ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 284/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta G.V.

a chemat în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, solicitând să

se dispună anularea Hotărârii nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă și

obligarea acesteia la recunoașterea calității reclamantei de beneficiară a Legii

nr. 189/2000, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că a primit hotărârea în data de 21 mai 2009, iar, în drept, acțiunea nu

a fost motivată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta

Casa Județeană de Pensii Satu Mare a solicitat respingerea acțiunii, fără

cheltuieli de judecată, arătând că în speță nu s-a făcut dovada existenței unei

persecuții de natură etnică a lui G.G., soțul decedat al reclamantei.

Prin decizia nr. 5753 din 11 decembrie

2009, pronunțată în dosarul nr. 690/35/2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare

împotriva sentinței nr. 114/CA din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin sentința civilă nr. 170/CA/2010

din 5 mai 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea introdusă de reclamanta G.V. împotriva

pârâtei Casa Județeană de Pensii Satu Mare, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06

aprilie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască

reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 545 din 06

aprilie 2009 pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare – Comisia pentru

Aplicarea Legii nr. 189/2000 a respins cererea reclamantei G.V., prin care aceasta

a solicitat recunoașterea calității de beneficiară a O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu motivarea că din probele depuse la dosar

nu s-a făcut dovada persecuției soțului defunct al reclamantei.

În această situație, instanța a procedat

la audierea martorilor M.A. și P.I., din declarațiile acestora rezultând faptul

că soțul reclamantei a fost consătean cu cei doi martori, când locuia în satul

Bologa, jud. Cluj. Din aceeași localitate a fost nevoit să plece în refugiu din

cauza persecuțiilor din partea soldaților unguri, la fel ca și alți săteni.

S-a mai reținut faptul că martorilor

audiați de instanță le-a fost recunoscută de către Casa Județeană de Pensii Cluj

calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

conform hotărârilor emise în acest sens.

Pentru aceste considerente, instanța

a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată și, în baza dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, a

admis acțiunea, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă

și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară

a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, solicitând admiterea

acestuia și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea recursului se arată că,

raportat la reglementarea legală incidentă în speță și la starea de fapt

rezultată din probatoriul administrat în cauză, premisele acordării

beneficiului O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

sunt existența unei persecuții din motive etnice, ce a avut drept consecință

strămutarea în altă localitate a lui G.G., soțul

decedat al contestatoarei G.V.

Recurenta-pârâtă

arată că în speță nu se face dovada existenței unei persecuții de natură etnică

a lui G.G., soțul decedat al petentei, o primă premisă a legii fiind astfel

exclusă.

Se mai arată că nu se poate

vorbi nici de o strămutare în î

nțelesul

legii, atâta timp cât reclamanta-intimată nu a făcut dovada nici că G.G.

ar fi fost obligat să-și schimbe domiciliul în

altă localitate din motive etnice și nici că ar fi avut

domiciliul în

localitatea de refugiu - Săcuieu, județul Cluj, în perioada de referință.

Ca urmare, este

înlăturată și a doua premisă a legii, respectiv dovada strămutării, astfel

cum a fost definită această noțiune

de legiuitor.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către

regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut

de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

De asemenea, în conformitate cu

dispozițiile art. 3 din același act normativ, soțul supraviețuitor al celui

decedat, din categoria persoanelor prevăzute de art. 1, beneficiază la rândul

său de o indemnizație lunară, în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data

de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, cu condiția de

a nu se fi recăsătorit.

Astfel, legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, se reține că în mod eronat

prima instanță a stabilit că acțiunea reclamantei este întemeiată, în

condițiile în care probele pe care și-a întemeiat soluția instanța de fond sunt

neconcludente și chiar contradictorii.

Astfel, în primul ciclu procesual,

prin sentința nr. 114/CA/2009 – PI din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamanta G.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Satu

Mare, dispunând anularea hotărârii nr. 545 din 6 aprilie 2009 emisă de pârâtă

și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al

drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că soțul decedat al reclamantei a fost nevoit, în

cursul lunii mai 1941, din motive etnice, să părăsească localitatea de

domiciliu, Valea Drăganului și să se stabilească, împreună cu mama sa, în

comuna Săcuieu, motiv pentru care, în calitate de soț supraviețuitor, în

temeiul art. 3 din O.G. nr. 105/1999, reclamantei i se cuvin drepturile

compensatorii acordate de acest act normativ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu Mare, arătând că hotărârea este

netemeinică și nelegală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada susținerilor

sale.

Prin decizia nr. 5753/2009 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva

sentinței nr. 114/CA/2009-P.I. din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat

sentința recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, reținând

că în lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în

susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei declarațiile

notariale ale unor martori, din care nu rezultă, însă, în ce au constat

motivele etnice care l-au determinat pe soțul defunct al reclamantei să se

refugieze.

Instanța de

control judiciar a mai reținut că, față de dispozițiile legale menționate,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul în cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală,

motiv

pentru care recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată și, în

temeiul art. 313 teza I-a C. proc. civ., cauza a fost trimisă la aceeași

instanță, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3)

din același cod, urmând ca instanța de fond să procedeze la audierea

nemijlocită a martorilor, conform art. 129 și art. 169 C. proc. civ., pentru

precizarea motivelor etnice la care aceștia fac referire în declarațiile

notariale.

Drept urmare, în fond după casare

s-a procedat la audierea acelorași martori, M.A. și P.I., din declarațiile

acestora rezultând că de această dată soțul reclamantei s-a refugiat din satul

Bologa, unde locuia și nu din satul Valea Drăganului, așa cum au arătat în

primele lor declarații existente la dosarul cauzei.

După examinarea ansamblului

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și compararea conținutului acestora,

Înalta Curte constată că declarațiile martorilor nu sunt relevante, din

conținutul acestora nu rezultă că martorii au fost refugiați în aceiași

localitate cu soțul reclamantei, nu rezultă dovada existenței unei persecuții

etnice la care ar fi fost supus acesta și nici faptul că a fost obligat să-și

schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, sau că ar fi avut

domiciliul în localitatea de refugiu – Săcuieu, jud. Cluj, în perioada de

referință.

Astfel, Înalta Curte reține că, în

speță, simpla mutare a soțului recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta,

nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă

nu a făcut dovada că soțul acesteia ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, Înalta Curte reține că

reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000 și, în consecință, acțiunea acesteia urmează a fi respinsă ca

nefondată.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte apreciază că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană beneficiară

a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 și constată că recursul

pârâtei este fondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

al art. 20 din Legea nr. 554/2004, acesta va fi admis ca atare, cu consecința

casării hotărârii atacate și respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței nr.

170/CA/2010 din 5 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința recurată și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.