ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5208/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5208/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 516

din 16 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a

respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții, M.D.G.

și M.O., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata către reclamanți a sumei de 199.905 euro, în echivalent lei la data

plății, reprezentând contravaloarea de piață a apartamentului nr. 2 situat la

parterul imobilului din București str. Oltarului, sector 2 și a respins ca neîntemeiată

cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa

de timbru.

În justificarea

soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 03

decembrie 2008, reclamanții M.D.G. și M.O.M., au chemat în judecată pârâții

Statul Roman prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului

București prin Primarul General, O.I.E. și P.C., solicitând instanței rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare autentificat și transcris din 18 august 1975

de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București, încheiat între O.I., O.T.,

C.G. și C.E., obligarea pârâților la restituirea prețului actualizat în raport

de rata inflației achitat pentru ap. nr. 2 al imobilului situat in București,

str. Oltarului, parter, sectorul 2, precum și obligarea paraților la plata de

daune interese reprezentând diferența dintre această suma și valoarea de

circulație a acestui apartament.

Prin

cererea precizatoare formulată la 13 martie 2009, reclamanții au arătat că

înțeleg să se judece ca pârâți cu Ministerul Finanțelor Publice și Primăria

Municipiului București prin Primarul General renunțând la a se judeca cu

pârâții O.I.E. și P.C. iar cu privire la obiectul cererii au arătat că solicită

restituirea prețului actualizat în raport de rata inflației pentru apartament

și obligarea pârâților la diferența dintre această sumă și valoarea de

circulație a apartamentului, iar în subsidiar obligarea pârâților la plata

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că apartamentul menționat a fost

achiziționat de autorii lor, C.G. și C.E., de la autorii pârâților, O.I. si O.T.

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat și transcris din 18

august 1975 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București. La rândul

lor, autorii pârâților au dobândit apartamentul menționat prin cumpărare de la

întreprinderea pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor, astfel cum rezultă

din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973. Reclamanții au moștenit

imobilul menționat conform certificatelor de moștenitor nr. x/1980 și nr. y din

21 iunie 1991, împreună cu C.M., C.M.A. și C.G.

Prin

sentința civila nr. 666 din 27 noiembrie 1992 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 apartamentul nr. 2 a fost atribuit reclamanților, aceștia fiind

obligați la plata sultelor corespunzătoare.

În anul 2003,

G.M.M. și G.C. au promovat o acțiune în revendicare și constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, susținând ca sunt foștii

proprietari ai întregului imobil situat în București, str. Oltarului, sector 2

și că acesta a trecut în proprietatea statului în mod nelegal în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

Prin

decizia civilă nr. 2866/ R din 02 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a admis recursul declarat de G.M.M. și G.C. și a fost menținută

sentința civila nr. 5938 din 08 octombrie 2003 pronunțata de Judecătoria

Sectorului 2 prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 și s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973.

În

drept, au fost invocate disp. art. 1020 C civ, art. 1336 C. civ, art. 1073 C

civ, art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

În susținerea

excepției invocate, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă,

întrucât Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare dintre Primăria Municipiului București și reclamantă, este

terț față de acest contract.

Astfel,

raportat la situația de fapt reținută, Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt

incidente dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul

a apreciat ca nefiind relevante aspectele invocate de pârâtul Ministerul

Finanțelor, întrucât contractul de vânzare cumpărare ce a constituit titlul

autorilor reclamanților nu a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ci în

baza Legii nr. 4/1973.

Astfel,

imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de

stat în perioada regimului comunist.

Prin

urmare, acest imobil nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973,

întrucât acest act normativ putea constitui temei pentru înstrăinarea către

populație doar a locuințelor construite din fondurile statului, sau imobilele

executate cu materiale inferioare sau cu uzură avansată, astfel cum s-a reținut

prin decizia civilă nr. 2866/ R din 2 decembrie 2005, a Curții de Apel

București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și

asigurări sociale.

Tribunalul

a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul București și ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea

ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză

întocmit de expert B.R. s-a stabilit că apartamentul nr. 2 situat la parterul

imobilului din București str. Oltarului, sector 2, compus din vestibul, cinci

camere, culoar, două băi, bucătărie, hol, și o cameră la demisol, precum și

cotele indivize din terenul aferent de sub construcție și din părțile comune,

are o valoare de piață de 199.905 euro.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar ulterior au declarat un apel provocat reclamanții M.D.G.

și M.O.

În

apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa

excepției procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, având în vedere că potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând

nici profita și nici dăuna unui terț.

S-a

precizat că Statul Român nu a fost parte la încheierea contractului dintre

autorii reclamanților și Primăria Municipiului București fiind terț față de

acest contract, astfel că potrivit art. 1337 C. civ., în cauză trebuie

instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț, și că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu

sunt de natură să-i acorde Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

calitate procesuală pasivă.

De

asemenea, s-a precizat că în cauză, nu Statul Român este cel care poate fi

obligat la plata prețului, ci, eventual, Ministerul Finanțelor Publice, Statul

Român nefiind una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice și nici

nu ar putea fi vreodată confundate.

S-a mai arătat

că, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru a se

acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea a două

condiții, și anume ca aceste contracte să fie încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și să fi fost desființate prin hotărâri

irevocabile.

Apelantul a

menționat că cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, deoarece în cauză, nu

există o hotărâre irevocabilă de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. x/1973.

Reclamanții,

prin apelul provocat, au susținut că în cauză sunt incidente art. 50 alin. (2

1

)

și alin. (3), astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică sub

aspectul calității procesuale pasive, însă au menționat că în situația în care

se va aprecia că persoana obligată în raportul juridic dedus judecății este

Municipiul București prin Primarul General, solicită obligarea acestei părți la

plata prețului de piață al apartamentului în litigiu.

Prin

decizia nr. 557/ A din 26 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate apelurile declarate de pârât și reclamanți.

În

adoptarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Orice

controversă referitoare la calitatea procesuală a persoanelor care trebuie să

restituie prețul de piață pentru imobilele privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, a fost înlăturată, drept

urmare a dispozițiilor Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001.

Conform

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, restituirea prețului de

piață se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este una corectă

din punct de vedere legal.

S-a

avut în vedere că Legea nr. 1/2009 este o lege de imediată aplicabilitate în

litigiul de față, chiar dacă ea a intrat în vigoare pe parcursul soluționării

procesului, ea precizând și impunând obligații în sarcina autorităților

statului și în favoarea persoanelor prejudiciate.

S-a

reținut ca fiind eronată susținerea, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice

ar avea obligația de plată a valorii de piață a imobilului către reclamanți

numai în nume propriu și nu și ca reprezentant al statului, aceasta decurgând

dintr-o interpretare discreționară a sensului prevederilor art. 50

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001. Această interpretare greșită vine în contradicție cu

însuși scopul avut în vedere de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 1/2009,

acela de a oferi măsuri reparatorii cumpărătorilor de imobile în baza Legii nr.

112/1995, care au fost evinși de foștii proprietari, în urma anulării

contractelor de vânzare-cumpărare sau admiterii unor acțiuni în revendicare.

Obligația dezdăunării revine statului de la care s-a cumpărat în fapt imobilul

litigios, urmând ca despăgubirile efective și anume prețul actualizat al

imobilului să fie restituit din fondul extrabugetar, aflat la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice.

În cauză,

referitor la aspectul mai sus invocat, trebuie aplicate în mod corect normele

care reglementează raportul dintre Stat și Ministerul Finanțelor Publice.

Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și

juridice, statul este persoana juridică în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el

participând în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice. De

asemenea, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Finanțelor Publice stabilește că M.F.P reprezintă

statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în

orice situații în care acesta participă nemijlocit în nume propriu, în

raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Rezultă că regula generală în materie este aceea a reprezentării statului de

către M.F.P în fața instanțelor judecătorești. Un raționament similar a fost

avut în vedere și la adoptarea Legii nr. 1/2009, când s-a dorit reglementarea

juridică a fondurilor bănești din care urmează să fie despăgubiți cumpărătorii

imobilelor preluate de stat în perioada comunismului și vândute apoi

chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

S-a

statuat că în cauză sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se putea acorda despăgubiri la valoarea de

piață, nefiind necesar ca respectivul contract să fie constatat nul absolut, ci

fiind suficient ca acțiunea în revendicare împotriva chiriașului cumpărător să

fie admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:

Hotărârea

este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În mod greșit

instanța de apel a considerat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză punând semnul

egalității între cele două instituții, respectiv Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța

de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că, în cauză,

Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Român,

situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și nici persoanei

reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului.

Prin

obligarea Statului Român la plata prețului reactualizat achitat de chiriași se

încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care

se va face plata către reclamanți nu va fi contul prevăzut în articolul 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, adică acel fond extrabugetar deschis la dispoziția

Ministerului Finanțelor, ci plata se va face de la bugetul de stat, având în

vedere faptul că parte este doar Statul Român și nu Ministerul Finanțelor

Publice.

Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului dintre Primăria municipiului București și reclamanți, ci terț, nu

poate fi obligat pentru plata prețului, reactualizat.

În situația

evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au

deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită

obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria municipiului

București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu.

De

asemenea, potrivit art. 1344 C. civ., „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca

evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator sa

plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii.

”

O altă

critică vizează împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

motivului de apel invocat de pârât referitor la faptul că, în prezenta cauză,

nu sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât nu este vorba despre un contract de

vânzare - cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995.

Cu

privire la acest aspect s-a arătat că, după cum reiese din înscrisurile aflate

la dosarul cauzei, contractul de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul

pentru care se solicită prețul de piața, a fost încheiat potrivit Legii nr. 4/1973

privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de

stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală și

nicidecum in temeiul Legii nr. 112/1995.

În

consecință, în opinia recurentului este vădit nelegală motivarea instanței de

apel potrivit căreia în cauză sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Recurentul

pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate,

admiterea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii

acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Intimații

reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului,

ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.

Analizând

decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

După

cum s-a arătat anterior, reclamanții au solicitat, prin acțiunea precizată,

obligarea pârâților Primăria municipiului București, prin Primarul General, și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor

echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de

vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea

construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către

populație, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în

urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1020 C civ, art. 1336 C. civ, art.

1073 C civ, art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Conform

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de

vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, au dreptul la restituire prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Este

adevărat că imobilul în discuție nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

însă se verifică faptul că acesta a fost trecut în patrimoniul statului în baza

Decretului nr. 92/1950, încadrându-se astfel în categoria imobilelor preluate

abuziv în perioada regimului comunist.

Urmare

a trecerii în patrimoniul statului imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.

4/1973, dată la care cumpărătorii, respectiv autorii reclamanților nu aveau

niciun motiv pentru care să se îndoiască de faptul că statul este proprietar

sau să verifice dacă imobilul este construit din fondurile statului.

Legea nr. 4/1973

putea constitui temei pentru înstrăinarea către populație doar a locuințelor

construite din fondurile statului sau imobile executate cu materiale inferioare

sau cu uzură avansată.

Prin

Legea nr. 10/2001 au fost reglementate diferit situația contractelor de vânzare

cumpărare anulate și a celor neanulate dar constatate nepreferabile prin

raportare la titlul foștilor proprietari, rațiunea fiind aceea de a da

eficiență principiului ocrotirii bunei credințe și de a proteja cumpărătorii de

bună credință ( art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Astfel,

pentru identitate de rațiune, conform principiului ubi edem est ratio, edem soluțio

esse debet, și în situația din speță, chiar dacă nu ne aflăm prezența unui

contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind

vorba despre un imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în regimul

politic trecut, imobil aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior l-a

înstrăinat potrivit Legii nr. 4/1973, se aplică aceleași dispoziții legale,

respectiv art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Se

constată, așadar că și în cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală

pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din

aceeași lege, care prevede că restituirea prețului se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Chiar

dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice

apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el

acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și

direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către

cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Astfel,

Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu

valabil, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a

înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, Legii nr. 4/1973 sau altor acte

normative.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu

moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului,

reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la

cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în

această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de

către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în

proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul

extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de

cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în

cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul

acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în

numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu

plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De

altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în

care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligații.

El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca

atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în

care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi

și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea

obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale

reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în

raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.

Cu excepția

unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor,

ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului

reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au

pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Este

fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și

efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea

imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a

valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în

situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu

efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Potrivit

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea

imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la

dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor

achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat

sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

în forma actuală.

Ministerul

Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului

extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători,

este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul

invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut

imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei

activități.

Prin

urmare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității,

urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea a reținut calitatea procesuală

pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către

reclamanți, neexistând nicio diferență, din punct de vedere juridic, între

Ministerul Finanțelor Publice, care, potrivit legii, acționează în numele

statului în acest tip de acțiuni, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice. Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus

menționate și aceasta se realizează prin organismul prevăzut de art. 50 alin.

(3) pentru asigurarea, în fapt, a plății, și anume Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamanții

au intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat

curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă

în persoana Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința

executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate.

Reținându-se

calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, nu se poate

constata că, prin decizia Curții, s-ar fi încălcat dispozițiile legale în

materie bugetară.

Nefondată

este și critica referitoare la încălcarea principiului relativității efectelor

actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul

Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de

contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de

responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci

în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a

efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Față de

cele ce preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art.

50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva deciziei nr. 557/ A din 26 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publicări astăzi 12 septembrie 2012.