ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 403/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând , asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 21 noiembrie 2016, sub dosar nr. x/2016, având obiect, "hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare", reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare asupra imobilelor:

- apartament nr. x situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, la subsol și etaj, jud. Cluj, înscris în CF. nr. x Cluj- Napoca, CF vechi nr. x, nr. topografic x, de sub nr. crt. Al, cu nr. cadastral x, bun propriu al pârâtei dobândit cu titlu de drept restituire în natură și partaj, cu suprafața utilă de 138 m.p. cu părțile indivize comune în cotă de 55,81% înscrise în CF colectivă a dreptului de superficie nr. x, teren în proprietate: 109/213 parte, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, CF vechi nr. x, de sub nr. crt. Al, nr. topografic x, reprezentând teren intravilan în suprafață totală de 213 m.p. proprietate de sub B. 10.1; și

- imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, de sub nr. crt. Al, cu nr. cadastral x, reprezentând teren intravilan, categoria de folosință curți, construcții, în suprafață totală de 288 m.p.

În caz contrar, reclamanta a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare cu privire la ambele imobile, și să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de intervenție principală formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu B. și A., în temeiul prevederilor art. 61 și urm. C. proc. civ., s-a solicitat obligarea pârâtei B. să încheie cu intervenientul actul autentic de vânzare cu privire la imobilul constând în apartament nr. x, în suprafață de 138 mp, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca (nr. CF vechi x), nr. cadastral x; iar în caz de refuz al pârâtei, hotărârea instanței să țină loc de act autentic de vânzare. S a solicitat intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului; constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. și A. autentificat sub nr. x/29.08.2016 de SPN D.; și pe cale de consecință respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, precum și obligarea părților care se opun la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea de declinare

Prin sentința civilă nr. 3566 din 10 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de către pârâtă.

S-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 554 din 15 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2016, s-a respins excepția prematurității acțiunii în prestație tabulară invocată de pârâta B. prin întâmpinare.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., fiind obligată pârâta să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului apartament nr. x situat în municipiul Cluj-Napoca, și asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, reprezentând teren intravilan, categoria de folosință curți,construcții, în suprafață totală de 288 m.p., teren împrejmuit, bun propriu,dobândit cu titlu de drept restituire în natură, dezlipire și partaj proprietate de sub B4.1; în caz contrar hotărârea judecătorească să țină loc de contract autentic de vânzare.

S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de drept "cumpărare", asupra imobilelor.

A fost respinsă cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu reclamanta și pârâta B., ca nefondată.

S-a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 101/A/2020 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au fost respinse apelurile declarate de pârâta B. și de intervenientul C. împotriva sentinței civile nr. 554 din 15 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă B. s-a criticat decizia recurată prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de ședință din 18 iunie 2020, precum și a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, formulând următoarele critici de nelegalitate:

Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel, prin încheierea din 18 iunie 2020, a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, astfel că la soluționarea apelului și stabilirea taxei de timbru nu au fost respectate limitele criticilor stabilite în mod expres de către apelanta-pârâtă.

S-a susținut că taxa a fost calculată și pusă în sarcina ei pentru o presupusă cerere de apel formulată împotriva modului de soluționare a cererii de intervenție de către prima instanță. Cu toate acestea, prin considerentele deciziei recurate, sunt date dezlegări exclusiv cu privire la apelul formulat împotriva modului de soluționare, în primă instanță, a cererii principale, fără să fie analizate criticile formulate de pârâtă împotriva soluției date de prima instanță asupra cererii de intervenție.

În același sens s-a mai arătat că, prin încheierea de ședință din 18 iunie 2020 instanța de apel a reținut în mod nelegal că apelul nu a fost timbrat suficient, respectiv că în sarcina pârâtei subzistă obligația de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON.

Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că preluarea, în cuprinsul deciziei recurate, a argumentelor reținute de către instanța de fond, în lipsa unei analize globale a motivelor de apel, nu poate echivala cu o motivare concretă și efectivă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a mai invocat că instanța de apel a motivat într-o manieră superficială soluția de respingere a motivului de apel referitor la soluția pronunțată cu privire la excepția prematurității. În fața instanței de apel a relevat aspectul că la soluționarea excepției prematurității trebuia să fie avută în vedere natura juridică a termenului menționat în antecontract, până la împlinirea căruia era necesar a avea loc transmiterea dreptului de proprietate.

De asemenea, a precizat că prin motivele de apel a amintit și faptul că intimata-reclamantă nu se putea prevala de pactul comisoriu stipulat în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât mecanismul juridic al acestei instituții împiedică invocarea rezoluțiunii ori a executării în natură a prestației de cel căruia îi poate fi imputată neexecutarea contractului, însă considerentele deciziei nu cuprind nicio mențiune privitoare la aspectele de drept invocate, învederând că lipsește analiza, precum și respingerea motivată a criticilor formulate. Subsumat aceluiași motiv de recurs, a mai susținut că instanța de apel s-a mărginit la analiza cererii introductive și preluarea argumentelor reclamantei intimate din întâmpinarea la apel, ignorând analiza motivelor de apel invocate de către pârâtă.

În susținerea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile în materie referitoare la termen, ca modalitate a obligațiilor (art. 1412 – art. 1414, art. 1417 C. civ.), la modalitatea de operare a pactului comisoriu (art. 1553 C. civ.), la neexecutarea imputabilă creditorului (art. 1517 C. civ.).

A menționat că excepția prematurității a fost respinsă cu încălcarea dispozițiilor legale, fiind reținută în mod greșit decăderea din beneficiul termenului, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă la 21 noiembrie 2016, iar termenul convenit pentru încheierea contractului în formă autentică era stabilit pentru 1 martie 2017.

În dezvoltarea acestor critici, a precizat că acest termen are natura juridică a unui termen suspensiv, stipulat în beneficiul ambelor părți, prin urmare aceasta este premisa care trebuia avută în vedere de către instanțele de fond la analizarea excepției prematurității, respectiv stabilirea naturii juridice a termenului menționat în antecontract.

Recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 1412 alin. (1) C. civ. care prevăd că termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadența obligație, și ale art. 1414 C. civ., conform cărora ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia. A concluzionat că doar în ipoteza în care s-ar fi stabilit că recurenta a renunțat la beneficiul termenului, în conformitate cu dispozițiile art. 1413 C. civ., sau că aceasta a decăzut din beneficiul termenului, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1417 C. civ. putea fi sesizată instanța de judecată anterior datei de 1 martie 2017.

De asemenea, s-a mai arătat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1414 C. civ., cu neobservarea faptului că reclamanta-intimată nu a respectat nici măcar termenul suspensiv stabilit de către ea însăși pentru perfectarea contractului, având în vedere că, la data pe care a stabilit-o unilateral prin notificare (21.11.2016) pentru prezentarea la notar, la ora 10:33, a procedat la achitarea taxei judiciare de timbru și, ulterior, a înregistrat cererea de chemare în judecată din prezentul dosar.

Totodată, a menționat că în mod nelegal instanța a reținut faptul că nu se putea prevala de termenul suspensiv și că nu mai putea invoca prematuritatea cererii introductive prin raportare la procedura ofertei reale de plată și la somația comunicată la 25 noiembrie 2016 de B.E.J. E. întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată la 21 noiembrie 2016, anterior demarării procedurii ofertei reale de plată.

Referitor la procedura ofertei reale de plată, recurenta pârâtă a arătat că aceasta a fost anulată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Cluj-Napoca, și ca atare, în mod nelegal instanța de apel a conferit valențe juridice unui act nul.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1279 alin. (3) C. civ., deoarece nu a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma și condițiile stabilite prin antecontract. Prin urmare, este nelegală dezlegarea instanței de apel în ceea ce privește respingerea criticilor aduse modului în care a fost soluționată excepția prematurității de către instanța de fond.

Printr-o altă critică s-a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 1517 C. civ., potrivit cărora o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în condițiile în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune. În aplicarea principiilor bunei-credințe și nemo auditor propriam turpitudinem allegans în executarea obligațiilor contractuale, a susținut că dispozițiile legale instituie interdicția invocării, de care una dintre părțile contractante, a neexecutării obligațiilor celeilalte părți, dacă neexecutarea este cauzată de fapta proprie.

S-a mai susținut că au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1185 C. civ., deoarece a fost lipsită de orice culpă cu privire la neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică, atâta vreme cât, în timpul negocierilor, reclamanta-intimată a insistat să se ajungă la o anumită formă a contractului, iar dezacordul recurentei viza forma pe care încerca să o impună reclamanta-intimată.

Prin cererea de recurs, recurentul-intervenient C. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la o instanță învecinată, egală în grad.

Printr-o primă critică a invocat că decizia recurată este pronunțată de un judecător incompatibil, iar instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aspecte care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut că sintagma "alcătuirea instanței" din cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanței, cât și pe cele privitoare la constituirea instanței. Referitor la "greșita compunere a instanței" se are în vedere de către legiuitor atât alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători, cât și cu judecători care se aflau într-o situație de incompatibilitate.

Astfel, a arătat că hotărârea pronunțată de un judecător incompatibil este lovită de nulitate și va fi casată, instanța nefiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

A susținut că judecător F., președintele completului de judecată, deși a recunoscut, în cadrul ședinței de judecată din 18 iunie 2020, că a fost colegă de birou și menține o relație de amiciție cu partea adversă din dosar, respectiv cu reclamanta A., aflându-se în stare de incompatibilitate, nu a formulat cerere de abținere.

În concluzie,s-a arătat că în condițiile în care președintele completului de apel s-a aflat într-o stare de incompatibilitate, determinată de puternice îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea sa în soluționarea cauzei decurgând din legăturile cu partea adversă, pentru garantarea dreptului la o instanță imparțială, s-a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru a se rejudeca apelul, la o instanță de același grad, din vecinătatea Curții de Apel Cluj, pentru o bună înfăptuire a justiției.

De asemenea, a enumerat măsurile procesuale care reflectă, în opinia sa, lipsa de imparțialitate a președintelui completului. În acest sens a menționat că a formulat cerere de recuzare la termenul de judecată din 18 iunie2020, care a fost și termenul de dezbateri, însă completul a rămas în pronunțare asupra cererii de apel, iar cererea de recuzare a fost respinsă la 29 iunie 2020.

Față de toate aceste argumente, și pentru a se asigura respectarea garanției dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în componenta sa referitoare la judecarea cauzei de către o instanță imparțială, s-a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre soluționare unei instanțe egale în grad, în vecinătatea Curții de Apel Cluj.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a recurentul intervenient a susținut că decizia recurată nu este motivată, iar nemotivarea echivalează cu nedezlegarea pricinii.

De asemenea, a precizat că este nemotivată și soluția de respingere a cererii de suspendare formulată de recurentul-intervenient C., în condițiile în care instanța de apel a concluzionat că soluția care va fi pronunțată în dosarul nr. x/2019, nu este relevantă în speță.

A mai arătat că soluțiile de respingere a cererilor în probațiune formulate de recurentul-intervenient sunt nemotivate cu atât mai mult cu cât . instanța de apel nu a motivat de ce a apreciat că nu este necesară o suplimentare a probațiunii prin proba cu martorii G., H. și I..

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la nulitatea antecontractului autentificat prin încheierea nr. x din 29 august 2016.

S-a mai învederat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. art. 902 și 1281 C. civ., precum și principiul bunei-credințe.

În dezvoltarea acestei critici a menționat că opozabilitatea fată de terți a promisiunilor de vânzare se realizează și prin cunoașterea efectivă despre existența acestora, or încălcarea frauduloasă a principiului opozabilității, cu rea-credință, se sancționează cu nulitatea absolută a operațiunii încheiate.

A concluzionat că, antecontractul autentificat prin încheierea nr. x/29.08.2016, încheiat de reclamantă cu rea-credință este lovit de nulitate, ca urmare a incidenței principiului fraus omnia corrumpit.

Din această perspectivă, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că antecontractul din 29.08.2016 este opozabil terților. Or, în cauza de față, reclamanta a avut cunoștință de existența antecontractului de care recurentul-intervenient s-a prevalat și, în pofida acestui fapt, prin încălcarea principiului opozabilității, a încheiat antecontractul cu pârâta. Se susține că față de reaua-credință de la momentul încheierii antecontractului autentificat sub nr. x/29.08.2016, notarea acestuia în cartea funciară a imobilului nu produce niciun efect.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-intervenient prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil în ceea ce privește critica adusă soluției de respingere a cererii de suspendare a judecății, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă la recursul declarat de recurenta-pârâtă s-a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, în ceea ce privește soluția greșită asupra timbrării cererii de apel, și ca nefondat față de celelalte critici din recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 octombrie 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a încheierii de ședință din 18 iunie 2020 pronunțată de aceeași instanță.

De asemenea, s-a admis, în principiu, și recursul declarat de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a încheierilor premergătoare și a încheierii din 29 iunie 2020 pronunțate de aceeași instanță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-intervenient C. din perspectiva faptului că: decizia recurată ar fi fost pronunțată de un judecător incompatibil; - că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;- că deși a formulat cerere de recuzare la termenul de judecată din 18 iunie2020, totuși completul a rămas în pronunțare asupra cauzei, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. .1 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, Înalta Curte reține că intervenientul a formulat o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, cerere depusă la termenul din 18 iunie 2020 după începerea dezbaterilor și după ce instanța de apel a respins cererea de probațiune formulată în cauză, deși dispozițiile art. 44 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că, judecătorul poate fi recuzat de oricare deintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri". Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 29 iunie 2020, reținându-se că un motiv de recuzare este tardiv, iar celalalt este neîntemeiat în condițiile în care la termenul de judecată din data de 18.06.2020 părților li s-a adus la cunoștință de judecator F. " la începutul dezbaterilor, că în urmă cu 28-30 de ani cu reclamanta a fost colegă de serviciu timp de 3-4 luni la Ortopedie, unde a făcut un stagiu de practică de 3 luni, nu au fost și nu sunt prietene, nu se întâlnesc, nu se vizitează".... "că nu înțelege să se abțină, pentru că nu apreciază că este afectată imparțialitatea, fiind doar o simplă cunoștință, așa cum și cu domnul avocat J. se cunoaște din facultate și când se întâlneasc pe stradă schimbă câteva cuvinte.". Înalta Curte constată că față de aspectele învederate de judecător F. la începutul dezbaterilor din 18 iunie 2020, nici intervenientul C. și nici parata B. nu au formulat cereri de recuzare, fapt ce rezultă din încheierea de ședintă pg. 2 alin. (3). În ceea ce privește motivarea soluției de respingere a cererii de recuzare, instanța a reținut că "după acest moment procesual instanța, cu judecătorul a cărui recuzare se cere, a soluționat mai multe cereri iar la sfârșitul dezbaterilor care s-au întins pe o perioadă de mai mare în timp, după cum rezultă din încheierea care are un număr de 11 pagini, apelantul C. a formulat prezenta cerere de suspendare". În considerentele încheirii din 29 iunie 2020 s-a reținut că " potrivit art. 44 alin. (2) C. proc. civ. "Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute." Cum chiar judecătorul implicat a făcut o declarație publică la începutul ședinței, iar părțile trebuiau să formuleze cererea de recuzare la acel moment, iar nu după desfășurarea dezbaterilor aproape în întregime, în care instanța s-a pronunțat asupra mai multor cereri, Curtea constată că în raport de acest motiv, adus la cunoștință părților de către președintele completului, cererea de recuzare apare ca tardivă, deoarece trebuia formulată de îndată ce motivele de recuzare îi sunt cunoscute". S-a mai reținut în închierea de respingere a cererii de recuzare că " modul de soluționare a cererii de suspendare sau a cererii în probațiune nu poate constitui în prezenta cauză un motiv de recuzare deoarece este obligația instanței de a soluționa cererile care i se pun în discuție în ordine procesuală. Cu privire la soluția pe fondul cererilor de suspendare sau de probațiune, părțile au doar căile de atac oferite de lege. Modul de soluționare a cererilor ar da posibilitatea părții nemulțumite de acest mod să formuleze o cerere recuzare bazat pe chiar soluția cu privire la cereri, ceea ce ar distorsiona rolul cererii de recuzare și al căilor de atac. Or cum este obligația instanței de a soluționa cererile care i se pun în discuție în ordine procesuală, nu se poate admite ca însăși această obligație să stea la baza unei cereri de recuzare pentru că ar naște loc la formularea de cereri multiple, cum este situația în care în acel dosar se soluționează mai multe cereri de suspendare sau probațiune. Față de modul de soluționare a cererilor din prezenta cauză nu se poate afirma că ar exista alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat". În motivarea soluției de respingere a cererii de recuzare s-a reținut că " nemulțumirea părții cu privire la desfășurarea și măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluționarea apelului, de administrare a unor probatorii de către instanța de apel, nu pot echivala cu o antepronunțare în înțelesul art. 42 pct. 1 C. proc. civ.." Cum din considerentele încheierii de ședință din 29 iunie2020 rezultă fără posibilitate de echivoc că instanța a analizat și motivat atât în drept cât și în fapt soluția de respingere a cererii de recuzare, în condițiile în care un motiv de recuzare a fost tardiv formulat, iar celalalt a fost respins ca nefondat, Înalta Curte reține că, susținerile recurentului intervenient în ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate. Nefondate sunt și susținerile în ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care niciunul din motivele invocate în cererea de recuzare nu se circumsciu dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., cum în mod corect și legal a retinut de altfel și instanța de apel, cu atât mai mult cu cât respingerea cererii prin care s-a solicitat administrare a unor probe nu poate echivala cu o antepronunțare în sensul dispopzițiilor prevăzute de art. 42 pct. 1 C. proc. civ. Cum motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) C. proc. civ., vizează incompatibilitatea judecătorului care și-a exprimat opinia în legătură cu soluțiile ce pot fi pronunțate în pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, ceea ce însă nu se verifică în cauză și, așa cum s-a arătat deja, respingerea cererii prin care s-a solicitat administrarea unor probe nu poate echivala cu o antepronunțare în sensul dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că susținerile în sensul că hotărârea a fost pronunțată de un judecător incompatibil nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar încuviințarea și administrarea probelor constituie atributul exclusiv instantelor de fond. Prin urmare, și din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile ce vizează încălcarea dispozițiilor privind greșita compunere a instanței/a completului de judecată, precum și cele legate de respectarea garanției dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la judecarea cauzei de către o instanță imparțială. Nefondate sunt și susținerile pârâtei legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva învederată că, instanța de apel, prin încheierea din 18 iunie 2020, a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, că în soluționarea apelului și stabilirea taxei de timbru nu au fost respectate limitele criticilor stabilite în mod expres de către apelanta-pârâtă și, că prin încheierea de ședință din 18 iunie 2020 instanța de apel a reținut în mod nelegal că apelul nu a fost timbrat suficient, respectiv că în sarcina pârâtei subzistă obligația de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON. Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 18 iunie 2020 instanța de apel a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON, însă pârâta nu contestat și nici nu a uzat de dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 care prevăd că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cum cererea de reexaminare reglementată prin art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 are ca obiect verificarea legalității taxei de timbru judiciar, respectiv o nouă analiză a modului în care aceasta a fost stabilită, partea în sarcina căreia a fost stabilită obligația de plată a taxei de timbru poate formula critici numai în cadrul cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, neputând supune astfel de critici în cadrul apelului său recursului. În ceea ce privește criticile ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor enunțate efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat și, respectiv, la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la aspectele criticate de apelant. Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță, sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Or, decizia recurată relevă o examinare efectivă a criticilor deduse judecății în apel prin prisma situației de fapt și a succesiunii actelor și raporturilor juridice dintre părți, în respectarea exigențelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. – normă care prevede că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță." În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 6 C. proc. civ. invocat de atât de recurenți în recursurile declarate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte reține că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Din perspectiva celor expuse, și a criticilor formulate de recurenți întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte examinând considerentele hotărârii recurate reține că instanța de apel a analizat motivele de apel și raporturile juridice dintre părți prin prisma actelor juridice, argumentând atât în fapt cât și în drept soluția adoptată. Astfel, instanța de apel constatând că, prin apelul declarat se critică respingerea ca nefondată a excepției prematurității acțiunii, ca o consecință a neluării în considerare a clauzelor antecontractului prin care se prevedea termenul limită pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare data de 01.03.2017, a reținut că, reclamanta a promovat acțiunea la 21.11.2016, aprecind că respingerea excepției prematurității demersului reclamantei a fost corectă în raport de conduita efectivă a pârâtei promitentă-vânzătoare, care, anterior împlinirii termenului convenit de părți pentru încheierea actului autentic, a manifestat două atitudini care într-adevăr i-au insuflat în mod legitim și justificat cumpărătoarei temerea că pârâta nu mai intenționează să își îndeplinească obligațiile asumate prin antecontract, atitudini materializate în notificarea adresată reclamantei de către pârâtă prin care i-a adus la cunoștință desființarea antecontractului și declanșarea, de către pârâtă, a ofertei reale de plată, ca o consecință a desființării antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2016. Înalta Curte constată că în analiza motivelor de apel și în motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut că "în aceste condiții, în care, însăși pârâta a demarat proceduri ce tindeau la desființarea antecontractului anterior termenului convenit de părți pentru încheierea contractului translativ de proprietate, este evident că nu poate invoca prematuritatea demersului reclamantei în vederea finalizării antecontractului. Promitenta-cumpărătoare, în calitate de creditoare a dreptului de a obține transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul său, prin încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare are dreptul de a opta pentru valorificarea dreptului său, iar față de conduita manifestată de promitenta-vânzătoare, aceasta nu se mai poate prevala de termenul convenit inițial pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare". În motivarea soluției adoptate și în analiza motivelor de apel invocate, instanța de apel a reținut că "acțiunea reclamantei este întemeiată exclusiv pe antecontractul încheiat între părți, iar dezlegarea dată de prima instanță este de asemenea conformă acestui act juridic, singurul care poate sta la baza analizării și statuării asupra raportului juridic născut între părțile contractante, că tot ceea ce excede clauzelor antecontractului asumat prin semnare de părți la 29.08.2016 nu poate conduce la modificarea clauzelor acestui act juridic", că "la baza încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, apt să transfere dreptul de proprietate, nu poate sta decât convenția asumată de ambele părți, respectiv antecontractul din 29.08.2016". Înalta Curte mai reține că, instanța de apel în argumentarea/motivarea hotărârii pronunțate a arătat că în ce privește "apelul declarat de pârâtă, prin prisma atitudinii acesteia pe întregul parcurs al tranzacțiilor succesive încheiate cu privire la apartamentul nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, că, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin restituire în natură și partaj. Restituirea în natură a fost precedată de anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de cumpărătorii K. augustin și L., părinții intervenientului din prezentul dosar. După restituirea în natură, împreună cu fratele său, M., pârâta a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2007 la B.N.P. Asociați N., cu promitenta cumpărătoare O., urmat de actul adițional certificat sub nr. x/15.02.2012 de B.N.A. P., antecontract care însă a fost invalidat din voința promitenților-vânzători prin încheierea nr. 31/18.09.2015 emisă de Societatea Profesională Notarială "Q.". Promitenta-cumpărătoare nu a notat antecontractul în CF și nici nu a întreprins demersuri pentru perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare. Ulterior datei de 18.09.2015 între pârâtă și fratele său a intervenit partajul asupra imobilului, apartamentul nr. x revenind în proprietatea pârâtei. În anul 2016, pârâta a fost contactată de agentul imobiliar R., care i-a adus la cunoștință că o persoană este interesată de cumpărarea apartamentului nr. x (reclamanta).Agentul imobiliar avea cunoștință despre existența antecontractului din 2007, dar, totodată, știa și că acesta nu mai este valabil. Potențiala cumpărătoare (reclamanta) a aflat de la proprietară că este în negocieri cu un alt cumpărător, care urmează să îi comunice, până în 25.08.2016, dacă va cumpăra sau nu apartamentul, spunându-i însă reclamantei că nu a încheiat un antecontract (n.r. acești potențiali cumpărători fiind chiar ocupanții apartamentului, care au rămas în continuare să locuiască, după anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995).La data de 29.08.2016, pârâta a consimțit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta. Ulterior, pârâta a încheiat cu intervenientul din prezentul dosar Actul adițional la antecontractul nr. x/19.12.2007, prin care și-a asumat obligația de a vinde apartamentul nr. x intervenientului și de a desființa antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta, acest act fiind certificat sub nr. x/18.11.2016 de avocat S. și fiind precedat de cesiunea intervenită între prima promitentă-cumpărătoare – O. - și intervenient". Or, din această succesiune de acte încheiate de pârâtă, instanța de apel în motivarea soluției adoptate a constatat că " reiese în mod clar că aceasta a avut mai multe intenții de înstrăinare a imobilului: în anul 2007 a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu promitenta-cumpărătoare O., care nu s-a materializat într-un act translativ de proprietate, pârâta și fratele ei înțelegând să invalideze acest antecontract, la 18.09.2015, iar promitenta-cumpărătoare nu a întreprins nici un demers pentru valorificarea antecontractului. Considerând imobilul liber de orice sarcină și în circuitul civil, pârâta a încheiat cu reclamanta antecontractul din 29.08.2016. Spre deosebire de prima promitentă-cumpărătoare, care nu a făcut nici un demers nici pentru notarea antecontractului în CF și nici pentru executarea acestuia după data de 18.09.2015, reclamanta, promitentă-cumpărătoare a manifestat diligența de a nota antecontractul încheiat la 29.08.2016 în CF nr. x Cluj-Napoca, sub B + 8, iar sub B + 9 a notat și prezentul litigiu dintre părți. Notarea de către intervenient la data de 07.06.2017, sub B + 16, a antecontractului nr. x/2007, a Actului Adițional din 18.11.2016, precum și a cesiunii intervenite între prima promitentă-cumpărătoare, O. și intervenient, sunt ulterioare notărilor făcute de reclamantă, fiind aplicabile prevederile art. 890 alin. (1) C. civ.,,. Înalta Curte mai constată că în argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că " în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi fost înștiințată - fie de către promitenta-vânzătoare, fie de către agentul imobiliar sau de către avocata promitentei-vânzătoare - despre existența unui antecontract anterior valabil. Totodată, reclamanta a verificat situația tabulară a imobilului, în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, astfel încât să atragă incidența art. 902 alin. (1) C. civ., astfel cum corect a reținut prima instanță. Opozabilitatea contractelor reglementată de art. 1281 teza I C. civ., invocată de intervenient, se impune, în regim de CF, a fi coroborată cu art. 902 C. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, vizează acte juridice valabile, or, în speță, s-a făcut dovada că la 18.09.2015 antecontractul anterior, din anul 2007, și-a încetat valabilitatea. Reclamanta a verificat situația tabulară a imobilului, care nu conținea o notare opozabilă în baza prevederilor art. 902 alin. (1) C. civ. .. "manifestând diligență, a procedat la notarea propriului antecontract". Instanța de apel și a argumentat atât în drept cât și în fapt soluția adoptată reținând că "în urma analizării întregii probațiuni administrate în fața primei instanțe, în principal, interogatoriile și încheierea nr. 31/18.09.2015 a Societății Profesionale Notariale "Q." – în vederea stabilirii valabilității antecontractului încheiat de reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, în mod corect a statuat prima instanță că întreaga construcție juridică agreată atât de pârâta B. cât și fratele acesteia au lipsit de eficacitate primul antecontract de vânzare-cumpărare, acesta cu atât mai mult cu cât scopul final a constat în înstrăinarea imobilului către reclamantă, așa cum de altfel a recunoscut pârâta prin răspunsul la întrebarea 17 din interogatoriu". În aceiași argumentare/motivare a soluției adoptate instanța de apel a mai reținut raportat la succesiunea faptelor și actelor juridice și a raporturilor juridice dintre părți "că înșiși promitenții-vânzătorii au apreciat că după data de 18.09.2015 nu mai sunt ținuți de clauzele acestui antecontract aspect ce a reieșit din depoziția avocatei acestora, care a fost prezentă la notar în data de 18.09.2015 și a perceput că clienții ei s-au simțit eliberați de acel contract și liberi să dispună de imobil cum doresc, precum și din depoziția agentului imobiliar, căruia fratele pârâtei i-a spus în luna martie – aprilie 2016 că a rezoluționat contractul anterior. În același sens sunt și răspunsurile pârâtei la întrebările nr. 9, 10 și 17 din interogatoriul luat în fața primei instanțe". Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat/motivat atât în drept cât și în fapt soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și susținerile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat, de recurenți ca temei de drept al recursurilor, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză. Astfel, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma dispozițiilor art. 1669 alin. (1) C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea raportat și la faptul că pârâta B. a menționat expres, neechivoc în înscrisul încheiat cu reclamanta la 29 august 2016 că, imobilul-obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare este liber de orice sarcină, că nu există un pact de opțiune și, că nu a promis anterior constituirea niciunui fel de drepturi în favoarea altei persoane. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și decizia civilă nr. 1647/A/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2016, precum și refuzul nejustificat al pârâtei de a perfecta actul de vânzare-cumpărare în formă autentică prin raportare la clauzele contractuale inițiale, agreate de ambele părți ale raportului juridic obligațional. Din perspectiva temeiului de drept enunțat, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, instanța de apel în mod legal și corect a reținut ca "în prezenta speță chestiunea care a trebuit clarificată a fost aceea dacă, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu pârâta, respectiv 29.08.2016 în fața notarului public T., reclamanta avea sau nu cunoștință despre faptul că imobilul obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare mai făcuse anterior obiectul altor acte juridice de aceeași natură" raportându-se și la "analiza bunei-credințe în regim de carte funciară ce implică o serie de particularități, izvorâte tocmai din principiile fundamentale care guvernează instituția cărților funciare". Or, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.08.2016 de Notar Public T., cartea funciară a imobilelor din litigiu nu evidenția existența încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare anterioare și, nici existența altor impedimente sau interdicții de înstrăinare. Din această perspectivă în condițiile în care la data încheierii antec în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, astfel încât să atragă incidența art. 902 alin. (1) C. civ., astfel cum corect a reținut prima instanță. Opozabilitatea contractelor reglementată de art. 1281 teza I C. civ., invocată de intervenient, se impune, în regim de CF, a fi coroborată cu art. 902 C. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, vizează acte juridice valabile, or, în speță, s-a făcut dovada că la 18.09.2015 antecontractul anterior, din anul 2007, și-a încetat valabilitatea. Reclamanta a verificat situația tabulară a imobilului, care nu conținea o notare opozabilă în baza prevederilor art. 902 alin. (1) C. civ. .. "manifestând diligență, a procedat la notarea propriului antecontract". Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal și corect s-a raportat la conținutul cărții funciare existent la data de 29.08.2016, precum, și la cel din 26.10.2016, dată invocată de intervenient, reținând în mod legal că nu sunt incidente dispozițiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează suspendarea facultativă a judecații, în condițiile în care nu exista "dependența procesuală" între obiectul litigiului pendinte și litigiul din dosar nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca, litigiu ce nu are ca obiect existența sau inexistența dreptului pârâtei sau al intervenientului de a se perfecta vreun contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului litigios. Față de această situație, Înalta Curte constată că în mod legal a reținut instanța de apel că dezlegarea cauzei din litigiul pendinte nu depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca. Înalta Curte, mai reține că în condițiile în care la data antecontractului încheiat de reclamantă cu pârâta, în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, sunt nefondate și criticile legate de incidența art. 902 alin. (1) și art. 1281 teza I C. civ.. Nefondate sunt și susținerile legate de incidența dispozițiilor art. 1185 C. civ., în condițiile în care negocierile părților contractante au fost finalizate și consemnate în antecontractul de vânzare cumpărare autentificat la 29 august 2016, precum în condițiile în care aceleași părți contractante au consemnat expres în antecontractul enunțat faptul că " subsemnatele, părți contractante, declarăm că înainte de semnarea actului, am citit personal cuprinsul acestuia, am constatat că că el corespunde voinței noastre și condițiilor stabilite de noi părțile de comun acord, drept pentru care sembnăm mai jos." Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 18 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și de intervenientul C. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 29 iunie 2020, pronunțate de aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 18 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și de intervenientul C. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 29 iunie 2020, pronunțate de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2022.