Decizia nr. 2369/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 19 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contadictoriu cu pârâții B., C. și D., în calitate de beneficiari ai contractului de întreținere autentificat sub nr. x/24.02.2020 de E., să se constate inopozabilitatea față de reclamant a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/24.02.2020 de E. privind bunurile imobile: - apartamentul nr. x parter, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x parter, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x, Cluj-Napoca, nr. cad. x, apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul pod 3, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul pod 4, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, toate situate în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj; - cota de 1/2 parte din imobilul teren și construcție situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x; - cota de 1/2 parte din spațiul comercial situat la demisol, în imobilul din Cluj-Napoca, str. x, din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x și CF colectiv nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x, în temeiul art. 1562 C. civ., ca urmare a încheierii acestuia în frauda creditorului. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat și taxă de timbru. În drept, au fost invocate prevederile art. 1562, art. 2259 C. civ., art. 194, art. 411, art. 453 C. proc. civ.

Decizia Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 427 din 22 iunie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 16.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 451 C. proc. civ.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 61/A din 16 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 427 din 22 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, secția I civilă și a luat act de poziția pârâților intimați B., C. și D., în sensul că își rezervă dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din apel.

Calea de atac exercitată în cauză La 11 aprilie 2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 61/A din 16 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, fiind invocate motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1562, art. 1563, art. 355, art. 357 și art. 358 alin. (3) C. civ. și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Susține că instanța de apel a calificat, în mod eronat, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 27 septembrie 2019 ca fiind un act de lichidare al regimului matrimonial, apreciind astfel că nu este îndeplinită condiția caracterului cert al creanței avute împotriva intimatei. Apreciază recurentul-reclamant că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 358 C. civ., motivând hotărârea doar prin prisma alin. (3), necoroborat cu celelalte alineate, relevante și aplicabile speței. Recurentul susține că între părți a intervenit partajul voluntar al bunurilor comune și nu operațiunea de lichidare a regimului matrimonial, susținând că regimul matrimonial încă subzistă până la definitivarea situației în cadrul dosarului nr. x/2019 Învederează că lichidarea regimului matrimonial nu poate avea loc decât la încetarea căsătoriei și arată că actul de partaj voluntar este încheiat la 27 septembrie 2019, iar încetarea căsătoriei prin divorț a avut loc la 22 noiembrie 2019. Astfel, părțile nu au avut intenția de a lichida regimul matrimonial, ci de continuare a acestuia. Subliniază că, dacă regimul comunității încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășieasupra bunurilor comune până la stabilirea cotei părți ce revine fiecăruia. Referitor la incidența art. 995 C. proc. civ., reținut de instanța de apel, recurentul-reclamant consideră că hotărârea de partaj nu este actul de partaj voluntar, ci hotărârea ce va fi pronunțată în dosarul nr. x/2019, până la acel moment neputând discuta despre un efect constitutiv de drepturi. Având în vedere că, în cauza dedusă judecății, o astfel de hotărâre nu există, susține că art. 995 C. proc. civ. nu este aplicabil în speță. Prin decizia recurată, instanța de apel nu a analizat argumentele referitoare la caracterul de bun propriu al sumelor de bani obținute în urma vânzării apartamentelor bunuri proprii, respectiv nu a analizat incidența prevederilor art. 340 C. civ. și nici îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate a acțiunii pauliene. Afirmă că sumele de bani provenite din vânzări sunt bunuri proprii, în temeiul subrogației reale cu titlu universal, recurentul fiind în imposibilitate morală de a încheia un înscris în timpul căsătoriei cu intimata, fiind de bună credință. Consideră greșită aprecierea instanței în sensul neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 1563 din C. civ. privind existența unei creanțe certe, atestate printr-un titlu executoriu, la data introducerii acțiunii și arată că această creanță este reprezentată de suma de 967.500euro, solicitată în dosarul nr. x/2019, reprezentând prețul imobilelor vândute în timpul căsătoriei cu intimata B., bunuri proprii ale recurentului-reclamant, iar, între soți, creanțele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Arată că mențiunea din actul de partaj voluntar, potrivit căreia între părți nu mai există pretenții privind imobilele care fac obiectul actului de partaj, nu semnifică faptul că acea creanță a recurentului față de intimată nu subzistă. Recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în mod eronat, nu a procedat la analiza condițiilor de admisibilitate a acțiunii revocatorii, hotătârea fiind nemotivată sub acest aspect. Afirmă că, în speță, sunt îndeplinite aceste condiții, respectiv prejudicierea creditorului prin agravarea stării de insolvabilitate a intimatei, fraudarea creditorului și complicitatea terțului la fraudă. 5 . Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-pârâți B., C. și F. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Invocând dispozițiile art. 662 alin. (2) C. proc. civ., intimații susțin că dovedirea caracterului cert al creanței se face doar printr-un titlu executoriu, pe care recurentul-reclamant nu îl deține, iar creanța nu trebuie să fie afectată, din perspectiva existenței sale, de vreo condiție. Arată că suma invocată de către recurentul-reclamant nu are caracter neîndoielinic, făcând obiectul dosarului nr. x/2019 Mai arată că suma pe care recurentul-reclamant o solicită intimatei-pârâte B. -ca bun propriu- nu mai există, în materialitatea sa, fiind transformată, ca efect al subrogației, într-o serie de imobile- care au fost declarate expres ca fiind bunuri comune și au făcut obiectul partajului voluntary. Afirmă că aceste aspecte vor fi analizate în dosarului nr. x/2019, astfel că, în prezenta cauză, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu respectarea principiului disponibilității. Intimații-pârâți consideră că este fondată opțiunea Curții de Apel Cluj, secția I Civilă de a nu analiza toate condițiile necesare pentru admiterea unei acțiuni revocatorii, în contextul în care a constatat că prima condiție analizată nu este îndeplinită. În combaterea tuturor criticilor din memoriul de recurs, intimații-pârâți susțin că decizia recurată nu încalcă niciuna dintre normele de drept material indicate de către recurent, sens în care dezvoltă argumentele privind îndeplinirea tuturor condițiile reglementate de art. 1562 C. civ.. Astfel, recurentul-reclamant nu ar fi suferit un prejudiciu personal și actual întrucât nu deține o creanță față de intimata-pârâtă B., iar o eventuală micșorare a patrimoniului acesteia nu creează un prejudiciu întrucât recurentul nu are un drept de gaj general asupra patrimoniului intimatei. Pe de altă parte, arată că intimata-pârâtă B. nu și-a creat o stare de insolvabilitate prin încheierea contractului de întreținere, care are caracter oneros întrucât a păstrat dreptul de uzufruct viager și încasează sume considerabile cu titlu de chirii, iar intimații C. și F. îi asigură întreținerea. Nici condiția fraudării creditorului nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu a existat o intenție frauduloasă a intimatei-pârâte, ci aceasta a încheiat contractul de întreținere în contextul diagnosticării cu o boală incurabilă și a necesității asigurării îngrijirii de către alte persoane. De altfel, recurentul-reclamant nu a dovedit complicitatea terțului la fraudă în lipsa unei creanțe certe și a necesității încheierii contractului de întreținere. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare invocând netemeinicia susținerilor intimaților-pârâți, astfel că solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți. Prin rezoluția din 13 iulie 2022, a fost fixat termen de judecată la 6 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când a fost încuviințată cererea de amânare a apărătorului ales al recurentului-reclamant față de imposibilitatea sa de prezentare și s-a dispus amânarea cauzei la 17 noiembrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia civilă nr. 61/A din 16 februarie 2022, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: În susținerea recursului, recurentul reclamant invocă dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. în sensul că, pe de o parte, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de apel omițând să analizeze toate temeiurile de drept evocate, rezultând așadar o motivare necorespunzătoare a hotărârii, iar, pe de altă parte, soluționarea cauzei s-a realizat cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1562, art. 1563, art. 355, art. 357 și art. 358 alin. (3) C. civ. Criticile subsumate de către recurent punctului 6 al art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte reținând că, în acord cu jurisprudența sa constantă, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil este suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Ca atare, acest motiv de nelegalitate este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esențiale ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susținerile și apărările formulate de părți. Acesta înseamnă că, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentului referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării. În cauză, în susținerea nemotivării corespunzătoare a hotărârii, recurentul se referă la faptul că instanța de apel a ignorat aspectele învederate prin concluziile sale scrise și că, totodată, nu a analizat incidența în cauză a art. 340 și 357 C. civ. cu privire la caracterul de bun propriu, ca efect al subrogației reale cu titlu universal, al sumelor de bani obținute prin vânzarea, în timpul căsătoriei, a imobilelor considerate bunuri proprii. Or, Înalta Curte apreciază că prin concluziile scrise nu pot fi invocate motive noi care să nu fi fost cuprinse în cererea de apel și care, în aceste condiții, să impună din partea instanței o analiză specială iar, pe de altă parte, distincția între efectele juridice ale partajului și cele ale lichidării comunității de bunuri comune, evocată prin concluziile scrise, era de altfel, nerelevantă, în contextul analizei condițiilor de admisibilitate a acțiunii revocatorii ce constituie obiectul litigiului. De asemenea, deși nu indică în mod expres toate dispoziile legale la care a făcut trimitere recurentul, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel analizează susținerile privitoare la caracterul de bun propriu al sumei de bani pe care acesta ar fi obținut-o din vânzarea unor apartamente construite din fonduri proprii, înainte de încheierea căsătoriei. Curtea de apel a constatat că acestea sunt simple afirmații ale reclamantului, neputând a fi calificate ca argument juridic suficient în sprijinul ideii că acesta avea, la momentul introducerii acțiunii revocatorii, un drept de creanță cert, lichid și exigibil împotriva pârâtei. Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentului, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulțumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. Prin criticile subsumate punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1563 C. civ., în considerarea concluziei la care a ajuns instanța de apel privind inexistența, la data introducerii acțiunii revocatorii, a unei creanțe cu caracter cert, care să fi fost deținută de recurentul reclamant împotriva intimatei pârâte. Așadar, atât analiza instanței de apel cât și mare parte din criticile recurentului se circumscriu sferei și incidenței acestei condiții de admisibilitate a acțiunii revocatorii cu a cărei soluționare a fost investită instanța de judecată. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că sediul materiei în privința acțiunii revocatorii(pauliene) îl constituie dispozițiile art. 1562-1565 C. civ.. Potrivit alin. (1) și (2) ale art. 1562 C. civ.."(1)Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.(2)Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Așadar, reglementată ca un mijloc juridic procedural prin care creditorul solicită declararea ca inopozabile față de el a actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, admisibilitatea acțiunii revocatorii este supusă îndeplinirii în mod cumulativ, a următoarelor condiții: creditorul să fie titularul unei creanțe certe la data introducerii acțiunii și, ca regulă, anterioară actului atacat; actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; să existe o fraudă a debitorului, acesta cunoscând caracterul prejudiciabil al actului față de creditorul său; și, să existe complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat, atunci când acesta este un act juridic cu titlu oneros. Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții conduce la respingerea acțiunii, chiar și în ipoteza în care celelalte cerințe ar fi realizate. În cauză, invocând calitatea sa de creditor al debitoarei B., reclamantul a promovat o acțiune revocatorie având ca obiect constatarea inopozabilității față de el, a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/24.02.2020 încheiat, în frauda drepturilor sale, de către pârâta debitoare cu ceilalți pârâți, argumentând în sensul că deține o creanță certă pe care nu o mai poate valorifica în aceste condiții, creanța fiind reprezentată de suma de bani considerată bun propriu dobândit în timpul căsătoriei sale cu debitoarea și care nu a făcut obiectul actului de partaj voluntar. Un prim aspect evocat în motivele de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a verificat distincția dintre operațiunea de partaj voluntar a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și cea de lichidare a regimului matrimonial. În opinia recurentului, regimul matrimonial continuă să subziste și ulterior partajului voluntar autentic astfel încât, până la lichidarea efectivă a comunității matrimoniale, intimata pârâtă nu deținea atributul dispoziției juridice asupra de bunurile ce i-au fost atribuite la partaj. Or, această lichidare urma să intervină la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca, având ca obiect pretenții. Arată recurentul și că, toate bunurile și veniturile aduse în căsătorie au fost avut regimul de bunuri proprii așa încât, sumele obținute din vânzarea lor în timpul căsătoriei, și-au păstrat calitatea de bunuri proprii, potrivit art. 340 lit. g) C. civ., în temeiul subrogației reale cu titlu universal. Înalta Curte constată că, verificând îndeplinirea cerințelor imperative prevăzute de art. 1563 C. civ. pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii, curtea de apel a reținut că reclamantul nu este titularul unei creanțe certe, nefiind așadar respectată una dintre cele patru condiții necesare cumulativ, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlate trei vizând existența prejudiciului în patrimonial creditorului, frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului. A rezultat astfel, din probatoriul administrat, că reclamantul A. nu avea împotriva pârâtei B., nici la momentul promovării cererii de chemare în judecată pendinte, respectiv la 19.10.2020, și nici la data soluționării acțiunii, o creanță certă, atestată printr-un titlu executoriu, pentru suma de 967.500 euro, această sumă fiind solicitată în cadrul acțiunii ce constituia obiectul dosarului nr. x/2019 înregistratpe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 4.12.2019, dosar aflat încă în curs de judecată. Or, potrivit prevederilor art. 1.563 C. civ. care reglementează condițiile privitoare la creanță "Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii" iar art. 662 alin. (2) C. civ. dispune în sensul că,"Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul ei executoriu." Așadar, o primă cerință a creanței, necesară pentru ca acțiunea revocatorie să poată fi exercitată cu succes, este ca aceasta să se fi născut anterior încheierii de către debitor a actului juridic pretins fraudulos. Cât timp însă, nu a fost finalizat definitiv litigiul ce vizează, în opinia recurentului, caracterul cert al creanței sale, nu poate fi determinată nici data concretă a acesteia și cu atât mai puțin, faptul că s-ar fi născut înainte de încheierea contractului de întreținere a cărui inopozabilitate o invocă recurentul. Drept urmare, nu poate fi reținută ca fiind respectată cerința anteriorității creanței reclamantului. Totodată, se mai constată și că, ulterior soluționării apelului în prezenta cauză, a fost pronunțată de către Judecătoriei Cluj Napoca, sentința nr. 4119/2022, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. Sentința pronunțată nu a rămas însă definitivă până la momentul soluționării prezentei căi de atac, așa încât nici acest aspect nu prezintă relevanța pretinsă de recurent în privința soluției ce urmează a se pronunța în recurs. În aceeași ordine de idei, Înalta Curte apreciază că anterioritatea creanței este doar unul dintre elementele în raport de care se examinează o eventuală fraudă a debitorului, de esența admisibilității acțiunii pauliene fiind caracterul cert al creanței creditorului. Altfel spus, existența neîndoielnică a creanței semnifică faptul că asupra ei nu se poartă niciun litigiu, creanța nefiind afectată, din perspectiva existenței sale, de vreo condiție. Însă, după cum se susține chiar prin cererea de recurs, creanța de care se prevalează recurentul face obiectul unui alt litigiu, în dosarul menționat anterior, ceea ce suprimă chiar și aparența unei eventuale certitudini a dreptului de creanță afirmat de acesta. Prin urmare, argumentele prin care recurentul tinde să demonstreze în prezenta cauză, caracterul de bun propriu al sumei dobândită în timpul căsătoriei cu pârâta și care ar constitui pretinsa sa creanță, sunt nerelevante și nu pot fi valorificate în cadrul juridic și în contextual factual al acțiunii revocatorii. Toate aceste aspecte însă, dincolo de faptul că vizează o reevaluare a probatoriului administrat, ceea ce este inadmisibil în stadiul procesual al recursului, constituie obiectul analizei în dosarul indicat anterior, neputându-se reproșa instanței de apel că, soluționând acțiunea revocatorie, nu a cenzurat starea de fapt astfel expusă, prin prisma dispozițiilor privitoare la regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei sau a celor vizând subrogația reală cu titlu universal. Mai mult, dispozițiile art. 663 C. civ. impun ca dovada caracterului cert al creanței să rezulte dintr-un titlu executoriu, ceea ce lipsește de temei legal afirmația recurentului că existența titlului executoriu nu reprezintă o condiție necesară pentru admiterea acțiunii revocatorii. Din perspectiva raționamentului recurentului, între soți, creanțele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, sens în care, deși nu indică niciun act juridic care să constate existența vreunei datorii a intimatei pârâte, face trimitere la unele contracte de vânzare cumpărare autentificate încheiate în timpul căsătoriei și în care se menționează că obiectul înstrăinării îl constituie bunuri proprii ale soțului reclamant. Astfel de înscrisuri nu au însă aptitudinea de a reprezenta titluri executorii care să facă dovada creanței certe dintre părți, în sensul prevederilor art. 663 C. civ. În mod judicios a reținut instanța de apel că prin actul de partaj voluntar autentic, reclamantul și pârâta au convenit amiabil că toate imobilele partajate reprezintă bunuri comune ale celor doi soți, menționându-se în mod expres că recurentul reclamant este de acord ca acestea să-i fie atribuite în întregime copartajantei B., fără nicio pretenție de sultă. Așadar, cât timp convenția de partaj nu a fost anulată și nici desființată, menținându-și valabilitatea, toate bunurile atribuite pârâtei au devenit bunurile sale proprii, astfel încât pârâta putea dispune în mod liber de acestea prin încheierea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/24.02.2020, efectele juridice ale partajului voluntar neputând fi ignorate în analiza existenței unei eventuale creanțe izvorâtă din comunitatea matrimonială. Or, în considerarea celor expuse anterior, se apreciază de către Înalta Curte că recurentul nu deținea la momentul promovării acțiunii revocatorii o creanță certă, atestată printr-un titlu executoriu. Față de aceste aspecte, a căror analiză este în măsură că conducă la concluzia că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unei creanțe certe care să fie deținută de recurentul reclamant la data introducerii acțiunii revocatorii, Înalta Curte constată că, întrucât condițiile de admisibilitate se impun a fi îndeplinite cumulativ, devine inutilă analiza acelor motive de recurs vizând respectarea cerinței existenței prejudiciului în patrimoniul creditorului, frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Prin urmare, Înalta Curte validând raționamentul expus de instanța de apel care a realizat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1562-1563 C. civ. la pronuțarea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul, cu obligarea recurentului la plata către intimați a sumei de 2.619,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform prevederilor art. 451 C. proc. civ.