ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 847/2024

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 673 din data de 09 decembrie 2022 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosar nr. x/2022, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019 de F. încheiat între pârâta C., în calitate de vânzătoare și pârâta D. căsătorită cu E., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul situat administrativ în Cluj-Napoca, str. x Provizoriu, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, de sub A1 cu nr. cadastral x - teren cu suprafața de 500 m.p. și de sub A1.1 cu nr. cadastral sub x constând în construcție pe fundație din beton, zidărie, din cărămidă și BCA, învelitoare țiglă compusă din parter: 1 cameră de zi, 1 dormitor, 1 baie, 1 hol, 1 bucătărie, 1 terasă acces, 1 terasă; mansardă: scară interior acces mansardă, dormitor, 1 baie, 1 logie, 1 balcon; s-a dispus rectificarea cărții funciare nr. x Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților D. și E. din C.F. de sub B 9.1 și B 9.2 în cotă actuală de 1/1 ca bun comun prin cumpărare dobândit prin convenție și înscrierea dreptului de proprietate ca bun comun al pârâților B. și C. în cote egale de 1/2 parte, cu titlu de cumpărare și partaj bunuri comune conform sentinței civile nr. 7009/09.12.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca (definitivă prin decizia civilă nr. 1302/A/12.10.2021 a Curții de Apel Cluj), concomitent cu radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei C. în baza Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.11.2013 de către G.; pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 5.450,5 RON cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei; pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 4275,5 RON cheltuieli de judecată în favoarea statului; s-a luat act de faptul că pârâții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 65/A/2023 din data de 02 martie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 673 din 09.12.2022 și a încheierii f.n. din 30.09.2022 ale Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr. x/2022, pe care le-a menținut; a obligat pe apelanți, în solidar, să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 65/A/2023 din data de 02 martie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâții B., C., D. și E.. Prin cererea formulată, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința respingerii primului petit al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat și respingerea celui de al doilea petit ca inadmisibil, precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea recursului, au invocat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanțele de fond și apel au analizat caracterul licit și moral al cauzei prin raportare la domnul B., deși acesta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare contestat. Astfel, în decizia recurată s-a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că frauda nu constă în neachitarea prețului, ci în împiedicarea posibilității executării silite și a urmăririi bunurilor debitorului B.. Or, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bunul nu aparținea domnului B., vânzarea fiind efectuată la data de 12 aprilie 2019, cu mult înainte de data pronunțării soluției definitive în dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acesta și doamna C. au dobândit bunul imobil în timpul căsătoriei, prin contribuție egală. Însă, în acest context, nu se poate susține, caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului de vânzare-cumpărare atacat, soluția instanței de apel bazându-se pe prezumții care nu pot fi aplicate în cauză, fără a avea în vedere normele dreptului material. Dispozițiile art. 1239 alin. (1) C. civ. reglementează o prezumție legală relativă de existență și valabilitate a cauzei, astfel că intimata-reclamantă este cea care trebuie să probeze ilicitatea și imoralitatea cauzei. Or, în cauza de față, intimata-reclamantă nu a probat ilicitatea și imoralitatea cauzei, instanța de fond fiind cea care a procedat la răsturnarea prezumției de valabilitate a cauzei, prin utilizarea prezumțiilor. Mai mult, aceste prezumții nu au ținut cont de succesiunea actelor juridice, fiind ignorate cu desăvârșire dispozițiile legale care stabilesc efectele pe care le produce un act valabil încheiat, atât timp cât acesta nu este desființat. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7009/09.12.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, precum și a deciziei civile nr. 1302A/12.10.2021 a Curții de Apel Cluj. Prin sentința civilă nr. 7009/09.12.2020, instanța a respins ca neîntemeiat petitul privind intabularea în C.F. nr. x Cluj-Napoca a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea numiților B. și C., în cote de câte 1/2 fiecare, soluție menținută de Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 1302/A/12.10.2021. În motivarea hotărârii judecătorești instanța fondului nu a ținut cont de efectele acțiunii revocatorii, astfel cum sunt acestea reglementate de normele C. civ., dispunând înscrierea în cartea funciară, în calitate de coproprietari, a numiților B. și C.. Conform art. 1565 alin. (2) teza a II-a C. civ. "hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la publicitatea și efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător". În raporturile dintre părțile actului fraudulos (actul de partaj), actul atacat își menține valabilitatea și continuă să producă efecte, acesta fiind motivul pentru care valoarea înstrăinată de către debitor nu se mai întoarce în patrimoniul său. Or, dat fiind acest efect, nu se poate proceda la înscrierea în cartea funciară, ca urmare a admiterii acțiunii revocatorii a debitorului B.. Astfel, instanța nu poate dispune rectificarea înscrierii în CF nr. x Cluj-Napoca în sensul solicitat de intimata-reclamantă, în favoarea foștilor soți, B. și C., în cote egale de 1/2 parte, cu titlu de cumpărare și partaj bunuri comune, chiar dacă s-ar dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019 de F., efectul fiind înscrierea în CF nr. x Cluj-Napoca, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a doamnei C.. Rectificarea înscrierii în CF nr. x Cluj-Napoca întemeindu-se pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., nu poate avea loc decât în sensul precizat anterior, contractul a cărui anulare se solicită fiind încheiat între C., în calitate de vănzător, și D. căsătorită cu E., în calitate de cumpărător. Pe cale de consecință, petitul doi al cererii introductive este inadmisibil, neputându-se dispune înscrierea în CF nr. x Cluj-Napoca a domnului B. ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019 de F.. Față de cele expuse, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, consecința fiind aceea a respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ., dispozițiile legale invocate în cuprinsul recursului, precum și principiile de drept în care își are sediul materia. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile depuse la dosar. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei recurate, precum și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și a cheltuielilor de deplasare. În prealabil, intimata-reclamantă a susținut că, deși recurenții-pârâți au solicitat casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, singura soluție pe care o poate pronunța Înalta Curte este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât, potrivit noilor dispoziții de procedură civilă, a fost eliminată soluția de modificare a hotărârii de către instanța de recurs. De asemenea, a solicitat ca toate criticile recurenților-pârâți să fie analizate prin raportare în mod exclusiv la decizia recurată, chiar dacă recurenții se referă în mod constant la soluțiile pronunțate în cauză atât de prima instanță, cât și de cea de apel. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a analizat greșit caracterul licit și moral al cauzei prin raportare la recurentul B., intimata-reclamantă a susținut că este neîntemeiat, întrucât ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. De asemenea, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut că nu subzistă situația încălcării autorității de lucru judecat, întrucât nu este întrunită tripla identitate dintre prezentul litigiu și cel soluționat prin sentința civilă nr. 7009/2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia civilă nr. 1302/A/2021 a Tribunalului Cluj, obiectul cauzelor fiind total diferit. A mai susținut intimata-reclamantă că instanțele de fond au soluționat cauza cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât limitele învestirii au privit nulitatea absolută a unui contract de vânzare întemeiat pe o cauză ilicită, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1238 alin. (2) C. civ., nefiind vorba de o acțiune revocatorie, acțiune care s-a soluționat deja. Prin urmare, instanța de apel a constatat în mod judicios că intenția părților contractante a fost aceea de diminuare a patrimoniului foștilor soți și de sustragere a bunului de la urmărirea acestuia de către creditoare, cauza cererii de chemare în judecată nefiind constituită de un eventual preț fictiv, derizoriu ca motiv de ineficacitate a unui act juridic. Prin urmare, corect s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019 este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită conform art. 1238 alin. (2) rap. la art. 1236 alin. (2) C. civ., acesta constituind mijlocul prin care recurenții-pârâți au încercat să pună intimata-reclamantă în imposibilitatea de a urmări silit bunul ce a făcut obiectul contractului, tinzând și la eludarea dispozițiilor imperative ale art. 622 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În acord cu statuările instanțelor de fond, intimata-reclamantă a considerat că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție între fiică și părinți s-a urmărit sustragerea imobilului de la procedura executării silite, actul fiind fondat pe o cauză ilicită, având ca numitor comun reaua-credință a părților și ca unic scop fraudarea intereselor creditoarei. A mai susținut că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1247 alin. (2) C. civ., art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1179, art. 1235, art. 1236, art. 14 alin. (1) C. civ. Totodată, intimata-reclamantă a învederat că la baza încheierii actului în discuție nu a stat, contrar celor susținute prin recurs, intenția reală de înstrăinare a imobilului, iar părinții recurentei cunoșteau intenția reală, acționând în scopul prejudicierii intimatei. În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 mai 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie . După efectuarea procedurilor de comunicare, prin rezoluția din 19 octombrie 2023, în temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la data de 05 martie 2024, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat să se constate nulitatea absolută pentru cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele C., în calitate de vânzătoare și pârâta D. căsătorită cu E., în calitate de cumpărătoare, contract autentificat sub nr. x/12.04.2019 de F., având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca str. x Provizoriu, jud. Cluj. Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat și rectificarea înscrierilor din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților D. și E. și întabularea dreptului de proprietate în favoarea foștilor soți, B. si C., în cote egale de 1/2 parte, cu titlul de cumpărare și partaj bunuri comune. Demersul judiciar inițiat de reclamantă își are originea în situația litigioasă anterioară existentă între aceasta, pe de o parte, și pârâtul B., pe de altă parte, reclamanta fiind titulara unei creanțe în valoare de 25.000 euro față de pârât, pe care încearcă să și-o îndestuleze, sumă ce reprezintă valoarea de circulație a autovehiculului marca x cu nr. de înmatriculare x, proprietatea reclamantei, autovehicul avariat în urma evenimentului rutier din data de 28.12.2008. Prima instanță, reținând că nu au fost respectate dispozițiile legale care reglementează condițiile de valabilitate ale unui act juridic, a admis acțiunea reclamantei și a constatat că este lovit de nulitate pentru cauză ilicită contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019, întrucât pârâții, prin acest act, au încercat să împiedice reclamanta să urmărească silit bunul ce a făcut obiectul respectivului contract, precum și să eludeze dispozițiile art. 622 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora obligația stabilită prin hotărârea instanței de judecată se aduce la îndeplinire de bună voie, iar în caz contrar prin executare silită. Ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților D. și E., instanța fondului a admis și capătul de cerere privind rectificarea cărții funciare, dispunând radierea dreptului de proprietate al pârâților D. și E. și, dând eficiență efectelor sentinței civile nr. 7009/09.12.2020, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâților B. și C. concomitent cu radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei C. în baza actului de partaj autentificat sub nr. x/15.11.2013, motivat de faptul că principalul efect al admiterii acțiunii revocatorii îndreptate împotriva respectivului act de partaj este acela că bunul redevine proprietatea comună a părților. Soluția instanței de fond a fost menținută în apel, considerentele avute în vedere de prima instanță de control judiciar fiind, în esență, aceleași. Pe calea prezentului recurs, recurenții-pârâți B., C., D. și E. au criticat soluția instanței de apel, invocând cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că, din perspectiva soluției date capătului de cerere ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și imorală, decizia recurată încalcă normele de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1239 alin. (1) C. civ. În esență, au arătat că instanța de apel a analizat caracterul ilicit și imoral al cauzei prin raportare la pârâtul B., deși acesta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare în discuție, întrucât la momentul încheierii acestuia bunul imobil nu îi aparținea. Ca atare, nu se putea reține caracterul ilicit și imoral al cauzei, soluția instanței de apel bazându-se pe prezumții care nu pot fi aplicate în cauză. Recurenții-pârâți au mai subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor legale, intimata-reclamantă era cea care trebuia să probeze ilicitatea și imoralitatea cauzei, însă instanța a procedat la răsturnarea prezumției de valabilitate a cauzei prin utilizarea prezumțiilor, prezumții ce nu au ținut seama de succesiunea actelor juridice, fiind ignorate dispozițiile legale care stabilesc efectele pe care le produce un act valabil încheiat, atâta vreme cât acesta nu este desființat. Aceste chestiuni nu pot fi primite de instanța de recurs, întrucât, așa cum se va arăta infra, determină un control de temeinicie al deciziei recurate, iar nu unul de legalitate. Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., o instanță de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești. Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, potrivit probelor administrate. Or, în cadrul acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și dezvoltat prin critici de genul celor anterior expuse, recurenții-pârâți expun, de fapt, argumente care, în esență, pretind greșita apreciere a faptelor, a cauzei ilicite și absența probelor, în opinia acestora prezumțiile fiind insuficiente. Invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 1239 alin. (1) C. civ., recurenții-pârâți solicită, în realitate, instanței de recurs să constate că actul juridic contestat nu a fost încheiat pentru a împiedica executarea silită și urmărirea bunurilor debitorului B.. Însă această reevaluare solicitată Înaltei Curți este una de temeinicie, de reconfigurare a situației de fapt a cauzei, aspect ce excede coordonatelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs, delimitate potrivit celor expuse în precedent. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia instanța de apel a examinat cauza ilicită prin raportare la pârâtul B., deși acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a invocat. Cu referire la aceasta, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților-pârâți, că instanța de apel nu a apreciat cauza ilicită în persoana recurentului-pârât B., ci a reținut că părțile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2019, (C., fosta soție a debitorului, coproprietară a bunului, alături de părinții săi, cumpărătorii D. și E.) au urmărit a micșora patrimoniul comun al soților Agoston Palko și a împiedica executarea silită a creanței reclamantei asupra pârâtului B., creanță constituită prin sentința civilă nr. 22745/19.11.2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2009 (definitivă prin decizia civilă nr. 127/A/20.02.2014 pronunțată de Tribunalul Cluj în același dosar). Așadar, potrivit argumentelor expuse, nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurenților-pârâți fiind nefondate. Dintre susținerile subsumate acestui motiv de recurs se mai pot identifica cele care privesc sarcina probei în cadrul procesului de față, pe care recurenții au susținut că instanțele de fond au răsturnat-o. Calificând această susținere ca o critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,. deoarece ea nu poate fi analizată decât în contextul art. 249 C. proc. civ. și nu se referă la încălcarea normelor de drept substanțial, Înalta Curte observă că încălcarea reclamată de recurenți nu se poate reține în speță, neexistând o nesocotire a unor norme de procedură - prima condiție a cazului de casare analizat. Astfel, instanțele de fond au reținut nulitatea absolută a actului atacat analizând în ansamblul lor probele administrate, iar în cadrul ansamblului probatoriu au avut în vedere și prezumțiile rezultate din faptele dovedite în cauză. Din reglementarea procesuală a prezumțiilor judiciare - art. 327 și art. 329 C. proc. civ. - rezultă că acestea sunt mijloace de probă specifice procesului civil, a căror valoare este apreciată de instanța învestită cu judecarea pricinii în fond, care este chemată a verifica faptele și a constata dacă din faptul vecin și conex dovedit rezultă ceea ce una dintre părți a pretins în speță. Or, conduita subiectivă a părților la încheierea unui act juridic (ce conturează existența cauzei ilicite, respectiv a intenției de a frauda legea) este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă dintre cele reglementate de procesul civil, inclusiv cu prezumții judiciare. De aceea, nu se poate reține, cum eronat susțin recurenții, răsturnarea sarcinii probei și nici reținerea unei situații de fapt în absența unor probatorii adecvate, deoarece pe de-o parte susținerile reclamanților au fost probate cu prezumții rezultate din probele administrate în cauză - fără ca aceasta să însemne că s-a răsturnat sarcina probei, ce ar fi presupus ca instanța să rețină că pârâții sunt chemați a proba ei înșiși legalitatea actului juridic, ceea ce nu s-a întâmplat - și pe de altă parte prezumțiile sunt mijloace de probă reglementate de lege, care pot fundamenta hotărârea judecătorească dacă sunt admisibile în cazul concret și dacă fac parte din expunerea logico-juridică a argumentelor instanței, iar mecanismul mai sus enunțat al nașterii lor este prezentat cu respectarea legii. În cauză nu s-a enunțat vreo critică legată de greșita reținere a unei anumite prezumții, ci s-au formulat critici în sensul imposibilității de probare a faptelor relevante cauzei cu prezumții, susțineri nefondate, după cum s-a arătat. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut, din perspectiva soluției date capătului de cerere ce a avut ca obiect rectificarea cărții funciare, că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7009/09.12.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, precum și a deciziei civile nr. 1302A/12.10.2021 a Curții de Apel Cluj. În susținerea acestui motiv de recurs, au arătat că instanța de apel nu a ținut seama de efectele acțiunii revocatorii, astfel cum acestea sunt reglementate de normele C. civ., și a dispus înscrierea în cartea funciară, în calitate de coproprietari, a foștilor soți B. și C.. Au mai susținut faptul că acțiunea revocatorie soluționată anterior a avut ca efecte doar indisponibilizarea bunului până la realizarea creanței, iar nu renașterea calității de coproprietar devălmaș a pârâtului B.. Și acest motiv de recurs este nefondat. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ., ca principal efect al hotărârii judecătorești, dar și ca excepție absolută, are la bază două reguli fundamentale, și anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, iar soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Așadar, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces ce poartă între aceleași părți. Formele autorității lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv și efectul pozitiv sau normativ, în înțelesul de normă particulară, în relația dintre părți, aplicabilă cauzei concrete, sunt consacrate în prevederile art. 431 C. proc. civ. Efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicție între dispozitivele hotărârilor judecătorești, în timp ce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Mai reține Înalta Curte că acțiunea revocatorie este acea acțiune prin care creditorul poate cere desființarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, prejudiciere care se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate. În cazul admiterii acțiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, este inopozabil creditorului, astfel încât acesta va putea urmări bunul care forma obiectul actului ca și cum acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului. În speța dedusă judecății, acțiunea revocatorie la care fac referire recurenții-pârâți a fost soluționată prin sentința civilă nr. 500/25.09.2015, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2014, instanța constatând inopozabilitatea față de S.C. A. S.R.L. a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.11.2013 încheiat între foștii soți B. și C. doar în ceea ce privește ieșirea din indiviziune fără plata unei sulte sau altei compensații bănești pentru soțul debitor B. și în limita creanței stabilite prin sentința civilă nr. 22745/19.11.2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2009. Prin decizia civilă nr. 413/A/17.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, sentința civilă nr. 500/25.09.2015 a Tribunalului Cluj a rămas definitivă, instanța reținând faptul că actul de partaj menționat a fost încheiat de părți cu intenția vădită de a sustrage bunul cu privire la care s-a încheiat actul de partaj de la o eventuală încercare a reclamantei de a-și recupera creanța. De asemenea, s-a reținut că, prin încheierea respectivului act de partaj, este mai mult decât evident faptul că debitorul și-a mărit și agravat starea de insolvabilitate, dat fiind faptul că atribuirea întregului imobil în favoarea pârâtei, fără stabilirea vreunei sulte în favoarea sa, a dus în mod cert la micșorarea activului patrimonial al debitorului. Ulterior acestei hotărâri judecătorești, reclamanta din prezenta cauză, S.C. A. S.R.L., a demarat procedura executării silite pentru recuperarea creanței constatate prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 22745/19.11.2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2009, procedură împotriva căreia recurenta-pârâtă C., fosta soție a debitorului B., a formulat contestație la executare, care a fost admisă și anulată executarea silită pe motiv că, pentru a se putea solicita executarea părții din bun care aparținea debitorului, creditoarea trebuia să solicite partajarea bunului. În cadrul considerentelor deciziei civile nr. 1205/A/28.09.2017 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2017 (prin care a rămas definitivă sentința civilă nr. 3107/12.05.2017 dată în contestația la executare) s-a reținut că principalul efect la sentinței civile nr. 500/25.09.2015 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2014, prin care a fost soluționată acțiunea revocatorie, este acela că imobilul situat în Cluj-Napoca, strada x nr. 19A a redevenit proprietatea comună a contestatoarei C. și a debitorului B.. Astfel, cum această chestiune litigioasă - că dreptul de proprietate a pârâtului B. asupra imobilului constituie un efect al admiterii acțiunii revocatorii - a fost dezlegată printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă între părțile din cauza pendinte, în mod corect ea a fost valorificată în prezentul litigiu, întrucât are legătură cu ceea ce s-a dedus judecății în speță. Se impune a se menționa faptul că autoritatea de lucru judecat de care se bucură actele jurisdicționale privește nu numai dispozitivul unei hotărâri, ci și considerentele pe care se sprijină acesta, iar acest efect este recunoscut doar în privința considerentelor care sprijină și explicitează soluția adoptată (considerente decisive), precum și a celor prin care s-au dat anumite dezlegări unor chestiuni litigioase ce au legătură cu obiectul dedus judecății și care au fost dezbătute în proces (considerente decizorii). De esența considerentelor decizorii este faptul că instanța tranșează anumite aspecte ale judecății de o manieră incidentală, iar rezolvarea lor se reflectă în mod direct în dispozitiv, așadar în soluția adoptată și redată expres în dispozitivul hotărârii. Considerentele decizorii nu pot privi însuși obiectul cererilor formulate în proces, deoarece asupra acestora instanța este chemată să se pronunțe în mod explicit prin dispozitiv, astfel încât considerentele care sprijină soluția nu pot fi decât decisive. Așadar, odată adusă la cunoștința instanței, indiferent în ce modalitate, existența unei judecăți anterioare care a tranșat un aspect al litigiului având legătură cu ceea ce face obiectul noii judecăți, instanța nu o poate ignora, iar părțile nu se pot sustrage efectelor obligatorii ale lucrului judecat. Ca atare, instanța de apel în mod corect a stabilit că există o autoritate de lucru judecat generată de statuarea în sentința civilă nr. 3107/12.05.2017, precum și în decizia civilă nr. 1205/A/28.09.2017, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2017, a faptului că dreptul de proprietate al pârâtului B. asupra imobilului constituie un efect al admiterii acțiunii revocatorii îndreptate împotriva actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.11.2013, principalul efect al acesteia fiind faptul că bunul redevine proprietatea comună a soților, precum și că bunul comun nu poate fi urmărit înainte de partaj de către creditorii personali ai debitorului codevălmaș, astfel cum prevăd dispozițiile art. 818 C. proc. civ., creditorii trebuind să solicite mai întâi partajul bunului comun. De asemenea, Înalta Curte observă că în cuprinsul sentinței civile nr. 7009/09.12.2020, pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, secția civilă în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admisă acțiunea de partaj inițiată de reclamanta A. S.R.L., instanța a reținut următoarele: "(...) instanța are în vedere că Actul de partaj este în ființă, nefiind desființat, astfel că cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunului sunt cele menționate în actul de partaj, respectiv 1/2 fiecare dintre soți, neavând relevanță sub acest aspect faptul că soții au convenit ca în final bunul să-i fie atribuit pârâtei în cotă de 1/1 parte. În consecință, instanța va constata că pârâții B. și C. au dobândit în timpul căsătoriei, prin contribuție egală, imobilul teren înscris în CF nr. x Cluj-Napoca în suprafață de 500 mp A1-nr. cad. x situat în Cluj-Napoca, str. x provizoriu, județul Cluj, precum și construcția înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca sub A1.1, nr. cad. x." Având în vedere aceste statuări, instanța de apel a apreciat că prima instanță a fondului în mod corect a dat eficiență considerentelor redate supra, precum și celor statuate în hotărârea prin care s-a admis contestația la executare (sentința civilă nr. 3107/12.05.2017), respectiv efectul admiterii acțiunii revocatorii - acela că bunul a redevenit proprietatea pârâtului B., sens în care în mod just a menținut soluția primei instanțe cu privire la rectificarea cărții funciare, apreciind că situația din cartea funciară trebuie să reflecte situația juridică reală în raporturile dintre părți, așa cum a fost consacrată definitiv de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile purtate între acestea. Așadar, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut în mod corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii prin care a fost respinsă contestația la executare, întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, reglementare ce vine să asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai reține că efectul pozitiv al lucrului judecat corespunde necesității de stabilite juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, ci poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va înlătura ca nefondată și critica potrivit căreia instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7009/2020, precum și aceea că nu a ținut cont de efectele acțiunii revocatorii. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți. Potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-pârâți la plata sumei de 2000 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, întrucât aceștia sunt părțile căzute în pretenții, culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac aparținându-le.