ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3963/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 20 martie 2008, reclamanții S.D.D., I.S. și N.L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești însumând contravaloarea în lei la data plății a sumei de 2.138.705 euro pentru cota de 2/3 din imobilul situat în București, strada C. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de proprietari au deținut cota de 2/3 din imobilul revendicat care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și deși au notificat pârâtul în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu a formulat un răspuns. Au mai arătat că, pentru cota de 1/3 din imobilul revendicat, instanțele de judecată au obligat pârâtul să emită decizie de restituire în natură a suprafeței de 937 m.p.

teren liber de construcții. Prin sentința civilă nr. 616 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota indiviză de 2/3 din imobilul în litigiu și a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri bănești.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. RR/2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru cota de 2/3 din imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 2932 m.p., și construcții reprezentând 6 birouri, o magazie în corpul A, un depozit, trei vestiare, două wc-uri și un vestibul în corpul B, demolate ulterior, conform contractului de vânzare - transcris de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. SS din 20 iulie 1994 și a certificatului de moștenitor din 3 octombrie 1973 emis de Notariatul de Stat sector 2 București. Fiind afectat de elemente de sistematizare și făcând parte din domeniul public al statului, imobilul nu poate fi restituit în natură, de aceea s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 110 A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanți, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea în totalitate. Instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada notificării persoanei juridice deținătoare, astfel că aceștia nu au calitate procesuală activă. Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat recurs, criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a lipsei calității lor procesuale active, susținând că această excepție nu a fost pusă în discuția părților, încălcând astfel principiul contradictorialității.

Prin decizia civilă nr. 5984 din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul formulat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. S-a constatat că în mod greșit Curtea de Apel a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantelor, întrucât cu privire la acest aspect Tribunalul București prin sentința civilă nr. 609/2007, se pronunțase deja cu putere de lucru judecat. Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 475 A din 9 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanți, și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește termenul de soluționare a notificării, Curtea a constatat că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, astfel încât lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Că, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nerespectarea dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a propune acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile, echivalează cu refuzul restituirii imobilului iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, astfel încât în mod legal prima instanță a procedat la stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. Motivul de apel invocat de apelanții - reclamanți privind stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite a fost considerat ca nefondat, întrucât prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul V al Legii nr. 247/2005 „deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (…), în care s-au consemnat sume de bani, se predau pe bază de proces-verbal de predare - primire, Secretariatului Comisiei Centrale conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi”. Alin. (2) al aceluiași text prevede că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…), care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi se predau Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor (…)”.

În raport cu cele expuse, coroborate cu dispozițiile statuate prin decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri al căror cuantum va fi stabilit conform legii speciale, respectiv Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții S.D.D.I.S. și N.L.D. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea căruia au susținut greșita aplicare a celor statuate prin decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât au criticat soluția instanței de fond pentru că Tribunalul a refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei efectuată în cauză.

Au mai arătat recurentele - reclamante că, dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, și că această dispoziție nu are în vedere o limitare a prerogativelor instanțelor de judecată atunci când soluționează cereri formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. Recurenții au mai susținut că soluția din apel este criticată și pentru faptul că, notificarea nu a fost soluționată într-un termen rezonabil obligându-i să se adreseze cu o nouă contestație instanței de contencios administrativ în situația în care ar fi nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor.

În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, iar pe fond, completarea sentinței în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat va fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Singura critică a recurenților - reclamanți privește refuzul instanței de a stabili cuantumul despăgubirilor, susținând că, prin soluția confirmată în apel, li s-au încălcat dreptul de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar celor susținute de recurenți, adoptarea Legii nr. 247/2005, a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent în două etape distincte, obligatorii, respectiv: - cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărui punct final îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și: - procedura desfășurată în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de stabilire și plată a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubiri.

În sensul celor de mai sus a fost pronunțată și decizia nr. 52/2007 de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. Or, în speță, recurenților-reclamanți li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri la data de 23 aprilie 2009, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. În ceea ce privește critica recurenților cu privire la tergiversarea soluționării notificării, instanța a sancționat acest refuz prin constatarea calității de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții N.L.D. și S.D.D.I.S. împotriva deciziei civile nr. 475 A din 9 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.