ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la semnarea în formă autentică a contractului de dare în plată atestat sub nr. x/21.09.2016 de avocat C., referitor la dreptul de proprietate asupra unei cote-părți de 55% din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, spațiu comercial 53, jud. Cluj, pentru suma de 332.758,61 RON, iar în cazul în care pârâta nu se va conforma, a solicitat ca hotărârea să țină loc de act autentic de dare în plată; de asemenea, reclamanta a mai pretins intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra cotei-părți de 55% din imobil, dar și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 13.02.2019, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei calității numitului D., de reprezentant al pârâtei și cea a lipsei dovezii calității avocatului, de reprezentant al aceleiași părți, iar prin sentința civilă nr. 336/27.02.2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă pe calea întâmpinării și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe și încheierii din 13.02.2019, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 754/20.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, în principal, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanțe, iar în subsidiar, instanței de apel.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit Decizia nr. 24/2017, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a art. 72 și a art. 153

12

din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din C. civ. de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea".

A susținut recurenta că, așa cum a arătat și în fața instanței de apel, lipsa calității de reprezentant a d-lui D. rezidă din/în faptul că mandatul acestuia a expirat încă din anul 2009, aspect pe care intimata nu îl contestă. A mai susținut că, pentru exprimarea unei poziții procesuale în prezentul litigiu, respectiv pentru exprimarea refuzului sau a acordului cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra cotei-părți din imobil, nu este suficientă manifestarea de voință exprimată de către acesta, în calitate de președinte al intimatei, deoarece, potrivit art. 41 lit. h) și art. 65 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, precum și art. 13 din actul constitutiv al intimatei, orice decizie cu privire la actele de dispoziție ale celei din urmă se poate realiza doar cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Consiliului de Administrație, dacă i-au fost delegate astfel de atribuții de A.G.A.

În continuare, a subliniat că, spre deosebire de ipoteza analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin hotărârea din 02.05.2018, Adunarea Generală Ordinară a membrilor B. l-a desemnat pe D. în calitate de președinte, sub condiția efectuării în 30 de zile a formalităților necesare pentru înregistrarea la registrul comerțului a mențiunilor privind calitatea de reprezentant. Prin urmare, a susținut că în speță există un act de numire a unui nou administrator, afectat însă de o condiție, care a fost impusă de membrii cooperatori ca urmare a împiedicării de către D. a funcționării normale a B., prin neconvocarea A.G.A. în vederea schimbării sediului social și a desemnării organelor statutare.

Potrivit recurentei, considerentele care au condus la adoptarea Deciziei nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv necesitatea unei bune administrări a societății, nevoia de securitate a raporturilor juridice și protejarea terților în raporturile cu societatea, nu se regăsesc în speță, atât timp cât membrii cooperatori au apreciat că numai în ipoteza efectuării formalităților la registrul comerțului se poate considera că D. administrează în mod corespunzător B. Astfel, nu se poate susține că recunoașterea în favoarea acestei persoane a calității de reprezentant ar salvgarda interesele intimatei. Aceasta, mai ales în contextul în care, ulterior expirării mandatului său, a perfectat în numele B. acte de dispoziție care au îndatorat-o.

Pe de altă parte, a susținut recurenta că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea", deoarece a contestat prerogativele de reprezentare ale lui D., negându-i astfel calitatea de reprezentant celui care nu a îndeplinit formalitățile prevăzute de lege pentru efectuarea publicității numirii sale în funcție.

Așa fiind, a susținut că în mod greșit a menținut instanța de apel soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a numitului D. și a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului, care putea și trebuia să cunoască, la data încheierii contractului de asistență juridică, că mandatul celui dintâi a expirat.

Cu privire la cele reținute în legătură cu invocarea cu rea-credință a lipsei calității de reprezentant, din perspectiva faptului că nu a contestat calitatea de reprezentant la data semnării actului juridic pe care și-a întemeiat acțiunea, recurenta a afirmat că poziția sa nu este una duală, având în vedere că aspectele privind lipsa dovezii calității de reprezentant vizează o dată ulterioară încheierii contractului de subrogație, cesiune și dare în plată, respectiv situația juridică ulterioară datei de 02.05.2018, moment la care a avut loc Adunarea Generală a membrilor cooperatori din cadrul B..

O altă critică formulată de recurentă subsumat aceluiași motiv de recurs vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ., care reglementează regulile de interpretare a contractului și ale art. 1.270 C. civ., care consacră forța obligatorie a contractului.

În acest sens, a redat textele de lege evocate și a susținut că, în procesul de stabilire a voinței reale de la data încheierii contractului, instanța de apel a conchis în mod greșit că din comportamentul părților ulterior încheierii contractului de subrogație, cesiune și de dare în plată, nu se poate aprecia că intimata-pârâtă și-ar fi dat acordul cu privire la predarea posesiei imobilului în ideea că A. urma să devină proprietar asupra cotei-părți din imobil, intenția principală a părților fiind aceea de restituire a sumei plătite și, doar în subsidiar, transferul dreptului de proprietate asupra unei cote-părți din imobil.

În opinia recurentei, aceste statuări ale instanței încalcă dispozițiile art. 1.266-1.269 C. civ., fiind interpretate clauze contractuale și când nu era necesar, întrucât acestea erau clare.

Astfel, deși menționează expres în cuprinsul hotărârii recurate că în contractul părților nu se indică ce se întâmplă cu chiria încasată, instanța ajunge la concluzia că "în mod rațional și echitabil" trebuie considerat că sumele încasate cu titlu de chirie vor fi avute în vedere în privința creanței datorate. Procedând de această manieră, nu a făcut altceva decât să adauge la clauzele contractului, care este legea părților, ceea ce este inadmisibil, întrucât instanței îi revine rolul de a se limita să interpreteze doar clauzele expres stipulate în contract, nicidecum să le completeze, prin presupuneri și aprecieri personale. Contrar celor reținute de instanța de apel, în mod rațional și logic clauzele contractuale trebuie interpretate pornind de la promisiunea de dare în plată stipulată în contract, fiind firesc să i se poată recunoaște promitentului-cumpărător dreptul de a încasa chiria ca efect al transmiterii către acesta a posesiei unui imobil, tocmai în considerarea faptului că în viitorul apropiat va deveni proprietar asupra acestuia. Astfel, raționamentul instanței, potrivit căruia ar fi un non-sens juridic recunoașterea în favoarea A. a dreptului de a încasa chiria, reprezintă, în opinia recurentei, tot o încălcare a prevederilor art. 1.270 C. civ.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, încasarea fructelor civile nu s-a realizat cu titlu gratuit, ci s-a realizat tocmai în raport cu predarea posesiei imobilului către A., în contextul perfectării promisiunii de dare în plată.

În acest context, a arătat că a dobândit posesia asupra întregului spațiu comercial la data semnării contractului de subrogație, dare în plată și cesiune de contract, deținând anterior posesia asupra unei cote-părți de 45% - aspect pe care intimata nu îl contestă.

Astfel, recurenta a afirmat că a acționat ca un veritabil proprietar al spațiului comercial, motiv pentru care a renegociat clauzele contractuale cu chiriașii intimatei, modificând obiectul contractelor de închiriere în sensul majorării termenului locațiunii și al cuantumului chiriei, dobândind astfel calitatea de locator, calitate în care a exercitat posesia asupra întregului spațiu comercial.

Prin urmare, contractul de subrogație, cesiune de contract și dare în plată nu se circumscrie prevederilor art. 1.805 C. civ., care reglementează cesiunea de contract de locațiune, deoarece o astfel de cesiune poate fi realizată doar de către locatar.

Or, în speță, nu a operat o simplă cesiune de contract de locațiune sau o vânzare a folosinței imobilului, care să îi confere calitatea de simplu detentor.

Aceasta, întrucât posesia asupra unui bun, ca prerogativă a dreptului de proprietate, poate fi exercitată și prin intermediul altor persoane, așa cum prevăd și dispozițiile art. 917 C. civ., ceea ce s-a și întâmplat în speță. Practic acesta a fost motivul pentru care nu s-a încheiat un proces-verbal de predare primire a imobilului către A., preluarea posesiei de la intimată manifestându-se însă în alt fel (notificarea chiriașilor, renegocierea chiriei cu aceștia etc.)

De asemenea, a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.266-1.269 și art. 1.270 C. civ. și atunci când a apreciat că posibilitatea de răscumpărare a fost avută în vedere de părți ca modalitate principală de stingere a obligației, iar transferul dreptului de proprietate, doar ca modalitate secundară. Raționamentul instanței de apel nu poate fi acceptat raportat la aspectele stipulate de părți în contract, precum și prin raportare la specificul clauzei de răscumpărare. Aceasta din urmă nu poate exista în lipsa unui transfer/promisiuni de transmitere a dreptului de proprietate, or această logică a fost inversată în mod nelegal de curtea de apel.

O ultimă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează aplicarea greșită a art. 1.669 alin. (2), coroborat cu art. 1.492 C. civ., având în vedere aplicarea greșită a art. 2.537 și 2.540 C. civ.

A susținut recurenta că aplicarea în mod greșit a prevederilor legale invocate în cadrul criticii anterioare a avut drept consecință directă aplicarea eronată de către instanța de apel și a prevederilor referitoare la prescripție.

În acest sens, a arătat că principalul motiv pentru care în speță a operat întreruperea termenului de prescripție l-a constituit recunoașterea dreptului său prin predarea posesiei asupra imobilului odată cu perfectarea contractului de subrogație, cesiune și dare în plată, predare care rezultă inclusiv din comportamentul și manifestarea sa de voință ulterioară perfectării contractului, respectiv notificarea chiriașilor în sensul că îi vor achita ei contravaloarea chiriei și încheierea unor acte adiționale la contractele de închiriere.

Totodată, a susținut că un alt argument în sprijinul recunoașterii din partea intimatei îl constituie tocmai intenția acesteia de a răscumpăra imobilul, solicitând prin notificarea din 27.02.2017 prelungirea termenului de răscumpărare prevăzut la art. 3.3 din contract.

Mai mult decât atât, a arătat că intimata nu s-a opus notării în cartea funciară a antecontractului.

A subliniat recurenta că, în contra celor reținute de curtea de apel, termenul de prescripție s-a întrerupt ca efect al notificărilor comunicate intimatei. Astfel, conform contractului, termenul prevăzut pentru perfectarea actului autentic translativ de proprietate a fost de 6 luni și se împlinea la 21.03.2017. La data de 25.04.2017 a fost admisă plângerea pe care o promovase, care făcuse obiect al dosarului nr. x/2016, Judecătoria Cluj-Napoca dispunând notarea contractului din 21.09.2016 în cartea funciară. În cadrul acestui litigiu, B. nu s-a opus notării promisiunii, nici nu a formulat cale de atac împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, recunoscând astfel drepturile decurgând din promisiunea de dare în plată. Sentința a rămas definitivă cel mai devreme la data de 23.07.2017 (hotărârea fiind redactată în 23.06.2017), astfel că, raportat la această dată, termenul de prescripție extinctivă a fost întrerupt ca efect al actului de recunoaștere din partea debitorului.

Ulterior, recurenta a precizat că a notificat-o pe intimată, în repetate rânduri, în vederea prezentării la notar pentru încheierea actului translativ de proprietate (la 01.08.2017, 09.10.2017 și la 02.11.2017), apreciind că aceste notificări au produs efectul întreruperii prescripției; de aceea, a considerat că acțiunea pe care a depus-o la 25.05.2018 a fost formulată în interiorul termenului de prescripție.

La 08.05.2020 intimata a depus întâmpinare, în cadrul căreia, reclamând, în mod prioritar, încălcarea principiului de drept electa una via non datur recursus ad alteram și a obligației de exercitare cu bună-credință a drepturilor, a susținut că autoarea căii de atac urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract în ceea ce privește cota-parte de 55% din imobil, în timp ce, simultan, a formulat cererile de executare silită înregistrate în dosarele execuționale nr. x/2019 și y/2019 ale B.E.J. E., obținând creanța principală de 332.758,61 RON și cheltuielile de executare aferente. De asemenea, a mai invocat excepția nulității recursului și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu mai deține dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al executării silite finalizate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

La termenul de la 20.01.2021, a fost respinsă excepția nulității recursului, iar calea de atac promovată a fost admisă în principiu, în considerarea argumentelor expuse în încheiere. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța supremă a notat, în aceeași încheiere, că va fi soluționată ulterior admiterii în principiu a recursului, întrucât analiza ei excedează condițiile impuse de art. 493 C. proc. civ.

Examinând, așadar, excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte reține că, urmare a executării silite demarate de către recurentă, imobilul în litigiu a fost adjudecat de către S.C. F. S.R.L., al cărei drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic litigios.

Întrucât, după cum rezultă din dispozițiile art. 857 C. proc. civ., adjudecatarul preia imobilul liber de sarcini, (obligațiile contractuale ale intimatei reprezentând o atare sarcină), concluzia care se impune este că nu operează transmisiunea calității procesuale pasive către noul proprietar și intimata nu și-a pierdut calitatea de a sta în proces, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive urmează să fie respinsă.

Desigur, dobândirea de către adjudecar a dreptului de proprietate asupra imobilului produce efecte asupra ipotezei deduse judecății, care vor fi examinate în cadrul controlului de legalitate asupra fondului evaluat anterior, în proces.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluționată, de prima instanță - al cărei raționament a fost confirmat în apel -, excepția lipsei calității numitului D., de reprezentant al intimatei și cea a lipsei dovezii calității avocatului, de reprezentant al aceleiași părți, recurenta invocând încălcarea și greșita aplicare a Deciziei nr. 24/2017, pronunțată în recurs în interesul legii.

Prin Decizia nr. 24/2017, Înalta Curte, interpretând, în vederea aplicării unitare, art. 72 și art. 153

12

din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din C. civ. de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a stabilit că administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea.

În considerentele respectivei decizii, s-a reținut că, în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc limitele puterilor prevăzute de lege, iar în condițiile lipsei mandatului ori când limitele lui sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de către administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea. Totodată, s-a mai reținut că dispozițiile art. 1.309 alin. (2) din noul C. civ. sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său - constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reînvesti în funcție pe cel anterior, în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților -, îl determină pe terț să creadă în mod rezonabil - în lipsa publicării încetării funcției de administrare, în condițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta.

Ambele părți recunosc că dezlegările oferite prin Decizia nr. 24/2017 sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia societăților cooperative.

Instanțele devolutive au reținut că, după ce mandatul de administrator i-a expirat, D. a continuat să apară indicat, în această calitate, în registrul comerțului, fără ca vreo altă persoană să fi fost desemnată ca administrator al intimatei în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților. În aceste condiții, cum încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea, în mod judicios au tras concluzia că persoana înscrisă în registrul comerțului are calitatea de reprezentant al intimatei.

Referirile recurentei la hotărârea din 02.05.2018 a Adunării Generale Ordinare a membrilor societății intimate sunt irelevante din perspectiva analizată, de vreme ce, pentru a dezlega excepția lipsei calității de reprezentant, instanțele de fond nu s-au prevalat de respectiva hotărâre.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, afirmând că a contestat prerogativele de reprezentant ale d-lui D., întrucât acesta nu a îndeplinit formalitățile pretinse de lege pentru efectuarea publicității numirii sale în funcție.

Distinct de faptul că dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 impun societății interdicția de a invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1), sau încetarea lor, dacă ele nu au fost publicate potrivit legii, Înalta Curte ia act că recurenta contestă puterea de reprezentare a numitului D. pe motiv că nu ar fi îndeplinit formalitățile de publicitate la numirea în funcție, ignorând însă că, în sensul dezlegat prin Decizia nr. 24/2017, și administratorul al cărui mandat a expirat continuă să dețină prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea.

Modalitatea în care a fost soluționată excepția nu relevă o greșită aplicare a art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci din contră: cât timp s-a reținut că, după ce mandatul de administrator al numitului D. a expirat, el a continuat să apară indicat, în această calitate, în registrul comerțului, fără ca vreo altă persoană să fi fost desemnată ca administrator al intimatei în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților, în mod just instanțele anterioare au conchis că persoana înscrisă în registrul comerțului are calitatea de reprezentant al intimatei.

Se cuvine să fie subliniat și că Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat, în Decizia nr. 24/2017, și conținutul art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul pe care l-a urmat și decizia atacată pe calea prezentului recurs.

Așadar, criticile recurentei nu aduc în dezbatere o reală aplicare eronată a art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci reflectă, mai degrabă, nemulțumirea autoarei căii de atac care, deși a contestat numitului D. prerogativa reprezentării, a obținut o soluție nefavorabilă excepției invocate. Sub acest aspect, Înalta Curte ia act că instanța de apel a subliniat atitudinea recurentei, care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, în paralel cu invocarea efectelor unui act juridic pe care l-a încheiat cu aceeași persoană, D., ca reprezentant al intimatei și a sancționat o atare conduită, într-o modalitate de natură a combate un aparent abuz de drepturi procesuale și care, în egală măsură, dă eficiență dezlegărilor obligatorii prescrise în Decizia nr. 24/2017, pronunțată în interesul legii.

În concluzie, întrucât din mențiunile din registrul comerțului reiese calitatea de administrator a numitului D., al cărui mandat expirase, întrucât nu există o altă persoană care să fi fost desemnată reprezentant și care să fi acceptat expres această calitate, Înalta Curte reține că în mod legal a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant și, luând act că s-a depus împuternicirea avocațială a reprezentantului convențional al pârâtei conform art. 151 alin. (2) C. proc. civ., reține că și păstrarea, în apel, a măsurii de respingere a excepției lipsei dovezii calității avocatului, de reprezentant convențional al intimatei, reflectă o soluție adoptată tot cu deplina respectare a legii.

Recurenta a mai susținut că, pentru exprimarea unei poziții procesuale în prezentul litigiu, respectiv pentru exprimarea refuzului sau a acordului cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra cotei-părți din imobil, nu este suficientă manifestarea de voință exprimată de către D., în calitate de președinte al intimatei, deoarece, potrivit art. 41 lit. h) și art. 65 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, precum și art. 13 din actul constitutiv al intimatei, orice decizie cu privire la actele de dispoziție ale celei din urmă se poate realiza doar cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Consiliului de Administrație, dacă i-au fost delegate astfel de atribuții de A.G.A., însă Înalta Curte constată că cele expuse în precedent nu reprezintă o veritabilă critică la adresa soluției date excepției lipsei calității de reprezentant, căci ele vizează raporturile dintre mandatar și mandant, nu însă și puterea de reprezentare, care se manifestă doar în raporturile societății cu terții.

Atitudinea recurentei, care insistă în a obține o soluție favorabilă excepției pe care a adus-o în dezbatere în apărare față de întâmpinarea pârâtei-intimate, depusă în fața primei instanțe, cu scopul de a paraliza posibilitatea invocării, de către cea din urmă, a prescripției, pare greu de înțeles în contextul actual, în care a valorificat deja, ca efect al executării silite, creanța pe care o deținea asupra intimatei.

Se cuvine notat că prin convenția părților din 21.09.2016, intitulată "contract de subrogație, cesiune și de dare în plată", recurenta s-a obligat să achite pentru intimată suma de 332.758,61 RON, pe care cea din urmă o datora și care era urmărită în două dosare execuționale, subrogându-se apoi în drepturile creditorilor inițiali, în limitele sumei achitate, iar intimata s-a obligat să stingă debitul total în cuantum de 332.758,61 RON prin transferul către recurentă a dreptului de proprietate asupra cotei-părți de 55% din imobilul în dispută, rezervându-și dreptul de a răscumpăra respectiva cotă-parte, într-un termen stabilit prin contract.

Recurenta a demarat însă executarea silită împotriva intimatei, formându-se astfel dosarele de executare nr. 1101/2019 și nr. 1102/2019 la Biroul Executorului Judecătoresc E. și, în urma adjudecării de către S.C. F. S.R.L. a imobilului-spațiu comercial nr. 53 din Cluj-Napoca - x, str. x, jud. Cluj, i-a fost distribuită întreaga creanță, în cuantum de 332.758,61 RON, care ulterior i-a fost și achitată, prin ordinul de plată nr. x/11.03.2020, depus în fotocopie în dosarul de recurs.

Ca o consecință a adjudecării imobilului în dispută de către S.C. F. S.R.L., al cărei drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară, analiza criticilor din recurs care vizează soluția dată excepției prescripției a devenit inutilă, deoarece, în eventualitatea în care ar fi fost fondate, în rejudecare instanța de apel ar urma să examineze fondul pricinii. Or, în prezent intimata nu mai poate fi constrânsă să-și execute obligația contractuală de a da, întrucât nu mai este titular al dreptului real, pe care l-a pierdut ca efect al executării silite demarate de recurentă.

Mai mult decât atât, de vreme ce recurenta a obținut deja creanța pe care o deținea asupra intimatei, demersul de față, prin care urmărește să valorifice și dreptul de a i se transfera proprietatea unei cote-părți din imobil, a devenit unul inadmisibil, deoarece creditorul nu are deschise concomitent, pentru satisfacerea aceluiași drept, ambele forme de reparație (atât cea în natură, cât și pe cea în echivalent), dreptul său de opțiune epuizându-se la data când a primit plata creanței.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, va fi obligată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în sumă de 15.470 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 754/20.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 15.470 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.