ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2334/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 5 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., prin reprezentant legal B., și D., să se constate, în baza art. 1562 și următ. C. civ., inopozabilitatea contractului de donație imobiliară autentificat sub nr. x/20.02.2019 de notarul public E., din cadrul Societății Profesionale Notariale "F.", prin care pârâta a transmis, cu titlu gratuit, către ceilalți pârâți întregul său drept de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 3.961 mp, situat în Turda, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Turda, cu nr. cf nr. vechi x Poiană și nr. top. vechi x, sub A1, cu nr. cad. x, având categoria de folosință curți, construcții, cu observații/referințe teren pentru construcții, suprafața din acte fiind 3.961,15 mp, pe care au fost edificate următoarele imobile: sub A1.1, cu nr. cad. x - C1 - construcție anexă în suprafața de 556 mp, cu observații/referințe magazine, și sub A1.2, cu nr. cad. x - C2, având destinația de construcție de locuințe, cu o suprafață la sol de 180 mp, construcție compusă din șapte încăperi și coridor, înscrisă pe numele pârâților C. și D., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea Tribunalului Cluj Prin sentința nr. 436 F din 24 iunie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B.. A admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., D. și C., prin curator special, avocat G., și a constatat inopozabilitatea, față de reclamantul A., a contractului de donație imobiliară autentificat sub nr. x din 20 februarie 2019 de Societatea Profesională Notarială "F.". I-a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească statului suma de 6.143,85 RON, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar, precum și suma de 2.200 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Cluj Prin decizia nr. 45/A din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B., D. și C., prin reprezentant legal și curator, împotriva sentinței nr. 436 F din 24 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, apelanții fiind obligați să plătească intimatului A. suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 45/A din 3 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs principal pârâții B., D. și C. și recurs incident reclamantul A.. 4.1. Recursul principal Recurenții-pârâți, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1562 C. civ. Au arătat că, raportându-se la reglementările acestui articol, instanța de apel a reținut că recurenții-pârâți nu au indicat probele care susțineau contextul factual al încheierii contractului de donație, apreciind eronat "că prin fraudă înțelegem nu doar intenția de a provoca un prejudiciu creditorului, ci și simpla cunoaștere a faptului că, prin încheierea actului, debitorul își provoacă sau își accentuează o stare de insolvabilitate". Recurenta-pârâtă a afirmat că nu a avut reprezentarea faptului că ar putea prejudicia un creditor, intenția sa prin contractul de donație constând în gratificarea copiilor săi. Dacă s-ar valida raționamentul instanței de apel, ar însemna că orice contract de donație este un act susceptibil de a fi declarat inopozabil unor creditori ulteriori, orice donator micșorându-și patrimoniul și nemaiputând acoperi eventualele pretenții ale unor persoane care ar putea invoca, ulterior, un drept de creanță. Chiar și în condițiile în care recurenta-pârâtă ar fi cunoscut că prin încheierea actului de donație ar fi rămas fără niciun fel de bunuri, a arătat ca acest aspect nu are relevanță în cauză, din moment ce micșorarea patrimoniului său a fost realizată în beneficiul copiilor săi. A menționat că a invocat aceste aspecte în fața instanțelor de fond și de apel, însă curtea a concluzionat greșit că "frauda, în cazul unei acțiuni revocatorii, este fraudă prin cunoștința prejudiciului, nu fraudă prin intenția speciala de a vătăma". Recurenții-pârâți au susținut că, în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare și nu a analizat contextul în care a fost încheiat contractul de donație, deși aceștia au expus pe întreg parcursul litigiului motivele și împrejurările care au condus la perfectarea acestuia, bunurile imobile dobândite în baza actului de partaj voluntar fiind înstrăinate cu titlu gratuit către pârâții C. și D. din voința părinților, a căror căsătorie a fost desfăcută, anterior, prin divorț, nicidecum pentru a crea o stare de insolvabilitate. Făcând referire la doctrina de specialitate, care a definit starea de insolvabilitate ca fiind "o stare deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depășirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecință imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obține, prin executare silită, plata datoriilor ajunse la scadență", precum și la prevederile art. 1417 alin. (2) C. civ., conform cărora starea de insolvabilitate presupune o inferioritate a activului patrimonial ce ar putea fi supus executării silite față de valoarea creanței ce trebuie recuperată, recurenții au arătat că nu se poate susține că actul cu titlu gratuit a fost încheiat în scopul micșorării activului patrimonial, care, în mod ipotetic, ar fi putut fi supus executării silite. Potrivit art. 1417 alin. (2) teza a II-a C. civ., starea de insolvabilitate se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea unei proceduri de executare silită și altele asemenea. Însă, niciuna dintre aceste situații nu a existat la data perfectării contractului de donație. Deși între pârâtă și reclamant intervenise un litigiu privitor la un pretins drept de creanță, acest aspect nu putea conduce, automat, la concluzia eronată a instanței de apel, cum că, la acel moment, "avea reprezentarea faptului că va fi obligată la plata sumei și a încercat prin toate mijloacele să evite o urmărire silită imobiliară, fiind fără relevanță că la acel moment hotărârea judecătorească nu se pronunțase sau că executarea silită nu a fost demarată". Au apreciat recurenții că, la momentul respectiv, litigiul dintre părți nu era tranșat în favoarea reclamantului, iar soluția în dosar nu putea fi anticipată cât timp însuși fondul său a ridicat mari semne de întrebare. Or, a fost formulată împotriva reclamantului plângere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, plângere care, la momentul formulării prezentului recurs, se afla pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca. În cuprinsul plângerii s-a menționat că pretinsa creanță a reclamantului are la bază un document falsificat (declarația din martie 2017 la care a făcut referire și instanța de apel în prezentul dosar), acesta fiind un argument în plus, în sensul că recurenta nu avea și nici nu putea să aibă o reprezentare clară a soluției ce urma să se pronunțe în litigiul privitor la dreptul de creanță, astfel încât nu se poate discuta despre o intenție sau culpă în provocarea stării de insolvabilitate. Analizând dispozițiile art. 1562 C. civ., rezultă condițiile ce trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii; aceste cerințe se referă la actul încheiat de debitor, care să fi produs un prejudiciu creditorului, respectiv să fi creat ori să se fi mărit insolvabilitatea debitorului, și care să fie un act fraudulos, ce rezidă în aceea că debitorul la data încheierii actului a avut cunoștință că prin acesta va prejudicia pe creditorul său, prin provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate. De asemenea, au susținut că un alt aspect ce trebuie avut în vedere îl constituie faptul că cerințele privitoare la actul încheiat de debitor, potrivit art. 1562 C. civ., implică un element material și unul moral, reprezentate de prejudiciu și fraudă, care trebuie dovedite în cadrul procedurii judiciare de către reclamant, fapt ce nu s-a întâmplat în prezentul litigiu. Or, noțiunea de fraudă - condiție a acțiunii pauliene - are un înțeles special, ce nu se confundă cu dolul contractual, ci este suficient ca debitorul să fi avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor. Referitor la încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1563 C. civ., recurenții-pârâți au afirmat că în mod greșit a reținut instanța de apel că, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, reclamantul deținea o creanță certă. Însă, curtea nu a analizat în detaliu și condițiile privitoare la creanța reclamantului de la momentul încheierii actului a cărui inopozabilitate s-a solicitat. Instanța de apel a considerat că, atât timp cât există anumite înscrisuri - chitanțe din 2015 și declarația din 2017, creanța certă a reclamantului este dovedită. Cu toate acestea, curtea ar fi trebuit să aibă o privire de ansamblu asupra situației de fapt reale, ce urma a fi analizată și sub latura sa penală, documentele ce au stat la baza obținerii de către reclamant a titlului executoriu fiind false. Au învederat că cerința anteriorității creanței asupra actului juridic fraudulos al debitorului este unanim acceptată de doctrina și practica de specialitate, o altă interpretare neputând fi argumentată. În condițiile în care creanța trebuie să fie anterioară actului juridic supus unei acțiuni revocatorii, aceasta trebuie să aibă caracter cert, lichid și exigibil, fiind susceptibilă de a fi pusă în executare silită, conform art. 663 C. proc. civ. Au susținut că instanța de apel nu a analizat caracterul lichid și exigibil al creanței, astfel că adevărata stare de fapt și de drept nu a putut fi corect reținută. Potrivit înscrisurilor existente la dosar, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reclamantului nu era îndeplinit la momentul încheierii contractului de donație. Acest contract a fost semnat la 20.02.2019, iar dreptul de creanță al reclamantului a fost constatat pentru prima dată la 04.03.2019, prin sentința civilă nr. 103/2019, și în mod definitiv la 12.09.2019, prin decizia civilă nr. 172/A/2019. 4.2. Recursul incident În dezvoltarea motivelor recursului incident, reclamantul A. a solicitat înlăturarea considerentelor criticate și înlocuirea lor, cu menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii curții de apel. A arătat că, în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a reținut, în considerentele de la pag. 12, cu privire la criticile pârâților ce vizau art. 1563 C. civ. că "acestea cer doar condiția creanței certe la data introducerii acțiunii. Or, creanța este certă atunci când existența sa rezultă din însuși actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta (existența unei facturi, a unui contract, a unei confirmări de sumă etc.) Astfel, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, reclamantul deținea o creanță certă, certitudine ce rezultă din actele sub semnătură privată emanate de la pârâtă, respectiv chitanțele din 20.09.2015 și 28.09.2015 și declarația din luna martie a anului 2017, din cuprinsul cărora reiese că aceasta a recunoscut împrumutul în valoare de 50.000 euro care i-a fost acordat de reclamant. Contrar susținerilor pârâtei, dispozițiile art. 1563 C. civ. prevăd doar condiția caracterului cert al creanței la momentul promovării cererii de chemare în judecată, condiție ce este îndeplinită în speță, fiind fără relevanță dispozițiile art. 663 C. civ., întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce este inadmisibil". Recurentul-reclamant a criticat aceste considerente, susținând că actul de creanță, titlul executoriu care constată creanța sa față de debitoarea B., este reprezentat de decizia civilă nr. 172/A/2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, care a rămas definitivă la 12.09.2019. Prin această hotărâre, instanța a constatat, examinând materialul probatoriu administrat, temeinicia pretenției reclamantului și a dispus obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 49.450 euro. A precizat că acțiunea revocatorie a fost înregistrată la 05.12.2019, ulterior obținerii titlului executoriu, creanța de 49.450 euro devenind certă la 05.12.2019, însă greșit Curtea de Apel Cluj a analizat caracterul cert al creanței prin raportare la înscrisurile sub semnătură privată (chitanțe din 2015 și declarație din 2017) provenind de la debitoare, ce au fost depuse în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Cluj Napoca. Or, aceste înscrisuri au fost cercetate de cele trei instanțe de judecată în cadrul dosarului nr. x/2017 în care s-a emis titlul executoriu. În opinia recurentului-reclamant, consemnarea în considerentele deciziei recurate a faptului că, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, reclamantul deținea o creanță certă și acest aspect reiese din înscrisurile sub semnătură privată semnate de către pârâtă, respectiv chitanțele din 20.09.2015 și din 28.09.2015 și declarația din luna martie a anului 2017, este eronată, cuprinzând constatări care îl prejudiciază. Or, prin decizia nr. 172/A/2019 a Curții de Apel Cluj a fost constatată veridicitatea și au fost valorificate, sub aspect probatoriu, înscrisurile sub semnătură privată ce datează din 2015 și 2017, fiind recunoscute de recurenta-pârâtă și necontestate în dosarul în care a fost pronunțată această hotărâre.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâți, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin contractul de donație imobiliară autentificat sub nr. x/20.02.2019 de F., pârâta B. a transmis cu titlu gratuit în favoarea pârâților D. și C. întreg dreptul acesteia de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în Turda str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Turda. Prin sentința civilă nr. 103/04.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.. A constatat că între părțile litigante a intervenit un contract prin care reclamantul i-a acordat pârâtei un împrumut de 50.000 euro. A obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumei restante în cuantum de 49.450 euro, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 172/A/12.09.2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Cluj s-a respins apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 103/04.03.2019, care a fost menținută în întregime. Pârâta B. nu și-a executat de bună voie obligația stabilită în sarcina sa prin sentința civilă nr. 103/04.03.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, astfel încât reclamantul A. a formulat la data de 18.09.2019 cerere de executare silită (dosar execuțional nr. x/2019 al S.C. H.). Prin încheierea civilă nr. 5011/24.09.2019 (dosar nr. x/2019), Judecătoria Turda a încuviințat executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2019 al S.C. H. prin toate modalitățile prevăzute de lege împotriva pârâtei B.. Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/16.01.2019 2019 de F., încheiat cu fostul soț, I., pârâtei B. i-a revenit în proprietate exclusivă imobilul care face obiectul contractului de donație imobiliară autentificat sub nr. x/20.02.2019 de F.. Partajul s-a efectuat fără sultă. Căsătoria pârâtei a fost desfăcută prin divorț potrivit deciziei civile nr. 1553/A/15.10.2001 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2001. Conform datelor din dosar (adeverința de venit pe anul 2019, adresa nr. x/24.10.2019 emisă Municipiul Câmpia-Turzii), pârâta B. nu figurează în evidențele fiscale cu bunuri impozabile. Printr-o primă critică formulată, recurenții-pârâți au susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1562 C. civ. Critica nu este fondată. Înalta Curte constată că, potrivit art. 1562 C. civ., "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Rezultă din acest text de lege că acțiunea revocatorie este acțiunea prin care creditorul poate obține inopozabilitatea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale. Pentru a fi admisibilă o astfel de acțiune, dispozițiile art. 1562 C. civ. reglementează condițiile ce se cer a fi îndeplinite, cu observația că acestora li se adaugă și cea instituită prin art. 1563 C. civ., privitoare la creanță. Conform normei citate, se impune a se dovedi prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii unui act juridic de către debitor, frauda debitorului, precum și complicitatea terțului la fraudă, în cazul înstrăinărilor cu titlu oneros. În situația actului de înstrăinare cu titlu gratuit nu este cerută condiția ca terțul să fi fost complice la frauda debitorului. În materia acțiunii revocatorii, frauda debitorului nu depinde de natura actului juridic încheiat, având un sens mai larg, cuprinzând nu numai intenția directă de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către debitor a faptului că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenției (dolului) de a-l păgubi pe creditor. Ca atare, debitorul comite o fraudă dacă este conștient că prin actul respectiv își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. În cauză, Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile alin. (1) al art. 1562 C. civ., în mod corect instanța de apel a reținut că prin fraudă se înțelege nu doar intenția de a provoca un prejudiciu creditorului, ci și simpla cunoaștere a faptului că, prin încheierea actului, debitorul își provoacă sau își accentuează o stare de insolvabilitate. În situația de față, recurenta-pârâtă nu se poate apăra în sensul că intenția pe care a avut-o la încheierea contractul de donație a fost doar aceea de a-i gratifica pe copii săi, în condițiile în care, conform situației de fapt reținute de instanțele devolutive, aceasta cunoștea pretențiile creditorului, fiind chemată în judecată în dosarul nr. x/2017, pentru un recuperarea unui drept de creanță în cuantum de 50.000 euro. Nu are relevanță faptul că micșorarea patrimoniului său a fost realizată în beneficiul copiilor, inopozabilitatea unui act juridic încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului nefiind condiționată de natura actului juridic fraudulos sau de calitatea donatarilor. Or, prin încheierea contractului de donație, recurenta-pârâtă a știut că patrimoniul său se va diminua cu valoarea bunului donat, fără a avea posibilitatea să acopere prejudiciul pretins de reclamant, în cazul în care va fi obligată definitiv de instanța de judecată în acest sens, în evidențele fiscale nefiind înregistrată cu alte bunuri impozabile. Nu orice contract de donație este un act susceptibil de a fi declarat inopozabil unor creditori ulteriori, astfel cum invocă recurenții-pârâți, ci numai în măsura în care se dovedește că donatorul și-a micșorat patrimoniul său pentru a evita acoperirea eventualelor pretenții rezultate dintr-un drept de creanță opus de creditorul său, situație premisă care se regăsește în speță. În acest context de fapt și de drept în mod legal instanța de apel a apreciat că frauda, în cazul unei acțiuni revocatorii, este generată de prejudiciul creat, prin simplul fapt al cunoașterii de către debitor a împrejurării că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate, iar nu condiționată de intenția de a vătăma. Starea de fapt cât privește dovada fraudării creditorului a fost apreciată de instanțele de fond nu doar în raport de prezumții, ci din coroborarea ansamblului probatoriu administrat, a cărui analiză, fiind o chestiune de netemeinicie, nu poate face obiect al cenzurii în recurs, cum solicită recurenții-pârâți. De altfel, fiind vorba de un fapt juridic, dovada fraudei se poate realiza prin orice mijloc de probă, însă numai în etapa devolutivă a judecății. Ca atare, în recurs recurenții-pârâți nu pot invoca faptul că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare și nu a analizat contextul în care a fost încheiat contractul de donație, respectiv împrejurările care au condus la perfectarea acestuia, bunurile imobile dobândite în baza actului de partaj voluntar fiind înstrăinate cu titlu gratuit către pârâții C. și D. din voința părinților, a căror căsătorie a fost desfăcută, anterior, prin divorț. Instanța de apel a reținut că "susținerea potrivit căreia foștii soți au căzut de comun acord ca bunurile care au făcut obiectul partajului să fie donate celor doi copii rezultați din căsătorie este contrazisă de modul de realizare a partajului, fiecăruia dintre cei doi foști soți revenindu-i o parte din bunuri, respectiv câte un bun imobil. Nu reiese că și fostul soț a donat în favoarea celor doi fii bunul rezultat în urma partajului și nici nu prezintă vreo relevanță, iar faptul că bunul atribuit apelantei era mai valoros se datorează, cel mai probabil, faptului că acele construcții au fost edificate de către aceasta, după desfacerea căsătoriei, părțile fiind divorțate din anul 2001, dată după care au fost efectuate lucrările. Apoi, intenția apelantei de fraudare reiese din graba cu care a încheiat într-o perioadă scurtă mai multe acte. Astfel, la momentul la care a fost încheiat actul de partaj, autentificat sub nr. x/16.01.2019 de F., precum și contractul de donație imobiliară autentificat sub nr. x/20.02.2019 de F., pe rolul Tribunalului Cluj era în desfășurare dosarul nr. x/2017, prin care reclamantul Parasca Laurențiu a solicitat obligarea apelantei la plata sumei de 50.000 euro. În acest dosar, la 4.03.2019 Tribunalul Cluj a pronunțat sentința civilă nr. 103/2019, prin care apelanta a fost obligată la plata sumei de 49.450 euro plus cheltuieli de judecată, soluția fiind menținută prin decizia civilă nr. 172/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj la 12 septembrie 2019. Ceea ce prezintă relevanță este și faptul că apelanta a recunoscut în ședința publică din 12.09.2019 existenta obligației sale de plată. Or, chiar dacă această recunoaștere, calificată de Curtea de Apel în dosarul nr. x/2017 ca fiind o mărturisire judiciară, este ulterioară datei la care a fost încheiat actul de donație aceasta prezintă relevanță asupra intenției evidente a apelantei de a evita urmărirea bunului de către creditor. Practic, la acel moment avea reprezentarea faptului că va fi obligată la plata sumei și a încercat, prin toate mijloacele, să evite o urmărire silită imobiliară, fiind fără relevanță că la acel moment hotărârea judecătorească nu se pronunțase sau că executarea silită nu a fost demarată". Raportat la situația de fapt dedusă judecății, instanța de apel a concluzionat, făcând trimitere la doctrina de specialitate, respectiv art. 1417 alin. (2) teza a II-a C. civ., că în cauză s-a dovedit că, urmare a încheierii contractului de donație, pârâta B. și-a creat starea de insolvabilitate, fapt care a reieșit, ulterior, cu ocazia demarării executării silite, executorul constatând că debitoarea nu deține bunuri urmăribile. Or, a concluzionat curtea, atât timp cât prin contractul de donație imobiliară aceasta și-a înstrăinat, cu titlu gratuit, singurul bun avut în patrimoniu, se poate spune că știa că devine insolvabilă; ca orice proprietar diligent care cunoaște situația patrimoniului, pârâta putea și trebuia să știe că devine insolvabilă. Or, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., valorificarea elementelor probatorii din perspectiva propusă de recurenții-pârâți, care să conducă la concluzia că debitoarea nu a încercat prin toate mijloacele să evite o urmărire silită imobiliară, excedează căii de atac a recursului. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenții-pârâți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1563 C. civ. Nici această critică nu este fondată. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1563 C. civ. reglementează o singură condiție pe care trebuie să o îndeplinească creanța creditorului, și anume caracterul cert al acesteia la data formulării acțiunii revocatorii - "Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii". Astfel, neprecizarea în textul legii a cerinței anteriorității creanței raportat la data actului juridic fraudulos al debitorului, precum și a caracterului lichid și exigibil al acestei creanțe înlătură argumentele aplicabile situației de față, pretinse de recurenții-pârâți. Într-adevăr, doar creditorul anterior poate fi prejudiciat prin actul fraudulos ulterior al debitorului, însă creditorul va putea introduce acțiunea revocatorie dacă la momentul perfectării actului fraudulos de către debitor exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic litigios cu creditorul, astfel încât este de conceput ca încheierea actului atacat să fie realizată cu scopul prejudicierii creditorului. În speță, contractul de donație a fost încheiat la data de 20.02.2019, iar dreptul de creanță al creditorului era născut anterior, dovada în acest sens fiind existența pe rolul instanțelor de judecată a dosarului nr. x/2017, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 103/04.03.2019 de către Tribunalul Cluj. În cauză, reclamantul a făcut dovada anteriorității creanței sale, admisibilitatea acțiunii revocatorii nefiind condiționată, raportat la norma de drept citată, de existența unui titlu executoriu anterior încheierii actului fraudulos, astfel cum afirmă recurenții-pârâți, cu trimitere la sentința civilă nr. 103/04.03.2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 172/A/12.09.2019. Acțiunea revocatorie, nefiind o măsură de executare, nu implică, drept condiție de admisibilitate, un titlu executoriu care să fie emis anterior actului fraudulos. Pe de altă parte, caracterul cert al creanței presupune că aceasta are o existență sigură și că nu este stinsă la data formulării acțiunii revocatorii, iar, potrivit situației de fapt din dosar, creditorul a făcut această dovadă, prin sentința civilă nr. 103/04.03.2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 172/A/12.09.2019. Așadar, la data promovării prezentei acțiuni, reclamantul deținea deja un titlu executoriu care confirma existența unei creanțe certe. Exigibilitatea și lichiditatea creanței se impun a fi îndeplinite la momentul examinării pe fond a acțiunii revocatorii, iar nu la data formulării acestui demers judiciar, legiuitorul român adoptând această soluție în noua reglementare, prin art. 1563 C. civ., care tinde să lărgească aplicabilitatea acestui instrument juridic prevăzut pentru protecția intereselor creditorului împotriva fraudei debitorului. În concluzie, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 1562-1563 C. civ., Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâții B., D. și C., prin reprezentant legal B. împotriva deciziei nr. 45/A din 3 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. În ceea ce privește recursul incident formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că acesta vizează considerentele deciziei recurate, inserate la pag. 12, paragraful 1, și anume: "În fine cu privire la critica ce vizează dispozițiile art. 1563 C. civ., Curtea constată că acestea cer doar condiția creanței certe la data introducerii acțiunii. Ori, creanța este certă atunci când existența rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul (existența unei facturi, a unui contract, a unei confirmări de sumă, etc.) Prin urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, reclamantul deținea o creanță certă, certitudine ce rezultă din actele sub semnătură privată semnate de către apelantă, respectiv "chitanța" din 20.09.2015, "chitanța" din 28.09.2015 și "declarația" din martie 2017 din cuprinsul cărora reiese că aceasta recunoaște împrumutul de 50.000 euro care i-a fost acordat de reclamantul din prezenta cauză. Prin urmare, contrar susținerilor apelantei, dispozițiile art. 1563 C. civ., prevăd doar condiția caracterului cert al creanței la momentul promovării cererii de chemare în judecată, condiție îndeplinită în speță, fiind fără relevanță dispozițiile art. 663 C. civ., întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce este inadmisibil". Critica este fondată. În speță, instanța de apel a reținut în mod greșit că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată reclamantul deținea o creanță certă confirmată de înscrisurile sub semnătură privată semnate de pârâta B., respectiv chitanțele din 20.09.2015 și 28.09.2015 și declarația din luna martie a anului 2017, fără a observa că titlul executoriu care constata creanța certă a creditorului față de debitoare este reprezentat de decizia civilă nr. 172/A/12.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj. În dosarul nr. x/2017, instanțele de judecată au constatat temeinicia pretenției reclamantului și au dispus obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 49.450 euro, anterior formulării prezentei acțiuni revocatorii ce a fost înregistrată la 05.12.2019. Prin urmare, instanța de apel nu putea să stabilească caracterul cert al creanței reclamantului, ci doar existența acesteia la data încheierii contractului de donație prin prisma înscrisurilor sub semnătură privată care au făcut obiectul analizei instanțelor de judecată în dosarul nr. x/2017, aspectele constatate bucurându-se de putere de lucru judecat și fiind avute în vedere la emiterea titlului executoriu invocat la momentul promovării acțiunii revocatorii. Creanța certă, în sensul art. 663 alin. (2) C. proc. civ., este reprezentată, în cazul de față, de însuși titlul executoriu, respectiv decizia civilă nr. 172/A din 12.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, întrucât, conform normei de drept, "Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu". Reținând că, în cauză, verificarea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 1563 C. civ. s-a raportat la alte înscrisuri din dosar, iar nu la titlul executoriu opus de reclamant, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, conform art. 497 C. proc. civ., recursul incident formulat de reclamantul A. împotriva considerentelor deciziei nr. 45/A din 3 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și va înlătura considerentele inserate în decizia recurată la pag. 12, paragraful 1, înlocuidu-le cu propriile considerente, anterior expuse. Va fi menținută soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, privind respingerea apelul declarat de pârâții B., D. și C., prin reprezentant legal și curator, împotriva sentinței nr. 436 F din 24 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, ca nefondat, și obligarea apelanților la plata către intimatul A. a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.