ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2530/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 august 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., următoarele: - anularea actului de lichidare a regimului comunității legale de bunuri și a convenției de partaj autentificate sub nr. x din data de 25 august 2016 de către SPN "C.", notar D., actul fiind atins de nulitate relativă prin vicierea consimțământului reclamantei; - revenirea la situația anterioară încheierii acestor acte, respectiv revenirea la un drept de proprietate comună în devălmășie asupra tuturor bunurilor, inclusiv cu reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunurilor comune al reclamantei și pârâtului în cărțile funciare ale imobilelor: - imobil teren și construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x si AI.I cu nr. cad. xcl; - imobil construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x, Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x și cota de 1/6 parte din imobilul teren în intravilan în suprafață de 116 mp situat la aceeași adresă, înscris în CF x Cluj-Napoca, AI cu nr. cad. x, imobil teren și construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x, cota de 1/6 parte din imobilul situat în Gilău, jud. Cluj, înscris în CF x Gilău, Al cu nr. cad. x, 1988 și M.I cu nr. cad. x 1988/c;

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj: Prin sentința civilă nr. 456 din 12 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, secția Civilă, pronunțată în dosar nr. x/2017, s-au hotărât următoarele: S-a respins excepția inadmisibilității invocată de către pârât. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta A., împotriva pârâtului B. și în consecință: S-a dispus anularea parțială a actului de lichidare a regimului comunității legale de bunuri și a convenției de partaj autentificate sub nr. x din data de 25 august 2016 de către SPN "C.", notar D., în ceea ce privește bunurile comune, actul fiind lovit de nulitate relativă prin vicierea consimțământului reclamantei, prin leziune, referitor la aceste bunuri. S-a dispus revenirea la situația anterioară încheierii acestor acte, respectiv revenirea la un drept de proprietate comună în devălmășie asupra tuturor bunurilor, inclusiv cu reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunurilor comune al reclamantei și pârâtului în cărțile funciare ale imobilelor: - imobil teren și construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x și Al. l cu nr. cad. x; - imobil construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, Jud. Cluj înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x și cota de 1/6 parte din imobilul teren în intravilan în suprafață de 116 mp, situat la aceeași adresă, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x; - imobil teren și construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x, x; - cota de 1/2 parte din imobilul situat în Gilău, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Gilău, Al cu nr. cad. x, 1988 și A1.1 cu nr. cad. xc, 1988/c. Pârâtul a fost obligat să achite reclamantei suma de 256.175,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj: Prin decizia nr. 208/A din 8 septembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a hotărât următoarele: A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 456 din 12.10.2020 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2017, pe care o schimbă în parte, după cum urmează: A admis excepția inadmisibilității acțiunii, având ca obiect Anularea actului de lichidare a regimului comunității legale de bunuri și a Convenției de partaj, autentificate sub nr. x/25.08.2016 de C., pentru vicierea consimțământului prin leziune și în consecință, respinge ca inadmisibilă acțiunea pentru acest motiv de anulare. A respins ca nefondată, acțiunea în anularea acelorași acte, pentru vicierea consimțământului prin eroare, dol și violență. A menținut dispoziția din sentință referitoare la respingerea excepției inadmisibilității întemeiată pe art. 99 rap. la art. 49 lit. h) din Legea nr. 36/1995. A înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei. A respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe. A obligat-o pe intimata A. să plătească apelantului suma de 22.621,01 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 11 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat în esență, următoarele critici: - instanța de apel în mod nelegal și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a apreciat ca inadmisibilă acțiunea reclamantei de anulare a actului de lichidare a comunității de bunuri și a convenției de partaj pentru vicierea consimțământului reclamantei prin leziune cu toate că rezultă cu claritate din textul legal că legiuitorul nu a exclus din sfera posibilității vicierii consimțământului prin leziune actul de lichidare a comunității de bunuri si partaj; - instanța de apel s-a transformat în însuși legiuitorul și chiar prin hotărârea judecătorească a legiferat un nou caz de inadmisibilitate a leziunii, o nouă categorie de contracte exclusă de la posibilitatea vicierii prin leziune; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 684 C. civ. privitor la cauzele de desființare a partajului; - instanța de apel, cu aplicarea greșită a legii și prin adăugarea la lege a exclus leziunea dintre cauzele posibile de desființare a partajului; - prin hotărârea atacată au fost încălcate normele prevăzute de art. 10 C. civ. privind interzicerea analogiei; - instanța de apel, în mod nepermis și cu încălcarea legii, a adăugat o altă excepție sau a extins sfera de aplicare a excepției, creând practic un nou caz de inadmisibilitate a leziunii; - instanța de apel în mod cu totul neverosimil și străin de drept a reținut că ori de câte ori părțile încheie un partaj doresc să evite un litigiu și prin urmare încheie o tranzacție; în mod evident că nu orice partaj voluntar însoțit de o convenție de lichidare a comunității de bunuri cu care face corp comun este un contract de tranzacție; nu întotdeauna părțile care încheie un partaj se află într-o situație conflictuală și din această cauză doresc să preîntâmpine un litigiu, nu întotdeauna părțile poartă negocieri și își fac concesii reciproce și nu întotdeauna un litigiu este iminent sau prefigurat de către părți; - prin hotărârea atacată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2267-2270 C. civ. privind tranzacția; în cauză nu a existat o situație conflictuală între părți, nici negocieri și nici concesii reciproce sau transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă; - raportat la circumstanțele speței, în opinia recurentei, instanța de apel nu ar fi trebuit să procedeze la recalificarea partajului ca și tranzacție, întrucât tranzacția, conform art. 2267 C. civ., este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, prin concesii sau renunțări reciproce; astfel, tranzacția, ca instituție juridică este o negociere a drepturilor dintr-un conflict; - instanța de apel a dat o interpretare proprie și o aplicare greșită a normelor privind lichidarea regimului matrimonial și a comunității de bunuri, prevăzute de art. 320, art. 355-357 C. civ., apreciind în mod greșit, fără niciun suport juridic sau faptic, că există două acte distincte: actul de lichidare și actul de partaj; - instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1221-1224, 1207, 1214-1216 C. civ. - hotărârea instanței de apel nu este motivată cu privire la următoarele motive de apel: - incidența leziunii cu privire la părțile sociale (instanța a omis în întregime analiza cu privire la acest motiv de apel); - incidența erorii cu privire la: greșita alcătuire a masei bunurilor comune, incorecta evaluare a masei bunurilor comune, eroarea esențială asupra obiectului contractului; - incidența dolului din perspectiva omisiunii de informare a pârâtului și din perspectiva manoperelor frauduloase ale pârâtului; - incidența violenței din perspectiva stării de dependență financiară și economică a reclamantei față de pârât; - instanța de apel s-a pronunțat pe toate motivele de apel ale pârâtului, fără a analiza contraargumentele reclamantei, acestea fiind omise în totalitate; - hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - în mod nelegal, instanța de apel a admis motivele de apel ale pârâtului privitoare la încălcarea de către instanța de fond a principiului disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. 5. Apărările formulate în cauză: Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 iunie 2022 completul de filtru a respins excepțiile netimbrării recursului și a nulității acestuia, invocate de intimatul-pârât B.. A admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 208A din 8 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 29 noiembrie 2022, iar ulterior la 13 decembrie 2022, respectiv la 19 decembrie 2022, când a pronunțat decizia de față. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse și care răspund criticilor formulate de recurentă, sistematizate din punct de vedere logico - juridic de instanța de recurs. 1. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel (precum în speța pendinte). Așadar, toate criticile recurentei - fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenta reclamantă a multe dintre probele administrate cauzei - care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menționate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale sau procesuale naționale sau convenționale invocate de această parte procesuală, astfel cum dorește recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurentă, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul. 2. Sub un al doilea aspect, tot preliminar, instanța de recurs menționează că instanța de apel și-a grefat construcția sa juridică inclusiv pe ipoteza calificării unitare a "Actului juridic de lichidare a regimului comunității legale de bunuri și convenție de partaj voluntar", respectiv "din perspectiva specificului actului". Întrucât calificarea juridică a actului notarial autentificat sub nr. x/2016 de C. a fost invocată în mod dezvoltat de către recurentă a fi necesar a fi realizată în mod unitar, în raport de finalitatea invocat singulară a operațiunilor afirmat congruente de lichidare a comunității de bunuri și partaj, astfel cum s-ar deduce - consideră recurenta reclamantă - din dispozițiile art. 355 - art. 357 C. proc. civ., în raport de voința unitară a părților, de unicitatea autentificării notariale, instanța de recurs va proceda atunci la verificarea legalității deciziei civile atacate din perspectiva acestei premise agreate de către recurentă (spre deosebire de premisa disocierii actului în două acte juridice: act de lichidare a comunității și convenție de partaj, premisă apreciată corectă de către intimatul pârât, dar combătută de recurentă). 3. Pornind așadar, de la premisele menționate, instanța de recurs constată faptul că un prim grup de critici al recurentei, vizează eronata calificare juridică de către instanța de apel a acestui act (privit deci, unitar) ca reprezentând o tranzacție. Or, instanța de recurs remarcă faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. nu mai reglementează în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că greșita calificare a unui act juridic, greșita stabilire a naturii actului prin prisma voinței concordante determinate a părților sale contractante, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanță de recurs faptul că criticile de acest gen din recursul reclamantei, referitoare la eronata calificare a actului juridic (reamintim: privit unitar) ca și tranzacție, nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greșit a invocat recurenta, calificarea juridică a conținutului concret al unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente deduse judecății, Curtea observă că în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că acest act juridic complex reprezintă o tranzacție: "Prin urmare, este evident că un act notarial prin care doi foști soți convin, făcându-și sau nu concesii unui altuia, să rezolve amiabil problema lichidării comunității de bunuri și a partajului, are natura juridică a unei tranzacții, menită să preîntâmpine, să prevină, să evite, declanșarea unui proces cu acest obiect. (...) Or, în cadrul actului de lichidare a comunității de bunuri și de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părțile tocmai asta au făcut, au făcut concesii și/sau renunțări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii nașterii unui litigiu cu acest obiect". Așadar, criticile din recurs care repun în discuție analiza naturii juridice a actului autentificat la 25.08.2016 sub nr. x, în raport de conținutul său concret, de clauzele cuprinse în cadrul său, de finalitatea urmărită, de componenta sa invocat principală, nu pot fi primite, întrucât astfel cum s-a expus anterior, greșita calificare a unui act juridic nu mai reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie al cărui control scapă unei instanțe de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel s-a grefat în cadrul analizei actului juridic încheiat între părțile procesuale, pe voința părților, astfel cum a dedus-o din conținutul său și că practic, prin ansamblul criticilor din recurs, recurenta dorește ca de fapt, instanța de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, conținutul concret al actului juridic, să reevalueze practic situația de fapt, pentru a ajunge la concluzia că părțile au dorit să încheie un alt act decât cel decelat de instanța de apel. Acest fapt este prohibit însă, astfel cum am expus anterior, prin nepreluarea în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865. Așadar, ansamblul vast al aserțiunilor recurentei reclamante din cadrul cererii de recurs, referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2267 - art. 2270 C. civ., întrucât nu ar fi existat o situație conflictuală între părți; întrucât nu ar fi existat negocieri și nici concesii reciproce sau transferul unor drepturi de la o parte la alta, cu menționarea între altele, de recurentă și a faptului că bunurile, cotele și natura juridică a bunurilor ar fi fost dinainte stabilite nu de părți, ci de notar în baza unei înțelegeri prealabile cu intimatul; întrucât nu i-ar fi fost oferită recurentei nici o informare cu privire la drepturile pe care le are; întrucât nu ar fi existat o poziție de egalitate a părților în negocieri; întrucât nu ar fi fost realizată o evaluare a bunurilor din masa partajabilă; întrucât nu s-ar fi realizat un inventar al tuturor bunurilor incluse în masa bunurilor comune sau întrucât procentul de 1% invocat a îi fi revenit demonstrează imposibilitatea existenței unor concesii, toate acestea însoțite de dezbaterea largă de către recurentă a probelor administrate cauzei și a unei soluții din jurisprudența națională, implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate. Toate aspectele menționate reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate, ele reprezentând în mod indiscutabil, elemente factuale. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 2267 C. civ. - art. 2270 C. civ., astfel cum dorește recurenta reclamantă menționată, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale menționate. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, că între părți s-a încheiat un contract de tranzacție, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, invocate de recurentă, la această situație de fapt. Așadar, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenta reclamantă, că în cauză s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 2267 C. civ. - art. 2270 C. civ., motivul de recurs aferent, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind fondat. 4. Consecutiv celor deja enunțate, instanța de recurs observă că nu se poate imputa instanței de apel depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Astfel, atât timp cât actul juridic încheiat de părți a fost calificat ca reprezentând o tranzacție, iar potrivit art. 1224 C. civ. și art. 2273 alin. (2) C. civ., tranzacția nu poate fi atacată pentru leziune, se observă că în mod corect a fost soluționată din această perspectivă, excepția inadmisibilității cererii de anulare a actului juridic pentru leziune, fără deci ca instanța de apel să adauge la lege sau să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat. În ceea ce privește criticile (subsumate de recurentă și acestui motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.) relative încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) și ale art. 6 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi omis să se pronunțe asupra unor probe, ar fi ignorat anumite probe sau părți din acestea care ar fi fost de natură să determine - potrivit susținerilor recurentei - modificarea stării de fapt și întrucât ar fi manifestat o vădită lipsă de imparțialitate în soluționarea cauzei, instanța de recurs constată că ele pun în discuție de fapt, temeinicia deciziei recurate și nu legalitatea sa, partea fiind nemulțumită de situația de fapt reținută de către instanța devolutivă a fondului și solicitând practic instanței prezente de control judiciar prin prisma celor două norme procesuale invocate, să reanalizeze probele administrate, pentru a constata eventuala lor trunchiere, eventuala lor ignorare de către instanța de apel, cu efectul modificării astfel, a situației de fapt a cauzei reținute definitiv în faza procesuală de apel. Or, astfel cum am expus anterior, instanța de recurs efectuează un control exclusiv de legalitate, fiind ținută de situația de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de instanța de apel, motiv pentru care acest grup de critici nu poate fi primit ca fondat. 5. Raportat la motivul de recurs vizând încălcarea de către curtea de apel, a prevederilor art. 684 C. civ. privitor la cauzele de desființare a partajului "și implicit convenția de lichidare a comunității de bunuri, convenție cu care partajul face corp comun, în cazul încetării comunității de bunuri urmare a divorțului" (astfel cum a susținut recurenta), cauze care sunt aceleași ca și la contract, fără nici o excepție, deci inclusiv leziunea, instanța de recurs îl apreciază a fi nefondat. Astfel, acest grup de critici ignoră calificarea actului juridic privit unitar contestat, realizată de către instanța de apel, ca și tranzacție. Or, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, s-a stabilit că prin respectivul act juridic s-a încheiat între părți o tranzacție, atunci invocarea eventualei încălcări a unor prevederi legale care țin de un alt tip de convenție, respectiv partajul, decât cel constatat a fi fost încheiat între părți, nu poate determina o altă rezolvare excepției inadmisibilității, atât timp cât regimul juridic al tranzacției exclude atacarea actului pentru leziune. Aceste considerente sunt valabile și în privința grupului de critici relativ încălcării de către instanța de apel a art. 10 C. civ. care interzice analogia. Astfel, atât timp cât în cauză, actul juridic a fost calificat de curtea de apel ca reprezentând o tranzacție și nu un contract de partaj sau o convenție de lichidare a comunității de bunuri (privită stricto sensu), atunci nu îi poate fi aplicat regimul juridic specific partajului sau cel specific doar lichidării comunității de bunuri, cum în mod incorect din punct de vedere legal invocă practic recurenta. De altfel, se observă din acest unghi de vedere, și o inconsecvență a recurentei ce, deși a apreciat în mod dezvoltat și repetat inclusiv prin prezentul recurs, că actul juridic notarial încheiat de părți trebuie să fie privit și calificat unitar, nu disociat, cu toate acestea în cadrul acestor grupuri de critici, aceeași parte procesuală își axează argumentația juridică pe doar o componentă a actului încheiat sau pe componentele acestuia privite individual. Trimiterea la jurisprudența națională reprezintă de asemenea, un argument nefondat, deoarece pasajul citat de către recurentă, preluat dintr-o hotărâre judecătorească regăsită pe site-ul rolii.ro, nu aparține raționamentului juridic al respectivei instanțe de judecată, ci reprezintă punctul de vedere al uneia dintre părțile din acel dosar. Nici considerentul judecătoriei din respectiva speță invocată cu titlu de jurisprudență și la punctul II.4 din motivele de recurs (pagina 19 a cererii de recurs) nu este de natură să modifice datele problemei, atât timp cât el permite din punct de vedere logico - juridic, concluzia calificării unui act de partaj ca și tranzacție, atunci când există motive temeinice. Or, în prezenta cauză actul juridic a fost calificat de instanța de apel ca reprezentând o tranzacție. 6. În ce privește grupul de critici afectat greșitei invocate aprecieri generale a instanței de apel asupra faptului că orice partaj ar reprezenta o tranzacție, instanța de recurs constată sub un prim aspect, că aserțiunea curții de apel în sensul că " Prin urmare, este evident că un act notarial prin care doi foști soți convin, făcându-și sau nu concesii unui altuia, să rezolve amiabil problema lichidării comunității de bunuri și a partajului, are natura juridică a unei tranzacții, menită să preîntâmpine, să prevină, să evite, declanșarea unui proces cu acest obiect", nu este una greșită deoarece potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., "Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă". Așadar, în raport de textul legal citat, un act juridic poate fi calificat ca și tranzacție inclusiv atunci când părțile previn sau sting un litigiu prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă, deci nu neapărat prin concesii, acestea din urmă reprezentând doar una dintre modalitățile alternative de realizare a tranzacției, prevăzute de textul legal. În al doilea rând, instanța de recurs este de acord cu faptul că în genere, nu orice convenție de partaj are trăsăturile, poate fi calificat ca și tranzacție, întrucât trebuie îndeplinite cerințele cumulative enunțate la art. 2267 și urm. C. civ., însă această constatare nu este de natură să modifice datele speței prezente, astfel cum se va ilustra infra. Argumentul recurentei referitor la art. 984 C. proc. civ. ("Dacă părțile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o tranzacție potrivit celor arătate la art. 983, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte (...)") este mai degrabă, în favoarea concluziei instanței de apel și nu în contrapunerea acesteia, atât timp cât privit în corelare cu art. 983 din același cod procesual, articol la care chiar face trimitere, "înțelegerea" este cea realizată prin intermediul instanței de judecată, în exercitarea rolului activ al acesteia, putând rezulta așadar, că rămâne afectat domeniului tranzacției, partajul voluntar extrajudiciar. Instanța de recurs observă însă, că în cauză instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt, în mod definitiv astfel cum am expus, următoarele: "Or, în cadrul actului de lichidare a comunității de bunuri și de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părțile tocmai asta au făcut, au făcut concesii și/sau renunțări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii nașterii unui litigiu cu acest obiect", fiind așadar constatate în cauză a fi fost îndeplinite premisele de fapt ale tranzacției astfel cum sunt ele impuse de art. 2267 alin. (1) C. civ. Așadar, atât timp cât în cauză s-a constatat că actul juridic încheiat de părți reprezintă o tranzacție, devine nerelevant în algoritmul juridic al litigiului dacă în general, un contract de partaj reprezintă sau nu o tranzacție, analiza judiciară a unei spețe impunând soluționarea unui raport juridic concret, determinat și nu rezolvarea unor probleme de drept de ordin general, abstract, impersonal. Din aceeași perspectivă, instanța de recurs notează și faptul că deși în principiu, eșecul unor negocieri contractuale asupra modului de partajare a averii devălmașe a unor foști soți poate fi urmată - ca și variantă posibilă - de rămânerea pentru încă o perioadă de timp în devălmășie, așa cum arată recurenta, cu toate acestea nu acesta este cazul în speță, în condițiile în care curtea de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, în privința părților procesuale prezente, că "părțile (...) au făcut concesii și/sau renunțări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii nașterii unui litigiu cu acest obiect", deci pentru prevenirea unui litigiu. De altfel, inclusiv recurenta a arătat în cadrul criticii sale, că eșecul unor astfel de negocieri ar determina rămânerea în devălmășie pentru o perioadă de timp, deci varianta alternativă expusă nu poate fi în principiu, decât una temporară, provizorie, spre deosebire de cea a litigiului, variantă definitivă date fiind prevederile art. 670 C. civ.: "Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii". Continuând, atât timp cât instanța de apel a reținut în cadrul stării de fapt, pe baza argumentelor prezentate în decizia recurată, că părțile au încheiat actul în vedere prevenirii nașterii unui litigiu având acest obiect, rezultă că astfel, cerința iminenței litigiului a fost constatată îndeplinită de instanța de apel, neexistând din acest unghi de vedere, impusă prin lege vreo formulă anume, fixă, standard. Concluzia expusă este accentuată de faptul că art. 2267 alin. (1) C. civ. menționează chiar în sensul că "părțile previn (...) un litigiu", aserțiunea instanței de apel ("în vederea prevenirii nașterii unui litigiu") pliindu-se exact pe terminologia utilizată de legiuitor în C. civ. Nu se poate așadar, imputa instanței de apel nici vreo omisiune de analiză și motivare, astfel cum greșit invocă recurenta în această direcție. În egală măsură, nu se poate proceda nici la reevaluarea de către prezenta instanță de recurs a îndeplinirii cerinței caracterului iminent al litigiului, astfel cum solicită practic recurenta, întrucât iminența respectivă reprezintă un element factual, subsumat temeiniciei deciziei recurate, care excede controlului de legalitate. 7. Având în vedere faptul că analiza de legalitate prezentă este grefată (potrivit punctului 2 din prezenta decizie de recurs) pe evaluarea unitară a actului juridic notarial, astfel cum s-a solicitat de către recurentă, rezultă că ansamblul criticilor din recurs, vizând necesitatea evaluării ca un tot unitar a celor "două operațiuni (de lichidare a comunității de bunuri și respectiv partaj)" prin prisma multiplelor argumente dezvoltate aduse de recurentă (inclusiv cele referitoare la necesitatea invocării nulității în această situație, a unuia dintre acte, ca urmare a neîntrunirii cerinței de valabilitate a încheierii în formă autentică, dată fiind existența unei singure încheieri notariale de autentificare sau cele deduse din art. 357 alin. (2) C. civ., privitoare la stabilirea cotelor - părți în scopul realizării partajului și nu la modul declarativ), rămâne fără suport, devenind astfel, inutilă analiza sa. Aspecte invocate în cadrul acestui grup de critici în sensul că părțile ar fi privit una dintre operațiuni ca fiind cea principală, că nu ar fi existat două tipuri de acord de voință și că dovadă în acest sens ar fi inclusiv promisiunea bilaterală încheiată de părți în iulie 2016, nu pot fi valorificate în prezenta cale de atac, întrucât ele pun în discuție voința concretă a părților procesuale de la momentul actului juridic încheiat, voință care aparține astfel cum am expus, temeiniciei cauzei, stării de fapt a litigiului, stare care nu poate fi obiect al controlului de legalitate al instanței de recurs. Considerentul instanței de apel invocat de recurentă, relativ împrejurării că ar fi fost încheiate două acte juridice, este apreciat de prezenta instanță de recurs în raport de ansamblul motivării deciziei recurate și în pofida amplasamentului său topografic nepotrivit în cadrul deciziei de apel, ca fiind tributar primei evaluări a instanței de apel, respectiv celei relative scindării actului juridic în două acte juridice și nu secundei analize a curții de apel. Într-adevăr, așa cum rezultă din decizia civilă recurată, raționamentul în continuare al instanței de apel este grefat pe evaluarea și calificarea unitară a actului juridic încheiat notarial, astfel încât datele problemei nu se modifică sub acest aspect. Dată fiind împrejurarea că în cadrul acestui grup de critici, recurenta reia unele relative incidenței regimului juridic al partajului (de exemplu, art. 680 C. civ. referitor la invocatul efect constitutiv al contractului de partaj), instanța de recurs reamintește faptul că întrucât curtea de apel a calificat actul juridic încheiat ca reprezentând o tranzacție, atunci referirile la caracterul constitutiv al contractului de partaj, astfel cum ar fi el configurat în noul C. civ. și în noul C. proc. civ., sunt neavenite. De altfel, instanța de recurs remarcă sub acest aspect faptul că inclusiv un contract de tranzacție, deși în principiu produce efecte pur declarative întrucât are ca scop recunoașterea unor drepturi preexistente, poate totuși în anumite situații să aibă efecte constitutive sau translative, astfel cum se recunoaște pe marginea textului art. 2267 C. civ. inclusiv în doctrina și practica juridică. Așadar, trimiterea recurentei la efectul constitutiv nu este de natură să modifice datele speței. 8. Instanța de recurs nu își însușește nici grupul de critici al recurentei relativ invocatei încălcări a dispozițiilor art. 1221 - art. 1224 C. civ. prin alegata exceptare de către instanța de apel a partajului de la anularea pentru leziune. Din nou se observă că și aceste critici sunt întemeiate pe premisa calificării actului juridic încheiat de părțile procesuale ca și partaj, premisă neîndeplinită însă în cauză, în condițiile - anterior expuse - ale calificării actului juridic de către instanța de apel drept tranzacție, nu partaj. De asemenea, argumentul că în prezent, nici rațiunea pentru care tranzacția a fost exceptată de la posibilitatea anulării pentru viciul leziunii nu ar mai subzista, în raport de eliminarea prin art. 1173 C. civ. a condiției echivalenței prestațiilor părților în privința contractelor cu titlu oneros comutative, condiție care ar fi fost tributară filozofiei vechiul C. civ., nu este unul fondat. Concluzia se impune întrucât, atât timp cât art. 2273 alin. (2) C. civ. conform căruia "Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune" este în vigoare, nu se poate proceda la ignorarea acestei norme juridice prohibitive, decât cu efectul juridic al încălcării dreptului material pozitiv. 9. Nu se poate invoca în cauză nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1207 C. civ., art. 1208 C. civ. sau ale art. 1214 - art. 1216 C. civ. Astfel, sub un prim aspect, instanța de recurs constată că întrucât contextul viciilor de consimțământ invocate este unul comun, atunci trebuie avut în vedere tot ansamblul motivării deciziei civile recurate, considerentele instanței de apel înrâurindu-se unele pe altele. În al doilea rând, instanța de recurs notează că atât eroarea, cât și dolul sau violența ca vicii de consimțământ, reprezintă elemente factuale concretizate în reprezentarea greșită a realității, în manopere dolosive întrebuințate (comisiv sau omisiv) de o parte contractantă sau de un terț, respectiv în inducerea unei temeri justificate unei persoane. Pe cale de consecință, încălcarea dispozițiilor legale invocate de recurentă în această direcție a celor trei vicii de consimțământ expuse, trebuie verificată prin raportare la statuările de fapt ale instanței de apel, controlul prezent jurisdicțional nepermițând reevaluarea situației de fapt a cauzei din perspectiva acestor elemente. Așadar, în ceea ce privește grupul de critici aferent erorii ca viciu de consimțământ, se observă că în cauză nu s-a realizat o greșită aplicare a art. 1208 alin. (1) C. civ. conform căruia: "Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile". Astfel, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, decelate în mod definitiv, instanța de apel a stabilit că recurenta putea cu diligențe rezonabile să cunoască faptul asupra căruia a invocat că ar fi purtat eroarea, prezenta instanță de recurs nu se poate decât grefa pe această dezlegare faptică a curții de apel, realizată în temeiul probelor administrate cauzei. Contrar aserțiunilor recurentei, "împrejurările" la care face trimitere textul legal au fost enunțate de către instanța de apel în analiza sa sub acest aspect, pe baza probelor administrate cauzei (multiple depoziții testimoniale și prezumții judiciare), împrejurările concrete expuse de instanța de apel neputând fi disociate însă, de însăși persoana recurentei, astfel cum solicită recurenta, pentru că posibilitatea de cunoaștere a unui fapt asupra căruia se invocă aspectul că ar fi purtat o eroare, se apreciază - potrivit interpretării logice și teleologice a normei juridice - în raport de o anumită persoană, respectiv cea din cadrul raportului juridic dedus judecății și nu în genere. Elementul factual al invocatei subordonări a recurentei față de intimat, pe plan financiar și economic, emoțional și social nu a fost reținut în cadrul situației de fapt a cauzei de către instanța de apel. Dimpotrivă, în decizia recurată s-a stipulat: "reclamanta era o persoană descurcăreață, perfect autonomă emoțional, voluntară și independentă, susținută și încurajată de soțul ei în toate activitățile". De asemenea, contrar susținerilor recurentei, în cuprinsul deciziei civile recurate regăsim considerente de analiză inclusiv din perspectiva erorii asupra cotei - părți ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Astfel, în cadrul deciziei civile de apel, instanța de apel a statuat în cadrul situației de fapt: "Martorul a arătat că a întocmit modalitatea de partaj conform voinței părților exprimată în timpul unei discuții de o oră, o oră și jumătate, o nouă întâlnire fiind stabilită în august 2016, ocazie cu care au fost discuții în biroul notarial care au presupus mai mult studiul actelor, în special de către reclamantă, (...). Se desprinde cu evidență, din depoziția acestui martor, că reclamanta era prietenă cu notarul, că nu a avut nici un fel de obiecțiuni cu privire la actul pe care l-a semnat, că a avut deplină cunoștință despre conținutul acestui act încă din momentul semnării promisiunii de partaj autentificate, că inițiativa contactării acestui notar i-a aparținut exclusiv reclamantei. (...) De altfel, în condițiile încheierii anterioare a promisiunii de partaj autentificate, cu același conținut ca și actul final - promisiune pe care reclamanta nu a contestat-o niciodată - și al cărei conținut îi era bine cunoscut (...)". Aceste argumente ale curții de apel vizează în mod inechivoc inclusiv elementul cotelor - părți, ca parte componentă a actului juridic respectiv. În egală măsură, curtea de apel a reținut definitiv tot în cadrul situației de fapt că recurenta este o persoană bine informată, cu prieteni în rândul persoanelor cu pregătire juridică, cu posibilitatea de a recurge oricând la serviciile unui specialist în drept: "Nu poate fi împărtășită susținerea reclamantei, în sensul că era într-o stare de nevoie, că era neinformată, că ar fi fost lipsită de cunoștințe, de experiență, că nu cunoștea legea, în condițiile în care prietenele sale aveau studii juridice, respectiv E. era avocat, iar martora F., care era prietenă cu reclamanta, prin intermediul copiilor, care frecventau aceeași grădiniță, era consilier juridic, respectiv, în condițiile în care, dacă reclamanta dorea, putea oricând să apeleze la serviciile unui profesionist al dreptului, așa cum, de altfel, a procedat când a promovat prezenta acțiune". Aceste considerente ale instanței de apel sunt de natură a ilustra aprecierile instanței de apel atât asupra acțiunilor comune, normale, diligențelor rezonabile pe care potrivit art. 1208 alin. (1) C. civ. le putea realiza reclamanta recurentă, cât și asupra inexistenței erorii asupra aspectelor invocate de această parte procesuală în direcția menționată. Instanța de recurs reamintește recurentei că atributul său este acela de a verifica exclusiv legalitatea hotărârii contestate și nu temeinicia acesteia, astfel încât toate criticile din acest subansamblu formulate de această parte procesuală, orientate către reaprecierea situației de fapt prin prisma probelor administrate cauzei, exced limitelor controlului jurisdicțional prezent. În ceea ce privește dolul, recurenta apreciază că din perspectiva acestui viciu de consimțământ, ar fi trebuit analizate de instanța de apel, realizarea obligației de informare a intimatului potrivit art. 318 C. civ., îndeplinirea sau nu a obligației notarului public de a îi explica recurentei regimul și practica judiciară cu privire la cotele de contribuție cuvenite fiecărui soț, dacă lipsa de informare imputată era de natură să îi provoace acesteia eroarea, precum și circumstanțele invocate în care ar fi fost încheiat actul (comunicarea numai între fostul soț și notarul public a bunurilor, lipsa unui inventar al bunurilor, stabilirea cotelor de către notar, necomunicarea draft-ului actului către reclamantă, corespondența notarului cu departamentul juridic al G.). Or, astfel cum s-a ilustrat inclusiv prin citate anterior, instanța de recurs notează că s-a reținut definitiv de către instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, (inclusiv) că actul juridic a fost realizat în urma voinței părților exprimate în timpul unei discuții de o oră, o oră și jumătate, la cabinetul notarial, potrivit declarației martorului notar, că recurenta nu a avut obiecțiuni față de conținutul actului pe care îl cunoștea din timp, cu o lună înainte, întrucât conținutul era identic cu cel al promisiunii de partaj încheiate notarial de părți cu o lună anterior și că nu a fost dovedită vreo conivență frauduloasă între notar și intimat. În egală măsură, astfel cum am arătat, în cadrul deciziei recurate, curtea de apel nu a reținut vreo eroare a recurentei cu privire la masa bunurilor comune sau valoarea acestora: "Apare greu de crezut, raportat la aceste împrejurări de fapt, că reclamanta ar fi fost indusă în eroare la momentul semnării actului a cărui anulare a solicitat-o și că nu ar fi știut de existența și valoarea acestor bunuri. Drept urmare, Curtea constată că în cauză nu poate fi reținută vicierea consimțământului reclamantei prin eroare". Totodată, instanța de apel a reținut și faptul că recurenta era bine informată, inteligentă, susținută și încurajată de soțul ei în toate activitățile. De asemenea, curtea de apel a reținut și că martorul notar a declarat că la momentul încheierii actului juridic contestat, "au fost discuții în biroul notarial care au presupus mai mult studiul actelor, în special de către reclamantă". Toate aceste elemente expuse din situația de fapt a cauzei, pe care instanța de recurs nu le mai poate reevalua, coroborate fiind ilustrează din punct de vedere logic cercetarea afectării consimțământului din perspectiva tuturor argumentelor invocate de recurentă, deci inclusiv din unghiul de vedere al invocatei omisiuni a intimatului de informare, al eventualelor manopere dolosive ale acestuia sau al circumstanțelor concrete în care s-ar fi încheiat actul. Instanța de recurs constată și faptul că astfel cum s-a statuat în mod expres în doctrina juridică și în practica judecătorească, pe marginea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se apreciază sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină cererea. Or, aceste exigențe au fost îndeplinite în cauză, atât timp cât cel puțin aspectele enunțate în prezent din cuprinsul situației de fapt reținute de instanța de apel constituie din punct de vedere logic, răspunsuri față de criticile expuse ale apelantei, recurentă în prezent, răspunsuri care ilustrează contraargumente cărora curtea de apel le-a acordat prevalență în analiza sa factuală, în detrimentul celor invocate de recurentă. De altfel, instanța de recurs constată faptul că potrivit art. 79 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 în forma în vigoare la data încheierii actului juridic contestat (actualul art. 80 alin. (1) din aceeași lege), "(1) Notarul public are obligația să deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice". Din acest text de lege, rezultă că obligația notarului de îndrumare a părților poartă asupra efectelor actului juridic și nu asupra elementelor sale (în rândul cărora se înscrie și configurarea cotelor - părți ale soților), notarul public fiind dator așadar să deslușească raporturile juridice dintre părți, nu să și le contureze, configureze. Recurenta nu a indicat vreun alt text legal care să fi impus obligația notarului de a o consilia asupra întregului regim și jurisprudență națională relative cotelor - părți de contribuție ale soților. De asemenea, din cuprinsul art. 318 C. civ., "Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă", rezultă faptul că exercitarea acestui drept marital este condiționată de solicitarea beneficiarului în acest sens, element punctual ultim asupra căruia recurenta nu a realizat nici un fel de mențiune în motivele sale de recurs. Întrucât toate elementele faptice expuse anterior, reținute de instanța de apel, compun situația de fapt pe care se grefează controlul jurisdicțional al instanței de recurs, instanța de recurs conchide așadar asupra corectei aplicări a prevederilor legale invocat a fi fost încălcate sub acest aspect, respectiv art. 1214 C. civ. și art. 1215 C. civ., nefiind în măsură a proceda la reevaluarea situației de fapt prin prisma probelor cauzei, pentru a reține o altă stare de lucruri care să fie agreată de această parte procesuală. Înalta Curte nu își însușește nici criticile aferente viciului de consimțământ al violenței invocate de recurentă. Astfel, sub cupola juridică a art. 1216 C. civ., recurenta reia în cadrul acestui grup de susțineri, aspecte legate de starea de fapt reținută de instanța de apel, procedând la o reanaliză a acesteia din perspectiva probatoriului administrat, pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanței de apel. Or, reanalizarea situației de fapt excede limitelor prezentului control jurisdicțional. Singura critică de nelegalitate decelată în cadrul acestui grup de critici vizează aspectul că instanța de apel ar fi deturnat prevederile art. 1216 C. civ. de la scopul lor legal, prin realizarea analizei existenței acestui viciu de consimțământ prin raportare la presupusul său caracter personal, la personalitatea sa. Critica nu este întemeiată, deoarece alin. (4) al normei juridice enunțate impune evaluarea existenței violenței ca viciu de consimțământ inclusiv prin raportare la acest element: "În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului". În egală măsură, instanța de recurs constată că instanța de apel a configurat situația de fapt sub acest aspect, în referire la mai multe elemente, între altele: atitudinea de sprijin a soțului; inițiativa divorțului a recurentei; semnarea benevolă de către aceeași parte procesuală a actului juridic în condițiile cunoașterii conținutului său din timp ca urmare a identității sale cu cel al promisiunii de