ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 953/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă la 30 septembrie 2014, sub nr. x/2014 și apoi la 23 ianuarie 2015, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a declinării competenței materiale procesuale prin sentința civilă nr. 18/2015 din 14 ianuarie 2015, astfel cum a fost modificată și completată la 27 februarie 2015, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții C., D., E. și F., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 204, art. 970, art. 975 și art. 1010 C. civ. din 1864, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 și art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

Prin încheierea din 26 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Specializat Cluj, luând în analiză cererea formulată de pârâții Irimieș de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul aceleiași instanțe, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reținând că, față de obiectul cererii înregistrate sub nr. x/2015, respectiv constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2015, soluția care se va pronunța în dosarul nr. x/2015 are o relevanță deosebită asupra soluției din prezenta cauză în care s-a solicitat executarea antecontractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat în dosarul anterior arătat.

La 24 martie 2016, reclamanții A. și B. au depus cerere de reluare a judecății cauzei, anexând, în acest sens, în copie, sentința pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare.

Prin încheierea civilă F.N. din 10 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Specializat Cluj, luând în analiză cererea formulată de pârâții Irimieș de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul aceleiași instanțe, având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11.12.2005, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reținând că, soluționarea cauzei înregistrate sub nr. x/2015 are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din prezenta cauză.

În urma cererii de reluare a judecării procesului, formulată de reclamanții A. și B., la termenul din 6 martie 2018 acordat în acest sens, instanța a repus cauza pe rol, reținând că motivul care a determinat suspendarea cauzei a încetat, dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj fiind soluționat definitiv.

Prin sentința civilă nr. 799/2018 din 8 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată modificată și completată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F.. Totodată, i-a obligat pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către pârâta F., în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâta F. a declarat apel incident împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, atât apelul principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe, cât și apelul incident declarat de apelanta-pârâtă F. împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat casarea în parte a deciziei atacate în privința soluției de respingere a apelului principal și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titularii recursului au susținut, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului principal.

În concret, aceleași părți au învederat că instanța de apel a reluat sintetic și selectiv unele considerente din sentința primei instanțe, fără a răspunde criticilor din apelul principal.

Astfel, recurenții-reclamanți au arătat că, deși au criticat în apel omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra motivului de nulitate referitor la cauza ilicită a actului de partaj, instanța de apel a ignorat această critică.

Totodată, au învederat că au criticat în apel greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 C. civ., inclusiv prin raportare la efectele nulității, în sensul că sancțiunea pentru abuzul de drept al pârâților în legătură cu încheierea actului de partaj nu se rezumă la acordarea despăgubirilor, ci există și remediul repunerii părților în situația anterioară. Or, în cuprinsul deciziei recurate nu există nicio referire directă sau indirectă cu privire la acest motiv de apel.

În continuare, recurenții-reclamanți au învederat că nu a fost analizat nici motivul de apel prin care au susținut că prima instanță nu a verificat îndeplinirea condițiilor acțiunii pauliene și existența fraudei la lege, invocată prin raportare la cauza ilicită.

De asemenea, aceleași părți au subliniat că nu a fost analizat motivul de apel referitor la legea aplicabilă acțiunii pauliene, prin raportare la norma tranzitorie de la art. 114 din Legea nr. 71/2011.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1236-1238, art. 1247, art. 1281 C. civ. și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14-15, art. 1562 C. civ., art. 35 alin. (2) din Codul familiei, art. 1073 și art. 1077 C. civ. din 1864 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

După evocarea situației de fapt reținute de instanța de apel, autorii recursului au învederat că intimații-pârâți au fost de rea-credință la încheierea actului de partaj, cauza acestui act fiind astfel ilicită.

În acest context, au arătat că intimații-pârâți au cunoscut modalitatea de realizare a construcției ridicate pe terenurile aparținând recurenților-reclamanți și intimaților-pârâți Handru, precum și faptul că, în schimbul acceptului pentru ridicarea construcției, dreptul de proprietate asupra imobilului promis urma să fie transferat recurenților-reclamanți.

În continuare, au subliniat că actul de partaj a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 1281 C. civ., întrucât prin acest act s-a urmărit împiedicarea recurenților-reclamanți de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În plus, autorii recursului au susținut că intimații-pârâți au declarat în actul de partaj că nu au promis constituirea vreunui drept asupra imobilelor partajate, deși cunoașteau că apartamentul nr. x a constituit obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2005.

Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1562 C. civ., recurenții-reclamanți au arătat că frauda intimaților-pârâți constă în intenția acestora de a lipsi de efecte antecontractul de vânzare-cumpărare anterior menționat, fiind, astfel, incidentă sancțiunea nulității absolute a actului de partaj.

Titularii recursului au criticat considerentul prin care s-a reținut că este nul antecontractul de vânzare-cumpărare, întrucât este semnat numai de unul dintre soți, respectiv de către E., iar în cazul imobilelor nu operează prezumția de mandat tacit reciproc.

În combaterea acestui considerent, recurenții-reclamanți au învederat că încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Codul familiei atrage nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de către soțul prejudiciat, în termen de 3 ani.

Or, acest termen a fost depășit prin raportare la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2005.

Ca atare, recurenții-reclamanți au arătat că neintroducerea unei acțiuni în anulare în termenul de 3 ani la data încheierii antecontractului anterior menționat a atras confirmarea sa tacită.

Același părți au subliniat că instanța de apel a aplicat decizia nr. 12/2015, pronunțată într-un recurs în interesul legii, fără să aibă în vedere situația concretă din acest dosar.

Astfel, autorii recursului au învederat că decizia anterior menționată se referă la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat fără a fi cunoscut de toți coproprietarii imobilului promis, aceștia fiind de bună-credință.

Or, instanța de apel a reținut că intimații-pârâți au cunoscut existența antecontractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2005, fiind, astfel, de rea-credință.

În acest context, titularii recursului au conchis că devin incidente dispozițiile art. 14-15 C. civ., iar sancțiunea pentru abuzul de drept săvârșit de intimații-pârâți constă nu doar în acordarea de despăgubiri, ci și în repunerea părților în situația anterioară.

La 2 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-pârâtă F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

La aceeași dată, și intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare la 28 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Împotriva deciziei instanței de apel, F. a declarat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în privința soluției de respingere a apelului său și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului incident, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că această parte a fost de rea-credință la efectuarea partajului.

După evocarea raporturilor contractuale dintre părți cu privire la imobilul în litigiu, autoarea recursului incident a arătat că instanța de apel a apreciat că a fost dovedită reaua-credință a intimaților-pârâți, deși, în mod paradoxal, prima instanță a reținut că, prin sentința nr. 3542/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a statuat că antecontractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2005 este parțial simulat.

A mai arătat că, deși din probatoriul administrat nu rezultă că reclamanții și-au îndeplinit obligațiile contractuale, în paragraful 5 de la pagina 6 a sentinței primei instanțe, s-a reținut că prețul a fost achitat de către reclamanți.

În final, autoarea recursului incident a conchis că este eronată constatarea în sensul că prețul a fost plătit de către reclamanți, având în vedere că aceștia nu au contribuit cu nicio sumă de bani la edificarea demisolului.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 23 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului incident pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Recurenta-pârâtă F. nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport reținându-se admisibilitatea în principiu a recursului principal declarat de reclamanții Câmpan și nulitatea recursului incident declarat de pârâta F..

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la 7 august 2020.

Față de raportul comunicat, la 13 august 2020, recurenții-reclamanți A. și B. au depus în scris, în termen legal, punct de vedere, prin care au solicitat ca instanța de recurs, în concordanță cu concluziile raportului, să pronunțe o încheiere de admitere în principiu a recursului principal, cu stabilirea termenului de judecată pe fond a recursului și, totodată, să constate nulitatea recursului incident formulat de pârâta F..

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului incident declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, invocată de recurenții-reclamanți. Totodată, a respins excepția nulității recursului principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii, invocată de intimații Handru. A admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

În motivarea soluției referitoare la recursul incident declarat de către pârâta F., s-a reținut că aceasta nu a formulat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că majoritatea criticilor din cererea de recurs incident reprezintă o reproducere fidelă a criticilor formulate prin cererea de apel incident, fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Constatând, așadar, că recurenta-pârâtă F. nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, invocată de recurenții-reclamanți.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 13 aprilie 2021, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F., reținând următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

În aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte a constatat că majoritatea criticilor din cererea de recurs incident reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel incident. Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Ca atare, simpla reiterare în cererea de recurs incident a criticilor din cererea de apel incident, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința anterior menționată.

De asemenea, recurenta-pârâtă nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs incident nicio dispoziție legală pretins a fi fost încălcată sau greșit aplicată de către instanța de apel.

În plus, atât apelul incident, cât și recursul incident vizează considerente referitoare la reaua-credință a recurentei-pârâte. Or, reaua-credință reprezintă o chestiune de fapt stabilită de instanțele devolutive în urma evaluării probelor administrate în cauză.

Totodată, se reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal, întrucât nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în vreuna dintre ipotezele acestui motiv de casare.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) și art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Analizând recursul principal formulat de reclamanții A. și B. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Procedând la analiza pe fond a recursului, instanța supremă reține că, prin cererea de recurs, autorii recursului principal au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, faptul că instanța de apel nu a examinat principalele motivele de apel, respectiv, primele trei motive de apel (pct. 1 lit. a), pct. 1 lit. b), pct. 2 lit. a)-b), precum și motivul de apel dezvoltat la pagina 5 din apel, pct. 2 lit. c).

Critica anterior evocată se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Astfel, procedând la verificarea deciziei recurate prin raportare la critica mai sus amintită, Înalta Curte reține că, prin apelul formulat, reclamanții au criticat soluția primei instanțe de fond, susținând, printr-un prim set de critici, faptul că, în mod nelegal și neîntemeiat, prima instanță a respins solicitarea acestora de constatare a nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și partaj voluntar, în contextul în care, deși a reținut atât reaua credință a pârâților Handru și Irimieș, cât și fraudarea intereselor reclamanților, a concluzionat în sensul că toate acestea nu sunt de natură să conducă la constatarea nulității absolute parțiale a convenției de partaj.

De asemenea, prin apelul formulat, au mai susținut că, în mod nelegal, prima instanță (cu referire la art. 15 C. civ.), a apreciat că sancțiunea aplicabilă se rezumă doar la acordarea de despăgubiri, în contextul în care frauda constă într-o manoperă dolosivă folosită pentru eludarea unei norme prohibitive.

Printr-o altă critică formulată în apel, reclamanții au arătat că, nici din dispozițiile art. 15 C. civ., reținute de prima instanță de fond cu privire la abuzul de drept, nu rezultă faptul că unica sancțiune aplicabilă ar fi dreptul la despăgubiri. Totodată, au subliniat și faptul că, în mod nelegal, prima instanță a ignorat dispozițiile art. 1386 C. civ. care, în opinia reclamanților apelanți, instituie prevalența modalității de reparare a prejudiciului în natură, prin restabilirea situației anterioare și doar dacă acest lucru nu este posibil repararea prejudiciului se realizează prin plata de despăgubiri.

De asemenea, printr-un alt set de critici formulate în calea de atac a apelului, reclamanții au susținut că prima instanță nu a analizat în mod real și concret condițiile acțiunii pauliene, ceea ce, în opinia acestora, echivalează cu necercetarea fondului, în sensul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., de natură a conduce la anularea sentinței atacate, conform celor solicitate. De asemenea, au subliniat faptul că frauda în cadrul acțiunii pauliene a fost invocată distinct de frauda invocată și dedusă din încălcarea principiului bunei credințe în îndeplinirea obligațiilor, respectiv încheierea actelor cu respectarea dispozițiilor legale.

Nu în ultimul rând, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel (corespunzător pct. 2 lit. c) de la pagina 5 a apelului) prin care au susținut că dispozițiile legale aplicabile acțiunii pauliene nu sunt cele din noul C. civ., așa cum a reținut prima instanță de fond, ci dispozițiile din vechiul cod.

Procedând la analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată de la bun început că instanța de apel a reținut în mod eronat pretențiile formulate de reclamanți, ignorând faptul că, la data de 27 februarie 2015, reclamanții au formulat o cerere de modificare și completare a cererii de chemare în judecată (aflată în dosarul Tribunalului Specializat Cluj 5251/117/2014 la filele x), solicitând: constatarea nulității absolute parțiale a partajului voluntar realizat de pârâții Handru, pe de o parte, și pârâții Irimieș, pe de altă parte, conținut în înscrisul intitulat "Act de dezmembrare și partaj voluntar", autentificat sub nr. x din 21 august 2014, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării; radierea din cartea funciară a înscrierii privind atribuirea prin actul de partaj a cotei de 187/501 către pârâții C., D.; obligarea pârâților la încheierea (cu reclamanții) a unui contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, corp 3, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2005 încheiat cu pârâții Irimieș și consimțit de pârâții Handru, în caz contrar, hotărârea urmând a ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare; intabularea dreptului de proprietate pe numele și în favoarea reclamanților cu privire la ap. 5, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x; cu cheltuieli de judecată.

Așadar, față de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere la motivarea deciziei petitul inițial formulat, înainte de modificarea/completarea acestuia, prin care reclamanții au formulat alte pretenții, constând doar în obligarea pârâților C. și D. să încheie cu reclamanții contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul în cauză, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2005, în caz contrar urmând ca sentința ce se va pronunța să țină loc de act autentic notarial de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, instanța de apel nu a observat primul capăt al cererii completatoare din 27 februarie 2015, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a partajului voluntar încheiat de pârâți, constatat prin înscrisul intitulat "Act de dezmembrare și partaj voluntar", autentificat sub nr. x din 21 august 2014, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării, cu consecința lipsei considerentelor referitoare la acest petit.

În acest context, se reține că, atunci când o parte aduce critici hotărârii primei instanțe de fond, instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate și, totodată, să argumenteze motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăsește analiza criticilor apelanților-reclamanți Câmpan referitoare la constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și partaj voluntar, cu toate că, prin cererea de apel, apelanții-reclamanți au formulat în mod explicit critici. De asemenea, din cuprinsul deciziei atacate, nu pot fi decelate argumentele instanței pentru care au fost înlăturate criticile apelanților referitoare la sancțiunea aplicabilă în cazul abuzului de drept și la regimul juridic al acțiunii pauliene.

Prin urmare, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Așadar, prin raportare la aceste considerații, în analiza acestei critici de nelegalitate, instanța supremă constată că, prin deciza recurată, instanța de apel nu a procedat la analiza criticilor formulate de reclamanți în calea de atac apelului, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunțate în apel, lipsind considerentele hotărârii la care să se raporteze instanța de recurs în efectuarea controlului de legalitate.

Nefiind cercetat apelul reclamanților și, implicit, fondul cauzei, instanța supremă nu poate proceda la examinarea legalității deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o va casa, în parte, și va trimite, spre o nouă judecată, apelul reclamanților, aceleiași instanțe de apel, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate cu privire la respingerea apelului incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și trimite, spre o nouă judecată, apelul reclamanților, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate cu privire la respingerea apelului incident.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.