ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4076/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 373 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta H.M. în contradictoriu

cu pârâta C.C.S.D din cadruL A.N.R.P. și pe cale de consecință a obligat pârâta,

ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire având ca obiect acordarea de despăgubiri către

reclamantă în cuantumul prevăzut de decizia nr. 1691 din 13 februarie 2004 emisă

de Universitatea B.B. Cluj Napoca, despăgubiri ce urmează a fi indexate cu rata

inflației calculată până la data plății.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 1691

din 13 februarie 2004 emisă de Universitatea B.B. Cluj s-a admis cererea reclamantei,

stabilindu-se că valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat este de 382.507.034

RON, sumă pentru care va beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent.

Potrivit întâmpinării

depuse de pârâta C.C.S.D., Dosarul de despăgubire al reclamantei a fost înregistrat

la Secretariatul Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 19377/CC, acest aspect

este confirmat și prin adresa din 17 martie 2008.

Reține judecătorul fondului

că, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-a reglementat regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, statuându-se

între altele, că legea se aplică și despăgubirilor propuse prin decizia motivată,

a conducătorului instituției publice implicate în privatizare sau, după caz, prin

ordinul Ministrului Finanțelor Publice, în temeiul art. 32 alin. (3) Legea nr. 20/2001.

Intr-o atare situație

se află și reclamanta, deoarece prin decizia Universității B.B. mai sus amintită,

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor imobilelor preluate abuziv - Titlul VII Legea

nr. 247/2005.

Pentru analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, s-a constituit în subordinea Cancelariei primului Ministru o autoritate

administrativă distinctă cu denumirea C.C.S.D. care conform art. 13 alin. (1)

lit. a) și b) are în principal două atribuții principale: dispune emiterea deciziilor

referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și ia alte măsuri legale, necesare

aplicării acestei legi.

Constată instanța de fond

că autoritatea administrativă în cauză - C.C.S.D. a fost dotată de lege și prin

actul administrativ normativ al Guvernului cu competența de a stabili ordinea soluționării

dosarelor, însă se consideră că în exercitarea acestei prerogative autoritatea administrativă

nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreționară care să implice

încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor garantate de

Constituție și de celelalte legi.

Astfel, se apreciază că,

criteriul aleatoriu stabilit de comisie în funcție de care se vor soluționa dosarele

nu prezintă o garanție suficientă a modului cum se va proceda în concret la analizarea

unuia sau a altuia din dosarele ce-i sunt transmise comisiei.

În opinia instanței de

fond justificarea autorității prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării

dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens se arată că deși decizia autorității administrative de opțiune pentru

caracterul aleatoriu al selectării dosarelor în vederea soluționării acestora ar

putea fi justificată de un scop legitim, metodele și mijloacele de soluționare prin

introducerea doar a acestui element aleatoriu nu sunt adecvate și necesare.

A condiționa soluționarea

dosarelor exclusiv de elementul aleatoriu introdus de comisie, care implică imposibilitatea

definirii cel puțin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluționării cererii,

nu constituie, în opinia judecătorului fondului, o justificare pertinentă ce poate

fi opusă astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea cererii având

ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care

aceasta este îndreptățită potrivit legii.

Prin dispoziția emisă

de autoritatea administrației publice locale reclamanților li s-a recunoscut dreptul

de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, astfel se consideră că au achiesat

la modalitatea de soluționare a notificării prin acordarea de despăgubiri. Curtea

de apel a reținut, astfel că reclamanții sunt în posesia unui bun în sensul

art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru asigurarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994

Curtea de apel a mai reținut

că este necesar a da eficiență acțiunii reclamanților prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă în vederea îndeplinirii

în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale, deoarece pe lângă necesitatea

protejării dreptului de proprietate este important de reținut că și termenul ce

implică durata de rezolvare a cererilor în procedura administrativă sunt socotite

că fac parte din proces or, dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție impune rezolvarea

acestor cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil.

Împotriva sentinței civile

nr. 373/2010 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.C.S.D. invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în

esență, următoarele:

Printr-un prim set de

critici susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal a fost obligată la emiterea

deciziei privind titlul de despăgubiri în favoarea reclamantei, cu motivarea încălcării

principiului procesului rezonabil, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune

parcurgerea mai multor etape obligatorii și nici de aspectele referitoare la stabilirea

criteriului aleatoriu în privința ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea

de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În acest sens arată recurenta

că nu poate fi reținută culpa sa privind durata de soluționare a dosarelor de despăgubire,

deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale a emis decizia nr. 2815/2008 prin care

a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire, care nu face altceva

decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare

de despăgubiri înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, decizie de care

instanța de fond nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii recurate.

În opinia recurentei soluționarea

dosarului reclamantei înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea

drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având impact implicit și asupra principiului

acordării unor despăgubiri juste și echitabile.

Mai susține recurenta

că dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantului, face parte

din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, și urmează a fi soluționat cu respectarea ordinii

de înregistrare și după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea

nr. 247/2005, act normativ care nu stabilește un termen pentru soluționarea dosarelor

privind acordarea despăgubirilor, ceea ce nu implică un refuz nejustificat din partea

autorității emitente.

Printr-o altă critică

formulată susține recurenta că în mod greșit a fost obligată la emiterea titlului

de despăgubiri la valoarea înscrisă în decizia nr. 1691 din 13 februarie 2004, în

condițiile în care decizia conținând titlul de despăgubire se poate emite numai

după parcurgerea procedurii de evaluare a imobilului și pentru cuantumul stabilit

prin raportul de evaluare.

Totodată, mai susține

recurenta că dispozițiile legale ce reglementează modalitățile de acordare în numerar

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd posibilitatea

actualizării cuantumului despăgubirilor, cu indicele de inflație, așa încât consideră

soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind lipsită de temei legal și sub acest

aspect.

Printr-o ultimă critică

formulată susține recurenta că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată, într-un cuantum ce se impunea cenzurat de către judecătorul fondului,

în condițiile în care a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului și

pretențiile acestuia.

de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica în parte hotărârea

recurată, pentru considerentele arătate în continuare.

În primul rând Înalta

Curte va înlătura toate criticile referitoare la justificarea termenului de soluționare

a Dosarului de despăgubiri nr. 19377/CC prin invocarea complexității procedurilor

administrative și criteriului aleatoriu în privința ordinii de soluționare a dosarelor

privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, constatând

că în mod corect instanța de fond a apreciat că recurenta nu a respectat dispozițiile

art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit

obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea

Dosarului nr. 19377/CC , aferent deciziei nr. 1691/2004 emisă de Universitatea B.B.

în favoarea reclamantului.

Este de necontestat că

omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul

căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce

la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită,

poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel, atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Chiar daca Legea nr. 247/2005

nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII

al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația de a

respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura

administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului

și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.

Pentru respectarea termenului

rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să

răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă

a debutat în anul 2001 prin formularea unei notificării și nici până în prezent

nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire

Depășirea unui termen

rezonabil în soluționarea acestui dosar a fost greșit justificată în recurs prin

aplicarea deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D. cu privire

la stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această

decizie, cum corect reține și judecătorul fondului, nu constituie o justificare

pertinentă pentru prelungirea unei proceduri administrative pe un interval de 9

ani, și nu poate fi opusă astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea

cererii având ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire

la care aceasta este îndreptățită potrivit legii.

În consecință, Curtea

de apel a stabilit în mod just că, nu poate fi justificată atitudinea pârâtei care

prin invocarea unor aspecte de ordin administrativ și-a exprimat de fapt voința

de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri,

într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În exercitarea controlului

judiciar, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile formulate în recurs cu

privire la stabilirea și cuantumul cheltuielilor de judecată. La baza obligației

de restituire a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.004,3 RON se află culpa procesuală

a recurentei, care nu a executat obligațiile prevăzute de lege în procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor.

Argumentele expuse în

recurs nu pot fi reținute ca temei pentru exonerarea recurentei de la plata cheltuielilor

de judecată și în consecință, obligația acesteia a fost stabilită într-o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ..

De asemenea, nu există

un motiv justificat de actele dosarului pentru micșorarea cuantumului cheltuielilor

de judecată, constatându-se că nu se impune aplicarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., atât față de obiectul acțiunii, cât și față de valoarea

sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată

însă că deși în cauză judecătorul fondului, a reținut în mod corect culpa recurentei

sub aspectul nesoluționării cererii reclamantei într-un termen rezonabil, totuși

a omis faptul că emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamante trebuie

făcută cu respectare procedurii administrative reglementate prin Titlul VII Legea

nr. 247/2005, așa încât consideră ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă

pe acest aspect, aspect ce va impune admiterea recursului și modificarea în parte

a hotărârii recurate, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., în sensul obligării

recurentei, a cărui refuz nejustificat este de necontestat, la soluționarea Dosarului

nr. 19377/CC în sensul înaintării respectivului dosar spre evaluare și emiterea

titlului de despăgubire către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 373/2010 din 12 octombrie 2010

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că obligă recurenta să soluționeze Dosarul nr. 19377/CC, respectiv

să înainteze dosarul spre evaluare și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2011.