ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7547/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Tribunalul Alba sub Dosar nr. 1108/107/2009 s-a solicitat de către reclamanta B.E. anularea Dispoziției nr. 468/2006 emisă de Primarul Mun. Alba Iulia și restituirea în natură a suprafeței excedente celor 100 mp atribuită conform art. 35 din Legea nr. 18/1991 numiților Ț.C. și G. și care este ocupată abuziv de către aceștia, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 220/2010 Tribunalul Alba a admis contestația, a anulat parțial dispoziția atacată, numai în ceea ce privește terenul înscris în CF a. Alba Iulia, parcela cu nr. top. b, CF c. Alba Iulia, parcelele d, nr. top. e, nr. top. f, nr. top. g, nr. top.

h și nr. top. i în sensul că a dispus restituirea în natură a acestui teren și, totodată, a dispus O.C.P.I. Alba Iulia întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia. S-au menținut neschimbate dispozițiile actului atacat referitoare la acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție înscris în CF nr. j. Alba Iulia, nr. top. k. Intimatul a fost obligat la 872,61 RON cheltuieli de judecată în favoarea contestatoarei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimatul Primarul Mun. Alba Iulia solicitând modificarea acesteia și respingerea acțiunii.

În expunerea motivelor de apel s-a susținut că în mod greșit instanța fondului a respins excepția tardivității având în vedere că din Sentința civilă nr. 4021/2006 pronunțată în Dosar nr. 3901/2006 al Judecătoriei Alba Iulia rezultă fără echivoc că intimata reclamantă a luat cunoștință de conținutul Dispoziției nr. 468/2006 întrucât a avut calitatea de parte în acel proces iar Sentința nr. 4021/2006 a Judecătoriei Alba Iulia a fost comunicată și reclamantei. Sub un al doilea motiv de apel s-a arătat că în mod greșit s-a respins și excepția de lucru judecat deoarece s-a făcut dovada că titlurile executorii (Sentința civilă nr. 193/2003 a Tribunalului Alba și Decizia civilă nr. 382/A/2003 a Curții de Apel Alba Iulia) au fost puse în aplicare în sensul restituirii în natură a suprafeței de 1083 mp.

Ultimul motiv de apel a vizat greșita restituire în natură a imobilelor înscrise în CF a. Alba Iulia deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional imobilul revendicat fiind edificate construcții și amenajări de utilitate publică (strada, trotuar, spații verzi) destinate accesului spre locuințe și folosirii normale a acestora. În drept s-a invocat dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În apel au formulat cereri de intervenție în interesul altei persoane intervenienții Ț.C. și Ț.G. solicitând admiterea apelului Primarului Mun. Alba Iulia, desființarea sentinței și respingerea acțiunii. În motivarea cererii s-a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut că imobilul cu nr. top.

b. din CF nr. a. Alba Iulia, ocupat de construcții proprietatea intervenienților a fost edificat fără autorizație legală după 01 ianuarie 1990, precum și imobilul nr. d. În privința celorlalte parcele se susține că acestea au suprafețe mici și o parte din acestea deservesc utilității imobilului. În cauză au formulat cerere de intervenție accesorie și intervenientele H.O.D. și P.M. care au arătat că sunt moștenitoare ale lui P.O., că au solicitat anularea certificatului de moștenitor al reclamantei care nu are calitate de persoană îndreptățită. S-a solicitat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ, suspendarea cauzei, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea certificatului de moștenitor.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata B.E. a solicitat respingerea apelului arătând că Dispoziția nr. 468/2006 nu i-a fost comunicată și că restituirea în natură a terenului este perfect legală. Prin Decizia civilă nr. 163/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Alba Iulia împotriva Sentinței civile nr. 220/2010 pronunțată de Tribunalul Alba; a schimbat sentința atacată în sensul că s-a respins contestația formulată de contestatoarea B.E. împotriva Dispoziției nr. 468/2006 emisă de Primarul Municipiului Alba Iulia; s-a înlăturat dispoziția de obligare a Primarului Municipiului Alba Iulia la plata cheltuielilor de judecată la fond; s-au respins cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții Ț.C.

și Ț.G. și de intervenientele H.O.D. și P.M. În motivarea deciziei s-a reținut că din cuprinsul Încheierii din 20 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosar nr. 3901/2006, rezultă că Dispoziția nr. 468/2006 a Primarului Mun. Alba Iulia a fost depusă la dosarul cauzei la acel termen de judecată la care a fost prezent mandatarul contestatoarei B.E. Împrejurarea că numita B.E. nu a fost prezentă personal la termenul de judecată menționat nu este de natură să ducă la concluzia că nu putea lua cunoștință de faptul emiterii dispoziției atâta timp cât era parte într-un proces guvernat de principiul publicității iar la termen a fost prezent mandatarul acesteia care în temeiul mandatului acordat de parte era împuternicit să ia cunoștință de actele depuse și să comunice părții pe care o reprezenta cele luate la cunoștință.

Împrejurarea că dispoziția a fost depusă în Dosar nr. 3901/2006 de către Primarul mun. Alba Iulia este lipsită de relevanță, important fiind faptul că de la data depuneri la dosar, fiecare parte, legal citată sau prin reprezentant, avea posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acesteia. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin Sentința civilă nr. 4021/2006 din Dosar nr. 3901/2006 al Judecătoriei Alba Iulia se reține emiterea de către Primarul Mun. Alba Iulia a Dispoziției nr. 468/2006 iar sentința a fost comunicată creditoarei B.E. la 13 iulie 2006, procedura de comunicare fiind legal îndeplinită. În raport de cele reținute, Curtea a apreciat că excepția tardivității formulării contestației de față este întemeiată iar prima instanță a procedat în mod greșit la respingerea acesteia, primul motiv de apel fiind astfel fondat.

Excepția autorității de lucru judecat însă nu poate fi reținută ca fondată întrucât litigiul la care face referire apelantul are ca obiect suprafețe diferite de cea a cărei restituire se solicită în dosarul de față. Chiar dacă s-ar trece peste tardivitatea contestației formulate, soluția care s-ar impune ar fi de respingere a acesteia întrucât suprafața reținută în dispozitivul sentinței apelate nu poate fi restituită în natură. Expertiza efectuată și planurile de situație anexate acesteia în fața instanței de fond relevă faptul că parcela cu nr. top. nou i. se află sub parte din construcția Hotelului " C. " , că nr. top. h. are destinația de stradă, că trei dintre parcele cu dimensiuni reduse (63 mp, 23 mp, 44 mp) au destinația de spațiu verde iar parcelele cu nr. top.

f. și g. se află parțial sub construcția sau sub căile de acces la construcția aparținând numiților Ț.C. și G. În mod evident parcela de sub construcția Hotelului C. pentru a cărei edificare s-a expropriat imobilului reclamantei cât și strada care deservește inclusiv această construcție nu pot fi considerate suprafețe libere în sensul Legii nr. 10/2001 și nici expertul nu concluzionează în acest sens, acesta propunând spre restituire doar cele trei parcele cu destinația de spațiu verde. Nici celelalte parcele a căror restituire în natură s-a dispus de către prima instanță nu pot fi restituite în natură fiind afectate servituților legale și unor amenajări de utilitate publică așa cum prevede art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (zone verzi și căi de acces ale unui imobil proprietate privată).

Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că toate aceste parcele pot face obiectul restituirii în natură, soluția ce se impunea în raport de starea de fapt rezultată din raportul de expertiză topografică fiind aceea de respingere a solicitării de restituire în natură și de menținere a dispoziției atacate care stabilește măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafețele menționate. În ceea ce privesc cele două cereri de intervenție formulate în fața instanței de apel, Curtea a reținut că atât intervenienții Ț. cât și intervenientele H.O. și P.M., deși formulează cereri de intervenție accesorii, invocă, primii, un drept propriu de proprietate asupra suprafeței în discuție iar celelalte două au un drept propriu la succesiunea proprietarului deposedat.

Astfel, aceștia au interese potrivnice părții în favoarea căreia s-au făcut cererile de intervenție. Pentru acest motiv, dar ținând cont și de faptul că, potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ, cererea de intervenție în interes propriu nu poate fi formulată decât în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, Curtea a respins cele două cereri de intervenție. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.E. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că în mod greșit a reținut instanța că în cauză, dispoziția contestată i-a fost comunicată în mod legal, deoarece aceasta nu i-a fost comunicată în forma prevăzută de lege și pe cale de consecință a fost formulată în termenul legal.

O altă critică a vizat analiza pe fond a cauzei privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. A arătat recurenta că în cauză se impunea restituirea în natură a suprafețelor întrucât sunt suprafețe libere în sensul legii: pe o suprafață se află o construcție edificată după anul 1990 fără a se face dovada existenței autorizației de construire; alte suprafețe nu reprezintă spațiu verde, nefiind cuprinse într-un plan urbanistic zonal; suprafața de 258 m.p., care deservește ca și capăt de stradă, poate fi restituită întrucât nu se aduce atingere sau vătămare interesului public, existând posibilitatea pentru locuitorii acestei străzi de a ajunge la imobilele lor pe capătul opus al străzii și care are ieșire la drumul public.

Analizând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, văzând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi respins pentru următoarele considerente: În mod legal a reținut instanța că în cauză dispoziția contestată a fost comunicată în mod legal iar în raport de data comunicării prezenta contestație a fost formulată tardiv. Dispozițiile art. 85 - 104 C. proc. civ. reglementează instituția citării și comunicării actelor de procedură, dispoziții aplicabile și în materia Legii nr. 10/2001, privind comunicarea deciziei/dispoziției emise de unitatea învestită cu soluționarea netimbrării. Dispozițiile privind comunicarea actelor de procedură, a dispozițiilor emise în cadrul Legea nr. 10/2001 sunt de natură să asigure respectarea principiului dreptului la apărare.

Comunicarea deciziilor/dispozițiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001 se face în principal prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia. Comunicarea poate avea loc și în cadrul judecății, când partea prezentă în instanță, în persoană sau prin mandatar nu poate refuza comunicarea actelor de procedură și a înscrisurilor, putând doar cere termen pentru a lua la cunoștință de acte. Scopul comunicării deciziei/dispoziției, este acela de a asigura dreptul la apărare, prin luarea la cunoștință de conținutul acesteia și de a da posibilitate părții de a o ataca în justiție.

Din analiza Dosarului nr. 3901/2006 al Judecătoriei Alba Iulia, rezultă că la termenul de judecată, Primarul municipiului a depus întâmpinare, însoțită de înscrisuri doveditoare, între acestea figurând și Dispoziția nr. 468 din 12 mai 2006. Potrivit Încheierii de ședință din 20 iunie 2006, mandatarul creditoarei, avocat, a depus la dosar copie după aceeași decizie și copie după plicul cu care s-a realizat expedierea la data de 29 mai 2006. Prin Sentința civilă nr. 4021/2006 s-a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Alba Iulia la plata de amenzi civile pe fiecare zi de întârziere începând cu 18 aprilie 2006 și până la 29 mai 2006 (când reclamanta a primit Dispoziția nr. 486/2006) iar acțiunea a fost respinsă.

În raport de aceste elemente în mod fondat s-a reținut că în cauză s-a făcut dovada comunicării legale a dispoziției, atât prin scrisoare recomandată, cât și în cursul judecății prin mandatarul ales. Cât privește critica dezvoltată cu privire la fondul cauzei, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 10 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 aceasta este nefondată. Raportat la destinația suprafețelor de teren - stradă, spațiu verde, căi de acces, amenajări de utilitate publică, teren sub construcții - în mod fondat s-a apreciat că acestea nu pot fi restituite în natură. Destinația și afectațiunea acestor suprafețe de teren de mici dimensiuni și amplasamente diferite în ansamblul urbanistic zonal a fost constatată personal de expert și face imposibilă restituirea în natură în raport de dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Intervenienții Ț. au făcut dovada existenței autorizației pentru construcția edificată. Faptul că aceștia ocupă o suprafață în plus de teren, de cca 100 m.p., decât cea înscrisă în actul de atribuire, nu poate duce la concluzia că această suprafață ar constitui teren liber în sensul aceleiași dispoziții invocate mai sus, întrucât are destinația de aleea de acces. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 163/A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2011.