ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4287/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 40/CA/2010-PI din 25 ianuarie

2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea aplicării Legii

nr. 10/2001, a respins acțiunea reclamantei împotriva acestei pârâte ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea

precizată, formulată de reclamanta T.I. împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, s-a reținut

faptul că reclamanta T.I. a solicitat anularea unei decizii emise de o entitate

diferită de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura entitate ce are ca atribuție

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, în conformitate cu prevederile

art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2004.

De asemenea, s-a mai reținut

că în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, „deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (...)”, rezultând astfel

că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și, pe cale de consecință, a fost admisă

această excepție și respinsă acțiunea reclamantei față de aceasta ca fiind formulată

împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut faptul că prin decizia atacată s-a dispus emiterea titlului de despăgubire

în cuantum de 35.000 RON în favoarea reclamantei, reprezentând valoarea despăgubirilor

consemnate în cuprinsul sentinței nr. 206/C din 17 martie 2005 pronunțată de Tribunalul

Bihor în Dosarul nr. 1818/2003, rămasă definitivă și irevocabilă.

Astfel, s-a subliniat

faptul că în cauza dedusă judecății cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei

a fost stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, urmare a

contestației formulate împotriva dispozițiilor de soluționare a notificării emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că la emiterea titlului

de despăgubiri nu este aplicabilă procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

prevăzute de art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, fiind avut în vedere cuantumul

dispozițiilor stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Drept urmare, instanța

de fond a reținut că, făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. 52 din 04

iunie2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a adoptat legal decizia prin care reclamantei i s-a emis titlul de

despăgubire în cuantum de 35.000 RON, prin luarea în considerare a despăgubirilor

stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel că a respins

ca nefondată acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta T.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând în esență prin motivele de recurs formulate că despăgubirea stabilită

de către pârâtă prin decizia nr. 4213 din 04 decembrie 2008 în cuantum de 35.000

RON, avându-se în vedere valoarea calculată prin sentința civilă nr. 206/C din 17

martie 2005 a Tribunalului Bihor, pronunțată în Dosarul nr. 8181/2003, nu mai reflectă

în prezent nici pe departe valoarea reală a imobilului, despăgubirea acordată devenind

una formală și derizorie.

Precizează recurenta-reclamantă

că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că valoarea de circulație a imobilului

preluat abuziv este în sumă de 35.000 RON a fost pronunțată în luna martie 2005,

de la această dată și până în prezent nefiind plătite despăgubirile astfel că, dată

fiind evoluția prețurilor pe piața imobiliară și care a determinat o creștere semnificativă

a valorii de piață a imobilului pentru care s-au stabilit despăgubirile, s-a diminuat

semnificativ și valoarea reală a despăgubirilor stabilite inițial.

Or, în cazul reparării

unui prejudiciu, principiul de drept este că despăgubirea plătită trebuie să acopere

integral prejudiciul suferit, data de referință fiind data plății acestei despăgubiri

și nu data stabilirii acestora.

Se solicită admiterea

recursului, casarea hotărârii și trimiterea dosarului spre rejudecare la instanța

de fond pentru a se dispune efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească

valoarea de circulație a imobilului.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor

ce urmează:

Recurenta-reclamantă critică

decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate pentru imobilul preluat abuziv, acesta fiind în sumă de

35.000 RON, cuantum ce nu corespunde valorii actuale de circulație a imobilului,

instanța de fond refuzând să-i admită proba cu o expertiză tehnică pentru stabilirea

valorii reale de circulație a imobilului, pentru o justă și dreaptă despăgubire.

Critica formulată este

neîntemeiată, pentru că, astfel cum corect reține și instanța de fond, adoptarea

deciziei prin care recurentei-reclamante i s-a emis titlul de despăgubire în cuantum

de 35.000 RON, a avut la bază decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și decizia

nr. 1651 din 13 martie 2008 emisă de Comisia Centrală, în baza deciziei secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în situația în

care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001,

a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă,

titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut

de aceasta.

Or, în cauza dedusă judecății,

există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă – sentința civilă

nr. 206/C din 17 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1818/2003,

prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 35.000 RON.

Punctul de vedere al recurentei-reclamante,

în sensul de a se dispune în mod obligatoriu evaluarea imobilului și în cazul în

care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, definitivă

și irevocabilă, nu poate fi acceptat față de caracterul obligatoriu al aplicării

deciziei nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

în soluționarea unui recurs în interesul legii, cât și față de Decizia nr. 431

din 26 martie 2009 a Curții Constituționale, care fiind sesizată cu neconstituționalitatea

prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată

de Decizia nr. 52/2007, a apreciat că acestea sunt constituționale, reținând totodată

că „a recunoaște persoanelor beneficiare ale unor sentințe judecătorești prin care

se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățite, posibilitatea

de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaște o cale de atac

neprevăzută de lege, ceea ce ar contravenii dispozițiilor art. 129 din Constituție”.

Ca atare, în mod corect

instanța de fond nu a admis recurentei-reclamante probe cu o expertiză tehnică de

evaluare a imobilului.

Este adevărat că nefiind

pusă în executare sentința judecătorească prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor,

a intervenit o anumită devalorizare a acestora, însă acest fapt nu-i poate fi imputat

intimatei-pârâte care la momentul emiterii deciziei conținând titlu de despăgubire

trebuia să respecte decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

date în recursul în interesul legii, cât și decizia subsecventă emisă de Comisia

Centrală în situația existenței unei hotărâri definitive și irevocabile prin care

s-a stabilit valoarea imobilului.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat

de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.I. împotriva hotărârii nr. 40/CA/2010-PI din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.