ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 31.05.2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3963/2012

HOTĂRÂRE
31.05.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3963/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 20 martie 2008, reclamanții S.D.D.,

I.S. și N.L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești

însumând contravaloarea în lei la data plății a sumei de 2.138.705 euro pentru

cota de 2/3 din imobilul situat în București, strada C.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, în calitate de proprietari au deținut cota de 2/3 din

imobilul revendicat care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 223/1974 și deși au notificat pârâtul în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu

a formulat un răspuns.

Au mai arătat că, pentru

cota de 1/3 din imobilul revendicat, instanțele de judecată au obligat pârâtul să

emită decizie de restituire în natură a suprafeței de 937 m.p. teren liber de construcții.

Prin sentința civilă

nr. 616 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru cota indiviză de 2/3 din imobilul în litigiu și a respins

ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri bănești.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin notificarea înregistrată

sub nr. RR/2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru

cota de 2/3 din imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 2932 m.p.,

și construcții reprezentând 6 birouri, o magazie în corpul A, un depozit, trei vestiare,

două wc-uri și un vestibul în corpul B, demolate ulterior, conform contractului

de vânzare - transcris de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. SS din

20 iulie 1994 și a certificatului de moștenitor din 3 octombrie 1973 emis de Notariatul

de Stat sector 2 București.

Fiind afectat de elemente

de sistematizare și făcând parte din domeniul public al statului, imobilul nu poate

fi restituit în natură, de aceea s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite

a reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 110 A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins apelul formulat de reclamanți, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința,

în sensul că a respins acțiunea în totalitate.

Instanța de apel a reținut

că reclamanții nu au făcut dovada notificării persoanei juridice deținătoare, astfel

că aceștia nu au calitate procesuală activă.

Împotriva acestei decizii,

reclamanții au formulat recurs, criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a lipsei

calității lor procesuale active, susținând că această excepție nu a fost pusă în

discuția părților, încălcând astfel principiul contradictorialității.

Prin decizia civilă

nr. 5984 din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost admis recursul formulat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

S-a constatat că în mod

greșit Curtea de Apel a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantelor,

întrucât cu privire la acest aspect Tribunalul București prin sentința civilă

nr. 609/2007, se pronunțase deja cu putere de lucru judecat.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 475 A din 9 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanți,

și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește termenul

de soluționare a notificării, Curtea a constatat că, potrivit art. 25 din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură, astfel încât lipsa răspunsului unității

deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Că, în conformitate cu

decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, nerespectarea dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea

nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a propune

acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, astfel încât în mod

legal prima instanță a procedat la stabilirea calității reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii.

Motivul de apel invocat

de apelanții - reclamanți privind stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor

cuvenite a fost considerat ca nefondat, întrucât prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005

a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv.

Potrivit art. 16

alin. (1) din capitolul V al Legii nr. 247/2005 „deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (…),

în care s-au consemnat sume de bani, se predau pe bază de proces-verbal de predare

- primire, Secretariatului Comisiei Centrale conform eșalonării stabilite de aceasta,

dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi”.

Alin. (2) al aceluiași

text prevede că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001

(…), care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării

în vigoare a prezentei legi se predau Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor

administrației centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor

(…)”.

În raport cu cele expuse,

coroborate cu dispozițiile statuate prin decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în mod

corect prima instanță a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite

la despăgubiri al căror cuantum va fi stabilit conform legii speciale, respectiv

Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții S.D.D.I.S. și N.L.D. invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea căruia au susținut greșita

aplicare a celor statuate prin decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, întrucât au criticat soluția instanței de fond pentru că Tribunalul a

refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei efectuată în

cauză.

Au mai arătat recurentele

- reclamante că, dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, și că această dispoziție nu are în vedere

o limitare a prerogativelor instanțelor de judecată atunci când soluționează cereri

formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Recurenții au mai susținut

că soluția din apel este criticată și pentru faptul că, notificarea nu a fost soluționată

într-un termen rezonabil obligându-i să se adreseze cu o nouă contestație instanței

de contencios administrativ în situația în care ar fi nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor.

În consecință, recurenții

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului,

iar pe fond, completarea sentinței în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat va fi

respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Singura critică a recurenților

- reclamanți privește refuzul instanței de a stabili cuantumul despăgubirilor, susținând

că, prin soluția confirmată în apel, li s-au încălcat dreptul de acces la justiție,

reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Contrar celor susținute

de recurenți, adoptarea Legii nr. 247/2005, a scindat procedura stabilirii măsurilor

reparatorii prin echivalent în două etape distincte, obligatorii, respectiv:

- cea prevăzută de Legea

nr. 10/2001, al cărui punct final îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată

cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori

în cea judiciară și:

- procedura desfășurată

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de stabilire și plată a despăgubirilor

ce urmează a se converti în titluri de despăgubiri.

În sensul celor de mai

sus a fost pronunțată și decizia nr. 52/2007 de către secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că „Prevederile cuprinse în

art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Or, în speță, recurenților-reclamanți

li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri la data de 23

aprilie 2009, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește critica

recurenților cu privire la tergiversarea soluționării notificării, instanța a sancționat

acest refuz prin constatarea calității de persoane îndreptățite la despăgubiri a

reclamanților.

Respinge recursul declarat

de reclamanții N.L.D. și S.D.D.I.S. împotriva deciziei civile nr. 475 A din 9 mai

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-11-11
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5984/2010
Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 20 martie 2008, reclamanții S.D.D.I.S. și N.L.D., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneș
ÎCCJ 2012-01-18
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 211/2012
ția și obligat intimatul Municipiul București, prin Primarul General, să acorde reclamanților despăgubiri prin echivalent și pentru cotele de 55/64 din teren și 18/64 din construcție. În baza acestei decizii, prin dispoziția nr. 10928 din 1
ÎCCJ 2010-10-29
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2010
Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: La data de 6 aprilie 2009, reclamanții D.G.I. și R.M.I. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitân
ÎCCJ 2012-05-18
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2012
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1362 din 26 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții O.C. și O.S.G., astfel cum a fost preciza
ÎCCJ 2012-03-21
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 1 iunie 2009, reclamantul R.C. a solicitat în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București anularea dispoziției din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria
Sursă