ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3963/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3963/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
La data de 20 martie 2008, reclamanții S.D.D.,
I.S. și N.L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin
Primarul General, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești
însumând contravaloarea în lei la data plății a sumei de 2.138.705 euro pentru
cota de 2/3 din imobilul situat în București, strada C.
În motivarea acțiunii,
reclamanții au arătat că, în calitate de proprietari au deținut cota de 2/3 din
imobilul revendicat care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului
nr. 223/1974 și deși au notificat pârâtul în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu
a formulat un răspuns.
Au mai arătat că, pentru
cota de 1/3 din imobilul revendicat, instanțele de judecată au obligat pârâtul să
emită decizie de restituire în natură a suprafeței de 937 m.p. teren liber de construcții.
Prin sentința civilă
nr. 616 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis
în parte acțiunea, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii
prin echivalent pentru cota indiviză de 2/3 din imobilul în litigiu și a respins
ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri bănești.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut următoarele:
Prin notificarea înregistrată
sub nr. RR/2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru
cota de 2/3 din imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 2932 m.p.,
și construcții reprezentând 6 birouri, o magazie în corpul A, un depozit, trei vestiare,
două wc-uri și un vestibul în corpul B, demolate ulterior, conform contractului
de vânzare - transcris de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. SS din
20 iulie 1994 și a certificatului de moștenitor din 3 octombrie 1973 emis de Notariatul
de Stat sector 2 București.
Fiind afectat de elemente
de sistematizare și făcând parte din domeniul public al statului, imobilul nu poate
fi restituit în natură, de aceea s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite
a reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII
din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri
au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.
Prin decizia civilă
nr. 110 A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,
a respins apelul formulat de reclamanți, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința,
în sensul că a respins acțiunea în totalitate.
Instanța de apel a reținut
că reclamanții nu au făcut dovada notificării persoanei juridice deținătoare, astfel
că aceștia nu au calitate procesuală activă.
Împotriva acestei decizii,
reclamanții au formulat recurs, criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a lipsei
calității lor procesuale active, susținând că această excepție nu a fost pusă în
discuția părților, încălcând astfel principiul contradictorialității.
Prin decizia civilă
nr. 5984 din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
a fost admis recursul formulat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis
cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.
S-a constatat că în mod
greșit Curtea de Apel a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantelor,
întrucât cu privire la acest aspect Tribunalul București prin sentința civilă
nr. 609/2007, se pronunțase deja cu putere de lucru judecat.
Rejudecând cauza, prin
decizia civilă nr. 475 A din 9 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanți,
și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.
Pentru a pronunța această
decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:
În ceea ce privește termenul
de soluționare a notificării, Curtea a constatat că, potrivit art. 25 din Legea
nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după
caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare
este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,
asupra cererii de restituire în natură, astfel încât lipsa răspunsului unității
deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Că, în conformitate cu
decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
în recurs în interesul legii, nerespectarea dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea
nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a propune
acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile, echivalează cu refuzul restituirii
imobilului iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, astfel încât în mod
legal prima instanță a procedat la stabilirea calității reclamanților de persoane
îndreptățite la măsuri reparatorii.
Motivul de apel invocat
de apelanții - reclamanți privind stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor
cuvenite a fost considerat ca nefondat, întrucât prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005
a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor
preluate abuziv.
Potrivit art. 16
alin. (1) din capitolul V al Legii nr. 247/2005 „deciziile/dispozițiile emise de
entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (…),
în care s-au consemnat sume de bani, se predau pe bază de proces-verbal de predare
- primire, Secretariatului Comisiei Centrale conform eșalonării stabilite de aceasta,
dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi”.
Alin. (2) al aceluiași
text prevede că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001
(…), care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării
în vigoare a prezentei legi se predau Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,
însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea
notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor
administrației centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor
(…)”.
În raport cu cele expuse,
coroborate cu dispozițiile statuate prin decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în mod
corect prima instanță a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite
la despăgubiri al căror cuantum va fi stabilit conform legii speciale, respectiv
Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei din
urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții S.D.D.I.S. și N.L.D. invocând motivul
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea căruia au susținut greșita
aplicare a celor statuate prin decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, întrucât au criticat soluția instanței de fond pentru că Tribunalul a
refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei efectuată în
cauză.
Au mai arătat recurentele
- reclamante că, dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, nu se aplică
deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate
în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, și că această dispoziție nu are în vedere
o limitare a prerogativelor instanțelor de judecată atunci când soluționează cereri
formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Recurenții au mai susținut
că soluția din apel este criticată și pentru faptul că, notificarea nu a fost soluționată
într-un termen rezonabil obligându-i să se adreseze cu o nouă contestație instanței
de contencios administrativ în situația în care ar fi nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor.
În consecință, recurenții
au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului,
iar pe fond, completarea sentinței în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Examinând decizia atacată
prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat va fi
respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Singura critică a recurenților
- reclamanți privește refuzul instanței de a stabili cuantumul despăgubirilor, susținând
că, prin soluția confirmată în apel, li s-au încălcat dreptul de acces la justiție,
reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Contrar celor susținute
de recurenți, adoptarea Legii nr. 247/2005, a scindat procedura stabilirii măsurilor
reparatorii prin echivalent în două etape distincte, obligatorii, respectiv:
- cea prevăzută de Legea
nr. 10/2001, al cărui punct final îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată
cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori
în cea judiciară și:
- procedura desfășurată
în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de stabilire și plată a despăgubirilor
ce urmează a se converti în titluri de despăgubiri.
În sensul celor de mai
sus a fost pronunțată și decizia nr. 52/2007 de către secțiile unite ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că „Prevederile cuprinse în
art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea
despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în
vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum
a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
Or, în speță, recurenților-reclamanți
li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri la data de 23
aprilie 2009, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
În ceea ce privește critica
recurenților cu privire la tergiversarea soluționării notificării, instanța a sancționat
acest refuz prin constatarea calității de persoane îndreptățite la despăgubiri a
reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanții N.L.D. și S.D.D.I.S. împotriva deciziei civile nr. 475 A din 9 mai
2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.