ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 148/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 26.03.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare cu privire la imobilul-apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca, având număr cadastral x și la două locuri de parcare, identificând, în cuprinsul cererii sale toate elementele acestor bunuri și ale părților comune din imobil, iar în caz de refuz, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare; reclamantul a solicitat să i se înscrie dreptul de proprietate asupra acestor imobile în cartea funciară. În subsidiar, a pretins instanței ca, în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat, să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.02.2017 și să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 450.800 RON, reprezentând dublul celei primite de pârâtă cu titlu de arvună, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1799/24.11.2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contractul de vânzare în formă autentică cu privire la imobilul-apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x și la locurile de parcare nr. 31 și 32, dar și cu privire la cotele-părți comune, identificate pe larg în dispozitivul hotărârii, pentru prețul de 286.400 RON, achitat integral; a mai dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilelor indicate mai sus, a compensat parțial cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 9.539 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea subsidiară.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 300/31.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă; apelanta a fost obligată la plata către intimat a sumei de 4.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a arătat, sub un prim aspect, că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1669 alin. (1) C. civ., art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și a deciziei nr. 42/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, afirmând că, în mod nelegal, s-a apreciat că erau îndeplinite condițiile legale pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Astfel, după evocarea art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, a susținut că în etapele procesuale anterioare instanțele nu au procedat la solicitarea certificatului de atestare fiscală, care se emitea de compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale și nici nu au pretins să se facă dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari pentru imobilul în litigiu.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că din coroborarea normelor legale evocate cu cele ale C. civ. rezulta că pentru admiterea acțiunii se impunea a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil încheiată [art. 1.669 alin. (1) C. civ..]; promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în a căror lipsă părțile nu ar putea executa promisiunea [art. 1.279 alin. (1) C. civ..]; una dintre părți refuză nejustificat încheierea contractului în forma autentică [art. 1.279 alin. (3) C. civ..]; să nu existe o clauză de dezicere [art. 1.276 alin. (1) C. civ..]; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract [art. 1.279 alin. (3) teza I C. civ..]; natura contractului promis să permită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [art. 1.279 alin. (3) teza a II-a C. civ..].

În acest context, a arătat că în raport cu decizia nr. 42/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, numai în ipoteza îndeplinirii acestor condiții de validitate a contractului de vânzare, care trebuiau verificate prin raportare la momentul pronunțării hotărârii, instanța de judecată ar fi putut pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic. În acest sens, a evocat și decizia nr. 235/04.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Astfel, autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor menționate mai sus, fiind dată fără verificarea întrunirii tuturor condițiilor de validitate.

În continuare, a apreciat că hotărârea a fost dată și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.669 alin. (2), art. 2.357 și ale art. 2.358 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că față de data la care contractul de vânzare ar fi trebuit încheiat în formă autentică, 31.12.2017 și data introducerii acțiunii, 26.03.2020, termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 1.669 alin. (2) C. civ., era împlinit la data demarării procesului.

În opinia sa, în mod nelegal, s-a apreciat că prescripția a fost întreruptă, în condițiile în care predarea apartamentului, intervenită la 03.08.2017, s-a realizat anterior datei de la care termenul de prescripție începea să curgă, 31.12.2017.

Recurenta a mai afirmat că atitudinea sa care, ulterior promovării de către reclamant a acțiunii civile care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu a demarat măsurile legale în vederea evacuării acestuia din imobil, nu putea să aibă semnificația unei recunoașteri, chiar și tacite, a dreptului material la acțiune.

Mai mult, a apreciat că exercițiul dreptului material la acțiune nu era influențat de deținerea posesiei asupra bunului, având în vedere că obiectul acțiunii intimatului-reclamant nu viza aspecte legate de posesia bunului.

În argumentarea nelegalității hotărârii atacate, autoarea căii de atac a mai arătat că ultima acțiune a societății recurente, susceptibilă a determina întreruperea prescripției și în raport cu care la data demarării procesului prescripția era deja împlinită, a fost la 08.06.2018, atunci când i-a comunicat intimatului-reclamant propunerea de încheiere a unei tranzacții în vederea stingerii litigiului care a format obiect al dosarului nr. x/2018, procedură ce presupunea și încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare.

De asemenea, recurenta a afirmat că în întâmpinările formulate în cadrul acelui proces, nu a recunoscut dreptul dedus judecății, însă instanța de fond s-a rezumat să rețină numai că s-a arătat dispusă să încheie actul autentic.

Or, a arătat că în lipsa unei recunoașteri exprese a dreptului intimatului-reclamant, eventualele mențiuni din cuprinsul deciziei pronunțate de curtea de apel nu pot suplini o declarație expresă de voință din partea sa.

A mai susținut că pe parcursul litigiului sus-menționat nu a avut o poziție procesuală prin care să fie de acord cu executarea antecontractului, aceasta făcând referire la opinii doctrinare numai pentru a arăta că executarea s-ar fi putut realiza și în timpul procesului și că intimatul-reclamant nu ar fi trebuit să recurgă la cel mai grav remediu, respectiv să solicite rezoluțiunea antecontractului.

O altă critică adusă de recurenta-pârâtă în argumentarea nelegalității deciziei recurate s-a referit la aplicarea greșită a prevederilor art. 1.516 alin. (1), art. 1.552 alin. (4), art. 1.549 alin. (1) și art. 1.669 alin. (1) C. civ., în ceea ce privește refuzul său de a încheia contractul de vânzare în formă autentică.

Sub acest aspect, a arătat că deși a invocat excepția neexecutării obligațiilor contractuale de către intimatul-reclamant, care viza conduita culpabilă a acestuia de a achita restul de preț și refuzul lui nejustificat de a încheia contractul de vânzare începând cu luna mai 2018, instanța a omis să analizeze aceste aspecte. Astfel, a solicitat să se constate că refuzul său a fost justificat, întrucât intimatul-reclamant, sub pretextul inițierii demersului judiciar de rezoluțiune a antecontractului, a refuzat să încheie contractul de vânzare în formă autentică și să achite restul de preț imediat ce acest lucru a fost posibil; a mai apreciat că, solicitând rezoluțiunea antecontractului, partea adversă s-a dezis irevocabil de contract, și că deși pe toată durata de desfășurare a litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, dar și ulterior respingerii respectivului demers judiciar, antecontractul de vânzare-cumpărare a rămas în ființă, nefiind invalidat de către instanța de judecată.

Totodată, în opinia sa, nu se putea admite ca reclamantul, după ce a refuzat nejustificat timp de doi ani semnarea contractului autentic de vânzare și, implicit, plata restului de preț, să solicite executarea de către cealaltă parte contractantă a obligației contractuale.

Așadar, recurenta a arătat că refuzul său a fost justificat de conduita culpabilă și abuzivă a părții adverse care, văzând că nu poate obține dublul sumei achitate la semnarea antecontractului, a optat să solicite perfectarea contractului autentic, exercitându-și drepturile contrar scopului urmărit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Totodată, a precizat că însuși intimatul-reclamant a recunoscut conduita expusă anterior, în cadrul interogatoriului administrat în fața instanței de fond, din care rezultă că acesta nu a mai dorit încheierea contractului de vânzare în formă autentică, întrucât inițiase deja o acțiune în rezoluțiunea antecontractului încheiat.

A mai afirmat că față de prevederile art. 1.549 alin. (1) și art. 1.552 alin. (4) C. civ., precum și de opțiunea intimatului-reclamant de a solicita pe cale judiciară rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, acesta nu mai putea reveni asupra deciziei sale de încetare a convenției, astfel că, din această perspectivă, acțiunea ar fi trebuit respinsă, întrucât în caz contrar, s-ar da eficiență unui abuz de drept, în sensul art. 15 și art. 1.170 C. civ.

În continuare, recurenta a susținut că în raport cu art. 1.516 alin. (1) C. civ. era îndreptățită la executarea integrală și la timp a obligațiilor contractuale de către partea adversă.

Astfel, a susținut că instanța de apel a soluționat cauza cu ignorarea clauzelor contractuale care prevedeau că restul de preț trebuia achitat la data când autoarea căii de atac prezenta extrasul de carte funciară pentru imobilele ce formau obiect al contractului.

În aceste condiții, a precizat că plata efectuată de către partea adversă pe parcursul procesului a fost efectuată cu depășirea termenului contractual, din culpa acestuia, așa încât a susținut că refuzul său de a încheia contractul a fost unul justificat.

Conchizând, a arătat că instanța de apel nu a analizat conduita părții adverse prin prisma art. 1.516 alin. (1) C. civ., rezumându-se a reține că diferența de preț a fost achitată și că, față de aspectele învederate, excepția neexecutării contractului era întemeiată, iar refuzul său de a semna contractul a fost unul justificat, nefiind așadar, îndeplinită cerința prevăzută de art. 1.669 alin. (1) C. civ. în acest sens.

La 30.09.2021 intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în argumentarea căreia a arătat că susținerile autoarei căii de atac privind încălcarea prevederilor art. 1669 alin. (1) C. civ., art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și a deciziei nr. 42/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost invocate omisso medio.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10.11.2021 instanța supremă a pus în dezbatere excepția nulității recursului și a reținut cauza, în vederea soluționării, amânând pronunțarea până la 24.11.2021, când, constatând că sunt necesare lămuriri noi, în temeiul art. 400 C. proc. civ., a dispus repunerea cauzei pe rol.

La termenul de astăzi, văzând obligația instituită în sarcina instanței prin art. 1.247 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1), cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă o parte din criticile expuse în memoriul de recurs, respectiv cele care privesc instituția prescripției, reflectă reluarea integrală a acelorași aspecte invocate și în apel, care au primit deja o dezlegare prin hotărârea atacată, cele care privesc excepția de neexecutare și care se referă la caracterul justificat al refuzului recurentei de a încheia contractul de vânzare în formă autentică vizează elemente atașate situației de fapt rezultate în urma interpretării probatoriului administrat, care nu mai pot fi reevaluate în recurs.

Înalta Curte subliniază că în măsura identității dintre argumentele dezvoltate în susținerea motivului de recurs și cele deduse judecății în apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și privește analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Iar în măsura în care criticile vizează aspecte de eventuală netemeinicie, ele scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate.

Iar aspectul pe care memoriul de recurs îl aduce în dezbatere, al incidenței în cauză a prevederilor art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, constituie o critică invocată omisso medio, care nu a fost sesizată și în apel.

De aceea, o atare critică nu poate fi primită, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Așa fiind, pentru a-l reitera și în recurs, recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în susținerea căii de atac prin care o exercitase, să invoce și acest motiv.

Prin urmare, cum partea interesată nu a supus atenției instanțelor devolutive această chestiune, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De principiu, pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. nu permite nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentei înseși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel".

Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentei îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicție, impusă instanței, vine să consolideze poziția privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentei de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului.

Prin urmare, dacă intimatul are garanția că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurenta să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat și în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiași motiv, din oficiu.

Așadar, de principiu, instanța de recurs nu ar fi putut să invoce din oficiu vreun motiv pe care însăși autoarea căii de atac l-a invocat omisso medio.

Cu toate acestea, în materia nulității art. 1.247 alin. (3) C. civ. prevede că "Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută."

Această dispoziție legală, care a instituit în sarcina instanțelor obligația citată mai sus, fără să o limiteze în timp, înlătură de la aplicare prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., examinate în precedent și, în considerarea caracterului imperativ al art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a art. 1.247 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În aceste condiții, reținând că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3) - care se referă la ipoteza invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publică -, notând și că astăzi, un asemenea motiv a fost invocat din oficiu, instanța supremă va respinge excepția nulității recursului.

Analizând hotărârea atacată, în principal din perspectiva motivului de casare invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 1.279 C. civ. stabilesc regula conform căreia promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea și statuează că, în ipoteza în care promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Iar în conformitate cu art. 1.669 alin. (1) C. civ., "Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite."

Având în vedere specificul prezentei cauze ce derivă din faptul că admiterea acțiunii de față are ca efect substituirea consimțământului recurentei la perfectarea vânzării și transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, se impune să fie avute în vedere și dispozițiile art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, din analiza cărora rezultă că în cazul unei acțiuni prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, sub sancțiunea nulității de drept, proprietarii bunurilor trebuie să prezinte certificat de atestare fiscală și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează.

Așadar, suplimentar condițiilor generale de fond pentru validitatea unei convenții, prevăzute de art. 1.279 și 1.669 alin. (1) C. civ., dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 instituie, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor și mijloacelor de transport, și condiția lipsei obligațiilor fiscale către bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării, dovedită prin certificate de atestare fiscală.

Iar art. 159 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 instituie sancțiunea nulității de drept pentru ipoteza actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (5), evocat mai sus.

Aceste concluzii se desprind și din considerentele deciziei nr. 42/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicabilă pentru identitate de rațiune și în materia promisiunii bilaterale de vânzare.

În speță, pentru menținerea soluției primei instanțe de admitere a acțiunii, curtea de apel a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile de validitate pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, impedimentele privind înscrierea imobilelor în cartea funciară și plata diferenței de preț fiind înlăturate.

Analiza considerentelor deciziei relevă că reținerea acestei concluzii a fost dată ca urmare a examenului realizat de instanța de prim control judiciar asupra cerințelor de validitate prevăzute de art. 1669 alin. (1), art. 1279 alin. (1) și (3) C. civ. și de art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, fără a fi avute în vedere însă și cerințele impuse de norma specială reprezentată de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Din această cauză, soluția instanței de prim control judiciar a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de prim control judiciar, care, ținând cont de considerentele obligatorii prezentate în cele ce preced, va trebui să evalueze și cerința specială instituită de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 300/31.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.