelul principal în legătură cu întreaga soluție a primei instanțe, devoluțiunea specifică căii de atac a apelului fiind încălcată.

S-a subliniat că decizia instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost casată în tot prin decizia nr. 953/13.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce înseamnă că respectiva hotărâre casată nu are nicio putere, este nulă, ceea ce atrage și desființarea soluției de respingere a apelului incident formulat de pârâta F. împotriva considerentelor sentinței pronunțate de tribunal. Deciziile instanțelor de apel, pronunțate în litigiul de față, au fost desființate în recurs, astfel că și-au pierdut caracterul executoriu și obligatoriu pentru părțile litigante.

Recurenții au arătat că în mod nelegal s-a reținut că există autoritate de lucru judecat a considerentelor sentinței apelate, instanța de apel plecând practic de la prezumția de rea-credință a pârâților și făcând o analiză defectuoasă a cauzei, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Convenției Europene și cu încălcarea exigențelor art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. Instanța de apel, în al treilea ciclu procesual, era cea care trebuia să analizeze integral toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei și să cenzureze în mod efectiv sau, după caz, să confirme cele reținute de instanța de fond, adică să efectueze o judecată proprie, să rețină o situație de fapt pe baza probelor administrate, iar nu să expună mecanic situația de fapt reținută de altă instanță, refuzând exercitarea controlului judiciar.

O altă critică formulată, subsumată tot primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu ignorarea statuărilor obligatorii ale instanței de recurs. Astfel, conform deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte, obiectul litigiului este reprezentat de o acțiune în constatarea nulității absolute, instanța de apel extinzând în mod nepermis limitele judecății, cu încălcarea principiului disponibilității, atât timp cât a efectuat inutil analiza condițiilor acțiunii pauliene.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții pârâți au invocat motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate prin întemeierea acesteia pe motive străine de natura cauzei, ceea ce reprezintă, în egală măsură, și o încălcare a principiilor disponibilității și contradictorialității, atrăgând astfel și incidența cazului de casare cuprins la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții pârâți au redat paragrafe ale deciziei recurate, cuprinse la pag. 17 și 18 ale hotărârii atacate, susținând că nu au făcut nici oral și nici în scris niciuna dintre afirmațiile reținute de instanța de apel, aceasta nearătând de unde a extras respectivele susțineri. În acest sens, s-a subliniat că, pe parcursul întregului litigiu, pârâții au afirmat că sunt de bună-credință și că nu pot fi obligați la executarea silită a unui antecontract încheiat fără respectarea tuturor condițiilor de valabilitate prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia, astfel încât nu au fost de rea-credință la încheierea actului de partaj.

Prin a doua critică referitoare la același motiv de recurs, recurenții pârâți au prezentat statuările instanței de apel cuprinse la pag. 22 din decizia recurată, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale vizând asocierea în participațiune, prevăzută de Codul comercial, susținând că pe întreg parcursul procesual niciuna dintre părți nu s-a referit la instituția asocierii în participațiune, aceasta este invocată pentru prima dată în cuprinsul deciziei, nu a fost pusă în discuția părților și nu este aplicabilă cauzei, nefiind probată prin act scris, situație ce a determinat convingerea recurenților că instanța de apel a căutat argumente în favoarea reclamanților.

În privința celui de-al treilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții pârâți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1236 și 1237 C. civ., respectiv greșita constatare a nulității absolute a actului de partaj pentru cauză ilicită și imorală. Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâții au redat motivarea instanței de apel cu privire la caracterul ilicit și imoral al actului de partaj, susținând că instanța a plecat de la premisa relei credințe a pârâților, ajungând să concluzioneze, în mod eronat, că actul de partaj a fost întocmit cu scopul expres și calificat de a nesocoti efectele antecontractului încheiat în anul 2005.

Recurenții au subliniat că reclamanții nu au achitat prețul stabilit în antecontract și nu au pus la dispoziția pârâtului E. terenul în suprafață de 585 mp, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, putând solicita executarea antecontractului doar partea care și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, atât timp cât chiar reclamanții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate, respectiv nu au achitat prețul și nici nu au oferit în compensare terenul în suprafață de 585 m.p., care a făcut obiectul convenției încheiate cu aceștia în anul 2004 cu pârâtul E., nu se poate susține că actul de partaj a fost încheiat în scopul de a împiedica producerea efectelor juridice specifice ale antecontractului.

O altă critică formulată de recurenți, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește încălcarea dispozițiilor art. 15, art. 1353, art. 1386, art. 1527 și art. 1258 C. civ., prin aceea că instanța de apel a sancționat un pretins abuz de drept contractual și extracontractual prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Recurenții pârâți au expus pasaje din cuprinsul deciziei recurate, subliniind că instanța de rejudecare din al treilea ciclu procesual a statuat că existența pretinsului abuz de drept săvârșită de recurenți ar putea fi remediată prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract în contradictoriu cu toți cei patru pârâți, în ciuda dispozițiilor legale aplicabile și a faptului că doar unul dintre aceștia a semnat promisiunea de vânzare. Or, chiar în ipoteza în care s-ar reține un refuz nejustificat de a încheia contractul autentic de vânzare, tot nu s-ar putea dispune soluția de obligare a tuturor celor patru pârâți la perfectarea actului, nefăcându-se distincție între executarea silită în natură a obligației și repararea în natură a prejudiciului.

În susținerea acestei critici, recurenții pârâți au dezvoltat considerații teoretice privind abuzul de drept, subliniind că neîncheierea contractului autentic de vânzare nu poate să constituie abuz de drept pentru că nu implică săvârșirea niciunui act material sau juridic, ci, din contră, o abstențiune. În plus, chiar dacă s-ar reține în sarcina pârâților comiterea unui abuz de drept, sancțiunea incidentă este aceea a acordării de despăgubiri, în temeiul art. 15 C. civ., astfel cum a reținut prima instanță. În continuare, au fost redate câteva soluții jurisprudențiale care confirmă legalitatea soluției dispuse de tribunal, concluzionându-se în sensul că sancțiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau nepatrimonial, cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, iar din moment ce sancțiunea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract, ca urmare a existenței unui abuz de drept, nu este prevăzută de niciun text legal în vigoare, rezultă că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 15 C. civ., impunându-se casarea acesteia.

Tot raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, precum și ignorarea statuărilor obligatorii ale instanței suprime din cuprinsul deciziei nr. 12 din 08.06.2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În acest sens, au fost prezentate condițiile necesare a fi îndeplinite pentru admisibilitatea acțiunii reglementate de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, arătându-se că textul legal trebuie să vizeze un teren, iar nu alte bunuri imobile, deci norma legală nu putea fi extinsă în ipoteza unui apartament, cum s-a întâmplat în speța de față. De asemenea, reclamanții nu și-au îndeplinit propriile obligații rezultate din antecontract, nu au achitat prețul stipulat și nu au pus la dispoziția lui E. terenul în vederea edificării unei construcții, în cauză neexistând astfel un refuz nejustificat de a încheia contractul de vânzare cumpărare. În plus, promitentul vânzător nu era proprietar exclusiv al bunului.

Totodată, în cauză, erau incidente dispozițiile deciziei nr. 12 din 08.06.2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a stabilit cu caracter obligatoriu că, în situația în care promitentul vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, în lipsa acordului celorlalți coproprietari.

Cu privire la pretinsa invocare tardivă a nulității antecontractului din 2005, recurenții au arătat că excepția nulității este imprescriptibilă extinctiv.

De asemenea, cu privire la acțiunea reclamanților, recurenții au apreciat că dreptul la acțiune al reclamanților era prescris la momentul inițierii prezentului litigiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța având obligația, din oficiu, să cerceteze această situație.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17.01.2025, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefundat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 09.12.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Prin raportul întocmit la data de 18.02.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 11.03.2025 și, respectiv, 12.03.2025, recurenții pârâți formulând punct de vedere în sensul exprimării acordului față de concluziile cuprinse în raport.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2025, a fost admis, în principiu, recursul declarat de recurenții pârâți C., D. și F., fiind stabilit termen de judecată la data de 18 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 18 noiembrie 2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții pârâți C., D. și F. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, pronunțată în al treilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimații pârâți C., D., F. și E., fiind schimbată sentința de respingere a cererii de chemare în judecată și dispunându-se admiterea acesteia, constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și partaj încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x/21.08.2014 la SPN H., I. și J., cu privire la lotul VII atribuit pârâților C. și D., cuprinzând apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, rectificarea corespunzătoare a cărții funciare, obligarea tuturor pârâților la încheierea cu reclamanții a contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul menționat, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic, întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanților, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată cuvenite pentru toate fazele procesuale. În esență, instanța de apel a reținut că, potrivit probatoriului administrat și îndrumărilor cuprinse în deciziile de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în două cicluri procesuale anterioare, este întemeiat motivul de nulitate absolută parțială constând în cauza ilicită și imorală, conform art. 1236 și art. 1237 C. civ., în privința actului de dezmembrare și partaj încheiat între pârâți, cât privește atribuirea apartamentului nr. x în lotul cuvenit pârâților C. și D., deoarece copartajanții, în deplină cunoștință de cauză, au acționat cu rea-credință urmărind imposibilitatea executării în natură a obligației asumate de promitenții vânzători F. și E. de a vinde acest imobil reclamanților, în calitate de promitenți cumpărători, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia la data de 11.12.2005. Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 1075 și art. 1079 din vechiul C. civ., nefiind aplicabilă decizia nr. 12/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții pârâți C., D. și F., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, precum și motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, urmărind să obțină casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului, în scopul constatării lipsei de temeinicie a acțiunii deduse judecății.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenții pârâți, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, sub un prim aspect, recurenții pârâți au invocat încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2), art. 500 alin. (1) și art. 501 alin. (3) C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel, în al treilea ciclu procesual, a refuzat se efectueze propria analiză asupra fondului cauzei și a reținut eronat autoritatea de lucru judecat în privința considerentelor cuprinse în sentința apelată referitoare la reaua-credință a pârâților la încheierea actului de partaj a cărui nulitate absolută parțială se solicită și la plata prețului vânzării de către reclamanți, în calitate de promitenți cumpărători.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanța de apel a pronunțată decizia recurată, în al treilea ciclu procesual, ținând seama în mod just de chestiunile litigioase tranșate în mod definitiv prin soluțiile dispuse de instanța de recurs, în cele două cicluri procesuale derulate anterior în cauza de față. Altfel spus, decizia recurată reflectă respectarea de către instanța de apel a limitelor casării, în acord cu art. 501 alin. (3) și art. 430 C. proc. civ.

În acest sens, este necesar a se sublinia că sentința pronunțată de prima instanță a fost în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținându-se reaua-credință a tuturor pârâților la încheierea actului de partaj contestat, deoarece aceștia cunoșteau că edificarea imobilului urma a se realiza pe terenurile aparținând tuturor părților, inclusiv reclamanților, iar împărțirea apartamentelor între pârâți s-a realizat într-o proporție covârșitoare în funcție de încheierea antecontractelor de vânzare - cumpărare de către fiecare dintre promitenții vânzători. Cu toate acestea, acțiunea dedusă judecății a fost respinsă, motivat de faptul că reaua-credință a pârâților poate da dreptul reclamanților la plata unor despăgubiri, fiind relevant și faptul că imobilul promis a fi vândut este proprietatea celor patru pârâți, care nu au încheiat împreună antecontractul de vânzare de care se prevalează reclamanții. Totodată, în privința prețului vânzării, s-a reținut că această obligație a fost executată de către reclamanții promitenți vânzători, chestiune tranșată în mod definitiv prin sentința civilă nr. 3452/23.12.2015, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare, și prin sentința civilă nr. 2227/2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 665/20.11.2017 a Curții de Apel Cluj, arătându-se că voința părților la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 11.12.2005 a fost aceea de a compensa valoarea terenului promis de reclamanți cu valoarea apartamentului menționat în antecontract, astfel că plata prețului stabilit de 50.000 EUR s-a realizat prin schimbul de imobile convenit de părți.

Sentința de respingere a cererii de chemare în judecată a fost atacată cu apel principal de către apelanții reclamanți A. și B. și cu apel incident de către intimata apelantă pârâtă F., în timp ce ceilalți pârâți C., D. și E. nu au înțeles să exercite vreo cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. Apelurile exercitate de părți au fost respinse, ca nefondate, de către instanța de apel, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 371/18.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014. În esență, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a aplicat corespunzător dispozițiile legale incidente, precizând, cu privire la apelul incident exercitat împotriva considerentele hotărârii, că prima instanță a reținut în mod legal, pe baza probelor administrate, că toate părțile au avut cunoștință despre modalitatea de edificare a construcției pe un teren aparținând tuturor pârâților, precum și faptul că pârâții G. au cunoscut că imobilul va fi edificat inclusiv pe un teren aparținând reclamanților, fiind probată reaua-credință a tuturor pârâților, cu atât mai mult cu cât restul apartamentelor au revenit într-o proporție covârșitoare în lotul fiecăruia dintre pârâți, în funcție de încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu promitenții cumpărători.

Decizia instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost atacată cu recurs principal de către recurenții reclamanți A. și B. și cu recurs incident de către intimata recurentă pârâtă F., în timp ce ceilalți pârâți C., D. și E. nu au înțeles să exercite vreo cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel. Prin decizia nr. 953/13.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul principal al reclamanților, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel pentru o nouă judecată a apelului reclamanților, în timp ce recursul incident al pârâtei a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din cuprinsul deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual se observă că limitele rejudecării au fost clar stabilite în sensul că vizează exclusiv calea de atac exercitată de reclamanți, urmând ca instanța de apel să analizeze criticile cu care a fost învestită, prin raportare la obiectul primului capăt de cerere, astfel cum a fost completată, respectiv acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a actului de partaj voluntar încheiat între pârâți la data de 21.08.2014, cu privire la lotul VII atribuit pârâților C. și D., în timp ce apelul incident al pârâtei F. a fost soluționat în mod definitiv în sensul respingerii criticilor vizând reaua-credință a pârâților la încheierea actului de partaj ce formează obiectul acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale.

În urma rejudecării apelului reclamanților, a fost pronunțată, în al doilea ciclu procesual, decizia civilă nr. 690/15.12.2022, în dosarul nr. x/2014, prin care Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul exercitat de apelanții reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, a declarat inopozabil parțial față de reclamanți actul de partaj contestat cu privire la lotul VII și a obligat toți pârâții să încheie cu reclamanții contract de vânzare cu privire la apartamentul nr. x, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic de vânzare. Conform considerentelor deciziei pronunțate în al doilea ciclu procesual, instanța de apel a reținut, printre altele, că au fost tranșate definitiv, cu putere de lucru judecat, chestiunea relei-credințe a tuturor pârâților la încheierea actului de partaj din data de 21.08.2014 și cea privind achitarea prețului stabilit în antecontractul de vânzare-cumpărare din 11.12.2015, prin raportare la litigiile purtate anterior între părți și menționate în sentința apelată.

Decizia instanței de apel, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a fost atacată cu recurs principal de către recurenții pârâți C., D. și F. și cu recurs incident de către intimații recurenți reclamanți A. și B.. Prin decizia nr. 589/20.03.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul principal al pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, în timp ce recursul incident al reclamanților a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din considerentele acestei decizii se observă că instanța de recurs, în al doilea ciclu procesual, a casat decizia recurată pentru încălcarea principiului disponibilității procesului civil și a limitelor casării dispuse de instanța de recurs în primul ciclu procesual, deoarece instanța de apel, în rejudecare, trebuia să se pronunțe asupra acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actului de partaj, iar nu asupra acțiunii revocatorii, pauliene.

În raport de cele arătate, observând hotărârile judecătorești pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, în mod just a reținut instanța de apel limitele rejudecării în al treilea ciclu procesual, astfel cum au fost stabilite prin deciziile instanței de recurs pronunțate în primul și în al doilea ciclu procesual. Astfel, este relevant faptul că prima casare a fost dispusă în parte, în privința modului de soluționare a apelului principal exercitat de reclamanți, în timp ce soluția de respingere a apelului incident s-a definitivat prin anularea recursului exercitat de pârâta F.. Acest lucru înseamnă că acele considerente favorabile reclamanților privind reaua-credință a pârâților la încheierea actului de partaj și îndeplinirea de către reclamanți a obligației de achitare a prețului apartamentului, conform promisiunii de vânzare încheiate la data de 11.12.2005, au intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea în mod definitiv a apelului exercitat împotriva respectivelor considerente de către pârâta F. și prin neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege de către ceilalți pârâți C., D. și E., în timp ce reclamanții A. și B. nu au criticat și nici nu aveau interesul să critice, prin propriul apel, considerentele reținute de prima instanță în sprijinul apărărilor lor.

De asemenea, a doua decizie de casare, deși conține mențiunea de casare în tot a deciziei de apel pronunțate în al doilea ciclu procesual, nu a schimbat limitele rejudecării apelului, ci a urmărit tocmai respectarea îndrumărilor cuprinse în prima decizie de casare, în sensul analizării criticilor invocate de apelanții reclamanți prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și modificată, respectiv prin raportare la acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a actului de partaj, iar nu prin raportare la acțiunea pauliană. Faptul că a doua casare se referă la decizia instanței de apel în întregul său este explicată prin aceea că, în al doilea ciclu procesual, obiectul judecății în apel l-a reprezentat exclusiv apelul reclamanților, fără ca instanța de apel să se mai fi pronunțat asupra apelului incident formulat de către pârâta F., reținându-se faptul că soluția de respingere a acestuia s-a definitivat în urma parcurgerii primului ciclu procesual, respectiv prin anularea recursului exercitat de către această parte și prin dispoziția de casare în parte a deciziei de apel în primul ciclu procesual, cu consecința rejudecării doar a apelului reclamanților, respectiv a criticilor referitoare la soluția care îi prejudiciază, nefiind contestate de către această parte considerentele care îi sunt favorabile referitoare la reaua-credință a pârâților și la achitarea prețului vânzării.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) C. proc. civ. prin pronunțarea deciziei în al treilea ciclu procesual, atât timp cât a ținut seama de efectul devolutiv al apelului în limitele deciziilor de casare pronunțate în cauză, astfel cum impun prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, pretinsa nesocotire a prevederilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținută, deoarece instanța de apel a acordat eficiență acestor prevederi legale, din moment ce a constatat că hotărârile anterioare ale instanțelor de apel nu au nicio putere, în limitele în care au fost casate, conformându-se astfel dispoziției obligatorii de rejudecare a apelului reclamanților, în timp ce, în privința apelului pârâtei F., nu a fost dispusă vreo astfel de soluție în sensul casării deciziei pronunțate în primul ciclu procesual în apel.

Nu este fondată critica recurenților în sensul că le-a fost răpit un grad de jurisdicție prin nerejudecarea fondului în integralitate de către instanța de apel deoarece aceasta este ținută să judece cauza în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Or, în cauza de față, recurenții pârâți C. și D. nu au înțeles să învestească instanța de apel cu o cale de atac împotriva considerentelor prejudiciabile ale sentinței, astfel încât necercetarea în apel a aspectelor vizând reaua-credință a pârâților și achitarea prețului de către promitenții cumpărători este consecința lipsei învestirii instanței de apel cu astfel de critici. În privința recurentei pârâte F., necercetarea în apel, în al treilea ciclu procesual, a chestiunilor litigioase menționate este determinată de faptul că apelul acestei părți împotriva considerentelor sentinței pronunțate de tribunal a fost respins în mod definitiv, ca nefondat, prin decizia instanței de apel pronunțate în primul ciclu procesual, definitivă prin anularea recursului incident conform deciziei nr. 953/13.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Așadar, această pârâtă a beneficiat de gradele de jurisdicție prevăzute de lege, nefiind posibilă judecarea de două ori a aceleiași chestiuni litigioase tranșate în mod definitiv, astfel cum rezultă din prevederile art. 430 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că soluția de respingere a apelului incident exercitat de pârâta F. ar fi fost desființată prin decizia de casare pronunțată în al doilea recurs, din moment ce, prin prima decizie de recurs, prin care s-a anulat pentru nemotivare recursul incident exercitat de această parte, s-a definitivat soluția pronunțată asupra apelului incident, iar casarea dispusă a fost una parțială, dispunându-se exclusiv rejudecarea apelului principal al reclamanților, iar nu și a apelului incident al pârâtei. Prin urmare, respingerea apelului incident s-a produs în mod definitiv, în urma deciziei pronunțate de instanța de recurs, astfel că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii se opune apărării invocate de recurenții pârâți în sensul că a doua decizie de recurs ar fi dispus în sens contrar față de prima decizie de casare și că ar fi generat o rejudecare a ambelor apeluri exercitate în cauză.

Prin urmare, atât timp cât instanța de apel, în al treilea ciclu procesual, a soluționat apelul reclamanților, ținând seama de limitele învestirii sale și de îndrumările conținute în deciziile de casare pronunțate de instanțele de recurs, în cele două cicluri procesuale anterioare, nu se poate reține vreo nesocotire a prevederilor de drept procesual invocate prin prima critică formulată de recurenții pârâți, ci, dimpotrivă, rezultă tocmai respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 476 și art. 477 C. proc. civ., precum și respectarea efectelor casării, potrivit art. 500 alin. (1) și art. 501 alin. (3) C.pr.cicv.

Tot subsumat primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții pârâți au invocat încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel, în al treilea ciclu procesual, a ignorat statuările obligatorii ale instanței de recurs reținând eronat că reclamanții au înțeles să învestească instanța judecătorească atât cu o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și partaj din data de 21.08.2014 pentru cauză ilicită și imorală, cât și, în subsidiar, cu o acțiune pauliană.

Similar recurenților pârâți, instanța de recurs constată că, într-adevăr, conform celor două decizii de casare pronunțate anterior în prezentul litigiu, îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost clare în sensul soluționării apelului reclamanților prin raportare la obiectul primului capăt de cerere, astfel cum a fost completată și modificată, vizând constatarea nulității absolute parțiale a actului de partaj încheiat între pârâți, motivul de nulitate invocat fiind reprezentat de existența cauzei ilicite și imorale.

Verificând decizia recurată prin prisma acestei critici, se observă că instanța de apel, în al treilea ciclu procesual, s-a conformat dezlegărilor obligatorii dispuse de instanțele de recurs în cele două cicluri procesuale anterioare, din moment ce dispozitivul deciziei pronunțate conține tocmai măsura constatării nulității absolute a înscrisului intitulat "act de dezmembrare și partaj voluntar", autentificat sub nr. x/21.08.2014 de notar public H., cu privire la apartamentul nr. x inclus în lotul VII, atribuit pârâților C. și D., în urma partajului. De asemenea, motivul de nulitate analizat, care a determinat pronunțarea soluției de admitere a acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actului de partaj voluntar, este reprezentat de cauza ilicită și imorală, reținută în baza probatoriului administrat de instanțele de fond și apel. Prin urmare, instanța de apel a pronunțat decizia recurată în deplină concordanță cu dezlegările cuprinse în deciziile de casare anterioare, astfel încât exigențele art. 501 C. proc. civ. au fost pe deplin respectate.

Faptul că instanța de apel a efectuat o analiză subsidiară cu privire la acțiunea revocatorie a actului de partaj nu constituie o nesocotire a deciziei de casare, ci o cercetare exhaustivă a tuturor apărărilor invocate de părți în toate fazele procesuale, reținând caracterul subsidiar al capătului de cerere vizând declararea inopozabilității actului contestat. Or, atât timp cât soluția dispusă a fost aceea de admitere a cererii principale în constatarea nulității absolute parțiale, în acord cu îndrumările cuprinse în deciziile de casare pronunțate în cauză, rezultă că argumentarea subsidiară vizând analiza condițiilor legale pentru admiterea acțiunii pauliene este una lipsită de orice consecințe juridice, instanța de apel nemaifiind în măsură să se pronunțe asupra capătului de cerere subsidiar, ca urmare a admiterii capătului de cerere principal, astfel încât nu se pune nici problema depășirii limitelor judecății sau a încălcării principiului disponibilității.

În aceste condiții, criticile privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ. prin ignorarea statuărilor obligatorii ale instanței de recurs sunt nefondate.

O altă critică invocată de recurenții pârâți, încadrată tot în primul motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează presupusa încălcare a principiului disponibilității și a principiului contradictorialității prin atribuirea unor susțineri nereale în sensul că pârâții ar fi acceptat că au fost de rea-credință la încheierea actului de partaj, făcându-se referire la prevederile art. 14 și art. 1281 C. civ., care ar conține norme de ordine privată, ce ar putea fi nesocotite oricând de părțile unui act juridic.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității, atât timp cât a efectuat respectiva analiză în scopul de a justifica temeinicia susținerilor reclamanților cu privire la existența cauzei ilicite și imorale la încheierea actului de partaj. Cu alte cuvinte, aceste considerente au fost expuse de instanța de apel în argumentarea reținerii relei-credințe a tuturor pârâților la încheierea actului atacat prin formularea acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale, astfel încât motivul de nulitate a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii a părților și a fost invocat de reclamanți, în acord cu principiul disponibilității procesului civil.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat cu prilejul analizării primei critici formulate prin cererea de recurs, chestiunea relei-credințe a pârâților la încheierea actului de partaj contestat fusese deja tranșată prin judecata cererii în primul ciclu procesual, atât timp cât chiar tribunalul a reținut acest aspect, fără ca reclamanții să fi învestit instanța de apel cu înlăturarea acestor considerente, în timp ce apelul pârâtei F. cu privire la această problemă a fost respins în mod definitiv, în primul ciclu procesual, iar ceilalți pârâți nu au exercitat apel împotriva considerentelor prejudiciabile. Or, față de această chestiune tranșată cu putere de lucru judecat, orice altă argumentare ulterioară, suplimentară, expusă de instanța de apel în al treilea ciclu procesual, este lipsită de relevanță și nu poate afecta în vreun fel legalitatea concluziei în sensul că pârâții au acționat cu rea-credință la momentul încheierii actului de partaj voluntar din data de 21.08.2014.

De asemenea, recurenții pârâți au invocat încălcarea principiului disponibilității și al contradictorialității prin aceea că instanța de apel nu a fost sesizată și nu a supus dezbaterii contradictorii a părților incidența dispozițiilor art. 251 și urm. din vechiul Codul comercial cu privire la pretinsa asociere în participațiune a pârâților la edificarea imobilului în care este amplasat apartamentul nr. x. Pentru argumentele anterior expuse, aceste considerente ale instanței de apel sunt lipsite de relevanță și nu pot afecta legalitatea deciziei pronunțate, atât timp cât au fost expuse pentru a susține ideea relei-credințe a pârâților, adică pentru o chestiune litigioasă ce deja a fost soluționată în mod definitiv, prin pronunțarea primei decizii a instanței de recurs în cauza de față.

Toate aceste considerente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al primului motiv de casare invocat de recurenții pârâți, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât timp cât instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile de drept procesual indicate prin cererea de recurs.

Al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a cererii de apel și de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel.

Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept.

Împrejurarea că recurenții pârâți nu sunt de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de admitere a apelului și de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurenții pârâți au invocat expunerea unor motive străine de natura cauzei prin aceea că instanța de apel a reținut în mod nereal că pârâții ar fi acceptat că au fost de rea-credință la încheierea actului de partaj și că între aceștia ar fi intervenit o asociere în participațiune în vederea edificării construcției pe terenul tuturor părților. Aceste critici sunt irelevante și nu pot justifica nelegalitatea deciziei recurate pentru faptul că problema relei-credințe a pârâților la încheierea actului de partaj voluntar din data de 21.08.2014 a fost reținută prin sentința civilă nr. 799 din 08.05.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Specializat Cluj, rămasă definitivă prin neapelare în privința pârâților C. și D. și pin respingerea apelului incident, ca nefondat, conform deciziei civile nr. 371/18 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, urmată de anularea recursului incident, prin decizia civilă nr. 953/13.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în privința pârâtei F.. Așadar, chiar dacă s-ar reține existența unor motive străine de natura cauzei, acestea sunt lipsite de relevanță în cauza de față, ca urmare a rezolvării definitive a chestiunii litigioase vizând atitudinea subiectivă a pârâților la încheierea partajului voluntar.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de admitere a apelului și de admitere a