Decizia nr. 2241/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 572/2024 a Tribunalului Cluj

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 12 decembrie 2022 (ca urmare a declinării competenței materiale de Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentința civilă nr. 7278 din 7 decembrie 2022), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatarea nulității absolute a declarației autentificate sub nr. x/06.11.2019, repunerea părților în situația anterioară emiterii acestei declarații și înscrierii sale în CF nr. x Cluj-Napoca, radierea înscrierii de sub B7 și B8, privind comunitatea de bunuri asupra construcțiilor de sub A1.2, A1.3, A1.4 și A1.5, precum și a înscrierii de sub C.10, privind dreptul de superficie, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 572/F din 2 octombrie 2024, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins cererea, ca nefondată, și a obligat reclamantul să achite pârâților suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 133A din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii, la 5 iunie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici: - decizia este dată cu depășirea puterii judecătorești, deoarece noul C. civ. nu erau în vigoare la data finalizării construcțiilor; - instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de procedură privind admisibilitatea probelor, atunci când a apreciat că este admisibilă proba cu martori, încălcând dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ., principiul egalității armelor, precum și dreptul la un proces echitabil; - decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât instanța de apel, pe de o parte, reține că lucrările de extindere au fost finalizate înainte de 2011, fără autorizație de construire, iar, pe de altă parte, că accesiunea a operat potrivit noului C. civ., intrat în vigoare în anul 2011. De asemenea, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pârâtul este proprietar exclusiv al terenului și al construcției primite, în anul 1987, prin donație de la părinții săi, iar pe de altă parte, că accesiunea a operat în favoarea pârâtei; - decizia este dată cu încălcarea puterii de lucru judecat, având în vedere că, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că terenul și construcțiile sunt bunuri proprii ale intimatului-pârât; - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30-31 din Codul familiei, ale art. 36 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 2.324 și art. 1.234 din C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât noul C. civ. nu era în vigoare la data finalizării construcțiilor. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituția României, și care vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative sau executive. Astfel cum s-a reținut în practica judiciară, instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești atunci când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfințește norme abrogate; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești; refuză să judece, pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă așadar ordinea constituțională, instanța exercitând funcțiile puterii judecătorești cu depășirea sau încălcarea limitelor statornicite prin Constituție. În cauză, instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât trimiterea la prevederile art. 557 alin. (2) din noul C. civ. a fost făcută doar pentru a răspunde uneia dintre criticile de apel, prin intermediul căreia reclamantul invocase faptul că, ulterior desfacerii căsătoriei intimaților-pârâți, transferul dreptului de proprietate se putea face exclusiv în temeiul art. 557 din noul C. civ.. Prin urmare, instanța de apel nu a judecat litigiul în baza unui act normativ care nu intrase în vigoare, ci a răspuns motivelor de apel invocate. În ceea ce privește argumentele expuse la paginile 6-7 din memoriul de recurs, acestea nu demonstrează un exces de putere din partea instanței de apel, adică nerespectarea competențelor specifice în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, ci reprezintă critici vizând modul în care instanța de apel a interpretat normele de drept material, astfel că urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că este admisibilă proba cu martori peste înscrisuri autentice, încălcând dispozițiile art. 269-271 și art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ., principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Referitor la criticile de apel ce au vizat forța probantă a înscrisurilor, analiza instanței de apel este corectă, întrucât, potrivit art. 270 din C. proc. civ., legiuitorul stabilește puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcție de conținutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile părților cuprinse în înscris, care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele. Astfel, mențiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator fac dovada deplină, față de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului, printr-o procedură reglementată de lege. În schimb, declarațiile părților cuprinse într-un înscris autentic fac dovada până la proba contrară, atât între părți, cât și față de terți, soluție justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaște realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părțile au făcut o declarație. Instanța de apel a reținut că depoziția martorului nu a vizat constatările notarului, ci a avut în vedere perioada în care au fost edificate construcțiile ce fac obiectul declarației notariale, mărturia martorului fiind avută în vedere din perspectiva prevederilor art. 270 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât înscrisurile autentice invocate de către recurentul-reclamant nu cuprindeau vreo mențiune legată de momentul edificării construcțiilor. Declararea construcțiilor edificate în timpul căsătoriei ca bunuri proprii nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, ci este o calificare dată de lege, ce poate fi stabilită dacă au fost dobândite în timpul căsătoriei și dacă nu formează obiectul excepțiilor prevăzute de art. 31 din Codul familiei. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, declarația martorului nu fost administrată cu nerespectarea prevederilor art. 309 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv pentru dovedirea unui act juridic, ci pentru dovedirea unui fapt, fiind coroborată cu înscrisurile din care rezulta momentul edificării construcțiilor, respectiv certificatul de urbanism și adresa eliberată de Consiliul local Cluj-Napoca, care a stat la baza înscrierii construcțiilor în cartea funciară. Ca atare, intimații-pârâți puteau să administreze dovada contrară, aceasta putând consta inclusiv în declarație de martor. În contextul în care proba contrară a vizat un fapt juridic, respectiv momentul edificării construcțiilor, instanța de apel nu a încălcat art. 309 alin. (4) pct. 5 și nici principiile prevăzute de art. 6-8 din C. proc. civ. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel a expus, în mod logic, coerent și consecvent, motivele pentru care a considerat că înscrierea în cartea funciară și lipsa autorizației de construire nu pot prevala asupra normei imperative cuprinse la art. 30 din Codul familiei. În ceea ce privește referirea la Legea nr. 50/1991, aceasta are caracter explicativ, instanța de apel arătând că intabularea construcțiilor în anul 2003 confirmă finalizarea lor. De asemenea, instanța de apel nu a acordat un drept de folosință intimatei-pârâte, ci a constatat că, în baza art. 30 din Codul familiei, construcțiile edificate în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, atunci când a apreciat că bunurile menționate în declarația notarială sunt bunuri comune, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 556/R/2013, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2012. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 556/R/2013, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj. Prin această hotărâre judecătorească definitivă, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de către contestatoarea C., în contradictoriu cu intimații D. S.A., A. și B., reținându-se că sunt legale actele de executare silită efectuate în dosarul execuțional nr. x/2012, cu privire la imobilul în legătură cu care contestatoarea a pretins că ar forma obiectul proprietății comune, acest bun putând fi urmărit în mâinile oricui s-ar afla, în virtutea dreptului de urmărire pe care îl are creditorul garant, conform art. 1.790 din C. civ.. Ca atare, prin această hotărâre judecătorească definitivă, nu s-a analizat calitatea imobilului, care a format obiectul garanției imobiliare, de bun comun sau propriu, ci s-a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță din perspectiva art. 1.778-1.790 din C. civ. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 30-31 din Codul familiei și ale art. 36 din Legea nr. 18/1991. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită. Cu privire la dispozițiile art. 30-31 din Codul familiei, instanța de apel a realizat o interpretare corectă a raporturilor dintre soți, în contextul în care starea de fapt, ce nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, relevă faptul că imobilele în discuție au fost edificate în timpul căsătoriei intimaților-pârâți. Or, potrivit art. 30 alin. (1) și (3) din Codul familiei, "bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților", iar "calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită." Ca atare, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege (relativ) a fi bunuri comune, recurentul-reclamant având sarcina de a răsturna această prezumție legală, prin probarea uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 31 din Codul familiei. Însă, instanțele de fond au constatat că dovada contrară nu a fost făcută în cauză, sub incidența dispozițiilor art. 31 lit. b) din Codul familiei - "nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune" - intrând doar bunul în starea în care se afla la data donației (casa veche), în timp ce construcțiile noi, fiind edificate ulterior, în timpul căsătoriei intimaților, nu pot fi considerate bunuri proprii ale intimatului. Referitor la intabularea în cartea funciară, este de subliniat că aceasta nu are caracter constitutiv de drepturi, astfel că înscrierea unui bun pe numele unuia dintre soți nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar exclusiv. În anul 2003, când a avut loc înscrierea în cartea funciară, efectul acesteia era reglementat de Legea nr. 7/1996 și consta în opozabilitatea față de terți. Împrejurarea că înscrierea s-a făcut doar pe numele intimatului-pârât, în baza unor adrese emise de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, nu poate anihila sau modifica normele de ordine publică ce guvernează comunitatea de bunuri a soților. În acest sens, instanța de apel a arătat, în mod corect, că înscrierea făcută doar pe numele intimatului-pârât poate fi rectificată, în sensul reflectării devălmășiei. În acest context, declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019, prin care intimatul-pârât a recunoscut caracterul de bun comun al construcțiilor noi, reprezintă un act de recunoaștere a unei situații juridice născute ope legis. Eventualele neregularități administrative privind autorizarea nu pot fi invocate de către recurentul-reclamant pentru a se reține că intimatul-pârât ar fi proprietar exclusiv al unor imobile dobândite de soți în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, nu se poate reține greșita aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, întrucât, deși terenul în suprafață de 890 mp este bun propriu al intimatului-pârât, în temeiul dispozițiilor art. 31 lit. b) din Codul familiei, această împrejurare nu atrage caracterul de bun propriu al construcțiilor edificate ulterior. Dimpotrivă, în regimul comunității legale de bunuri, edificarea unei construcții pe terenul propriu al unui soț, cu mijloace comune, conduce la dobândirea unui drept de proprietate devălmașă asupra construcției. Recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 494 din C. civ. de la 1864, pentru a susține că intimata-pârâtă are doar un drept de creanță. Această susținere nu poate fi primită, întrucât, în raporturile dintre soți, dispozițiile art. 30 din Codul familiei prevalează asupra regulilor generale ale accesiunii, astfel că prezumția de comunitate transformă construcțiile noi în bunuri comune din momentul realizării lor, dacă edificarea a avut loc în timpul căsătoriei. Recurentul-reclamant a învederat că regimul juridic al bunurilor nu poate fi modificat după desfacerea căsătoriei, critică ce nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu este vorba despre modificarea regimului juridic al bunurilor după desfacerea căsătoriei. Conform art. 30 alin. (1) din Codul familiei, bunurile devin comune la data dobândirii lor pe parcursul căsătoriei. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu este o convenție de schimbare a regimului matrimonial, ci o recunoaștere a calității de bunuri comune, dobândită anterior, prin efectul edificării lor în timpul căsătoriei. Recurentul-reclamant a mai susținut că intimata-pârâtă are doar un drept de creanță asupra îmbunătățirilor efectuate. Nici această susținere nu poate fi primită, recurentul-reclamant ignorând faptul că instanțele de fond au reținut, în urma coroborării mijloacelor de probă, că nu este vorba despre îmbunătățiri sau reparații la casa veche, ci despre edificarea unor corpuri noi de clădire. Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai învederat că, atunci când a reținut că nu s-a dovedit fraudarea intereselor creditorilor, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.236-1.237 și ale art. 2.324 din C. civ., raportate la cele ale art. 30 alin. (2) din Codul familiei. În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că art. 2.324 din C. civ. instituie un caz particular de fraudă la lege, iar, prin declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019, părțile au schimbat regimul juridic al unor bunuri, cu intenția de a le sustrage de la executarea silită. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. În primul rând, recurentul-reclamant pornește de la premisa greșită că bunurile respective ar fi fost bunuri proprii ale intimatului-pârât. Astfel cum s-a arătat anterior, construcțiile noi sunt bunuri comune prin efectul legii (art. 30 din Codul familiei), fiind edificate de soți în timpul căsătoriei. În al doilea rând, din moment ce construcțiile respective reprezintă bunuri comune, iar declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019 este doar un act de recunoaștere a unei stări de drept preexistente, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 2.324 din C. civ., patrimoniul intimatului-pârât nefiind diminuat. În aceste condiții, creditorii nu pot invoca gajul general asupra unor bunuri care, conform legii, nu au fost niciodată bunuri proprii ale debitorului. Dreptul de gaj general al creditorilor nu a fost afectat cu privire la bunurile proprii ale intimatului-pârât, întrucât declarația notarială a exclus, în mod expres, casa donată și terenul. Cu privire la natura nulității și interesul invocat, deși recurentul-reclamant a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 106/2002, pentru a susține că orice fraudă atrage nulitatea absolută a actului pentru cauză ilicită, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu s-a făcut dovada unei conduite contrare ordinii publice și că declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu face decât să confirme regimul juridic prevăzut de art. 30 din Codul familiei. Nefondată este și susținerea recurentului-reclamant privitoare la încălcarea interdicției de înstrăinare, stipulate prin contractul de ipotecă, întrucât declarația autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu reprezintă un act de înstrăinare, în condițiile în care nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, ci clarificarea regimului juridic al unor bunuri dobândite de către soți în timpul căsătoriei. În plus, gajul general al creditorului ipotecar nu este anulat, ci rămâne supus regulilor privind urmărirea bunurilor comune/proprii ale debitorului, creditorul având la îndemână mecanisme specifice în cadrul executării silite. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.