ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3072/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3072/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a comercială, Ia data

de 05 noiembrie 2003, reclamanta SC G. SA, societate în lichidare judiciară a

chemat în judecată pe pârâtele SC M.T. SA și SC P. SA pentru a fi obligate

acestea să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei

imobilul cu destinație comercială, situat în București, str. V.O.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietara imobilului cu

destinație comercială de la adresa arătată la data de 25 iulie 1990, în baza

protocolului încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației și

Ministerul Comerțului - Direcția Generală Comercială - I.C.L.A. sector 6,

protocol încheiat în baza H.G. nr. 765/1990, potrivit căruia la art. 1 prevedea

că :

„Pe

data prezentei hotărâri unitățile comerciale specializate de lapte, pâine,

preparate din carne trec din subordinea comerțului, în subordinea Ministerului

Agriculturii și Alimentației”, iar în art.2 stipula că unitățile specializate

de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne se predau-preiau pe bază

de protocol semnat între părți”.

Urmare

încheierii protocolului încheiat din data de 25 iulie 1990, Ministerul

Comerțului și Turismului - Direcția Generală Comercială – I.C.L.A. sector 6 a

predat către Ministerul Agriculturii și Alimentației, respectiv către

întreprinderea Abator București, mai multe unități evidențiate în lista anexă

la protocol, între care și imobilul în litigiu, iar din adresa din 28 august 1998

emisă de Guvernul României, care este emitentul actului normativ în discuție

rezultă că: „Din coroborarea art. 1, 2 și 7 ale H.G. nr.765/1990 rezultă fără

echivoc că în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației au fost

transmise spațiile comerciale ca atare și nu numai activitatea comercială ce se

desfășoară în cadrul acestora”.

De

asemenea, în prezentarea istoricului constituirii sale, reclamanta arată că

prin H.G. nr. 167/1990 s-a desființat întreprinderea Abatorul București, care

s-a scindat în două unități economice: I.I.C București Glina și I.P.C București

Splai, iar prin protocolul de scindare s-a stabilit separarea patrimoniilor

celor două unități economice nou înființate.

Ulterior,

prin H.G. 1353/1990 a luat ființă societatea reclamantă SC G. SA, ca urmare a

reorganizării I.I.C București Glina, iar concluzia ce se desprinde este aceea

că reclamanta este continuatoarea personalității juridice a întreprinderii

Abator București și a I.I.C București Glina, fiind totodată succesoarea

acestora în drepturi și obligații; cu precizarea că odată cu semnarea

protocolului din data de 25 iulie 1990 societatea reclamantă s-a comportat ca

un adevărat proprietar exercitându-și prerogativele de usus, fructus și abusus,

dovedite cu contractele de asociere din 18 iunie 1997 și din 11 septembrie 1998,

precum și cu contractul de colaborare din 25 aprilie 2000, toate încheiate de

reclamantă cu diferite societăți comerciale.

O

altă dovadă, se mai arată în motivare, o constituie documentația întocmită la

solicitarea reclamantei în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și

evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

În

prezent spațiul în litigiu nu se mai află în posesia reclamantei, iar pentru a

afla cine este actualul deținător al imobilului s-a adresat Serviciului de

Carte Funciară care a indicat ca proprietar înscris în Cartea Funciară pe

pârâta SC M.T. SA.

Același

lichidator s-a mai adresat solicitând relații și pârâtei SC P. SA, societate

care a luat naștere prin reorganizarea fostei unități de stat I.C.L.A. sector

6, care prin adresa din 20 octombrie 2003 a răspuns că ea se consideră

proprietară asupra spațiului din București, D.T. (fost V.O.), nefăcând încă

nici o dovadă în acest sens.

În

drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., ale

H.G. nr. 765/1990, precum și pe art. 274 C. proc. civ.

Pârâta

SC M.T. SA a depus întâmpinare prin care a arătat că reclamanta ce se pretinde

proprietarul imobilului nu menționează nicăieri data pierderii posesiei

imobilului, care aparține de drept pârâtei fiind cumpărat de aceasta în anul

2000 de la SC A.A.B. (O.) L. SA, societate cipriotă, cu contractul de

vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2000 privind spațiul comercial în suprafață

totală de 447 mp, situat la parterul blocului C9 de pe strada V.O.

Pârâta

a arătat că SC A.A.B. (O.) L. SA dobândise acest spațiu de la SC G.G. SRL.,

care, la rândul ei, îl dobândise de la SC P. SA prin adjudecare la licitația

publică din 15 ianuarie 1994, iar SC P. SA îl avusese înscris în patrimoniul

său conform H.G. nr. 945/1990 și H.G. nr. 26/1992. Această pârâtă SC M.T. SA a

mai invocat faptul că nu are calitate procesuală pasiva, având în vedere că

reclamanta revendică un alt spațiu decât cel care îi aparține , situat la

aceeași adresă, la care se găsesc mai multe spații comerciale.

Pârâta

SC P. SA a formulat la rândul ei întâmpinate (filele 37-40 Dosar nr. 4249/2003),

solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamantă, în esență, cu

următoarele argumente:

S-a invocat excepția lipsei calității de

reprezentant a avocatului P., care a

redactat și a semnat cererea de

chemare în judecată în calitate de reprezentant al reclamantei, ce nu putea fi

reprezentată decât de către administratorul judiciar numit în procedura

lichidării judiciare, precum a cererii, care fiind o acțiune în revendicare se

timbrează la valoarea imobilului revendicat, precum și excepția lipsei

competenței materiale a instanței, în raport de natura comercială a litigiului,

nu doar pentru faptul că părțile sunt societăți comerciale, dar și pentru faptul

că imobilul litigios este un activ al societății.

Pe

fond, pârâta SC P. SA a solicitat să se respingă cererea reclamantei, susținând

ca Protocolul care - în opinia reclamantei - constituie titlul de proprietate

al acesteia, este lovit de nulitate absolută; el s-a încheiat la data de 25

iulie 1990 în temeiul H.G. nr. 765/1990, act normativ publicat abia în

Monitorul Oficial nr. 280 din 09 noiembrie 1992. În condițiile art. 78 și art. 107

din Constituția României, acest act normativ a intrat în vigoare la data

publicării lui în Monitorul oficial, până la acea dată fiind inexistent, iar

prin H.G. nr. 474/1999, privind declararea ca abrogate a unor acte normative a

fost abrogat, între altele, și H.G. nr. 765/1990.

Sub

un alt aspect, prin Protocolul invocat nu a operat transferul de proprietate al

fondurilor fixe, acesta arătând doar că fondurile fixe se predau prin transfer

pe bază de inventar de predare-primire, ori un astfel de inventar nu exista.

Dimpotrivă, pârâta SC P. SA a susținut că ea a devenit proprietarul

spațiului în litigiu urmare Legii nr. 15/1990, art. 20 și în baza Deciziei

1071/1990, aspect reținut de altfel și de Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civila nr. 3499/1997, soluție definitivă și

irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat, dar și care atestă

faptul că SC G. SA a fost chiriaș al SC P. SA.

Pârâta a revenit parțial asupra celor susținute prin

întâmpinare la data de 20 ianuarie 2010 când, acordându-se cuvântul în

dezbateri pe fondul cauzei, a arătat că înțelege să renunțe la toate apărările

invocate pe cale de excepție, sens în care s-a făcut mențiune în încheierea de

ședință de la acea dată.

Prin

sentința civilă nr. 29 pronunțată la data de 12 ianuarie 2004 în Dosar nr. 4249/2003,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității de

reprezentant și a respins cererea formulată de reclamanta SC G. SA

contradictoriu cu pârâtele SC P. SA și SC M.T. SA, ca fiind introdusă de o

persoană fără calitate de reprezentant.

Împotriva sentinței civile nr.29 pronunțată la data de 12

ianuarie 2004 reclamanta SC G. SA a formulat apel (filele 2 și 13-14 Dosarul nr.

1458/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă).

În

acest stadiu al judecății, la data de 22 septembrie 2004, SC E.T. SRL a

intervenit în proces, solicitând instanței să ia act de intervenția cesiunii

dreptului litigios ce formează obiectul dosarului, arătând că are calitatea de

succesor în drepturile reclamantei SC G. SA, societate intrată în procedura

insolvenței (filele 243-24 Dosar nr. 1458/2004).

Prin

decizia civilă nr.72/ A pronunțată la data de 19 ianuarie 2005 în Dosarul nr. 1458/2004

(filele 62-63), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC G.

SA prin lichidator SC A.L. SRL, a anulat sentința apelată, a constatat că SC

E.T. SRL este continuatoarea în drepturi a SC G. SA și a acordat termen pentru

rejudecarea fondului.

La

data de 23 martie 2005, SC E.T. SRL a formulat la rândul ei cerere (filele

68-69 Dosar nr. 1458/2004) prin care solicita instanței de apel să ia act de

transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul prezentului dosar către SC

G.R.B.G. SRL, urmare întocmirii contractului de dare în plată autentificat din 05

mai 2004.

Noul

reclamant, SC G.R.B.G. SRL, a formulat în prezentul dosar cerere de chemare în

judecată a altor persoane - intervenție forțată (filele 203-207 Dosar nr. 1458/2004),

cerere respinsă ca inadmisibilă de instanța Curții de Apel București prin

încheierea de ședință din data de 25 mai 2005 (filele 214-215).

Prin

decizia civilă nr.380/ A pronunțată la data de 14 iunie 2006 în Dosarul nr.7307/2/2004

(număr vechi de înregistrare 1458/2004), Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a luat act de

renunțarea reclamantei-apelante SC G.R.B.G. SRL la judecarea cauzei în

contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA și a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC P. SA (filele 77-80 vol. II Dosar

nr. 7307/2/2004, fost 1458/2004).

Împotriva

deciziei civile 380 din 14 iunie 2006 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat

recurs (filele 2-12), invocând motive ce atrag incidența dispozițiilor art. 304

pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Soluționând

recursul, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin decizia nr. 2509 pronunțată în ședința publică din 21 martie

2007, a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 380/ A din 14 iunie 2006 și

decizia civilă nr.72/ A din 19 ianuarie 2005 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și

sentința civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la

Tribunalul București, secția comercială.

S-a

reținut în motivarea deciziei de casare motivul de ordine publică invocat din

oficiu, privind calificarea naturii litigiului ca fiind una comercială, astfel

încât competența de primă instanță revenea secțiilor sau tribunalelor

specializate în materie comercială.

Urmare

casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

comercială.

În

fond după casare, prin încheierea de ședință din 17 martie 2008, Tribunalul

București a dispus efectuarea unei expertize tehnice, însă judecata s-a

suspendat în baza dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție conform

Certificatului eliberat la data de 07 aprilie 2008 (fila 50 Dosar nr. 34190/3/2007),

până la soluționarea cererii de strămutare formulată de reclamantă,

Prin

încheierea nr.1963 din 04 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 2234/1/2008 s-a admis cererea de strămutare

a pricinii și s-a dispus strămutarea judecării procesului ce forma obiectul Dosarului

nr. 34190/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la Tribunalul

Comercial Argeș.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 iunie 2008.

În

fond după casare, reclamanta SC G.R.B.G.S.R.X. SA a depus la dosar precizare la

cererea de chemare în judecată (filele 11-12 vol. I Dosar nr. 754/1259/2008),

prin care arăta o valoare estimată a imobilului revendicat de 110.000 RON, respectiv

1.100.000.000 lei ROL și solicita ca în cadrul expertizei tehnice ce se va

efectua să se stabilească și valoarea de circulație pe piață a imobilului.

Alături de probatoriul deja administrat, păstrat de instanța

supremă prin decizia prin care s-a admis cererea de strămutare, instanța a

dispus efectuarea unei noi expertize tehnice cu obiectivul consemnat prin

încheierea de ședință din 01 octombrie 2008 (filele 19-20).

S-au depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară

întocmit de expert V.S. (filele 248-256), răspuns la obiecțiunile formulate de

părți la acest raport (filele 311-324), precum și o completare a raportului cu

răspunsul la noile obiecțiuni formulate de părți (filele 415-416), s-a

administrat proba cu interogatorii (filele 221-227) și s-au depus înscrisuri de

către părți în dovedirea susținerilor.

La

data de 28 octombrie 2009 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a arătat că înțeleg să

renunțe la judecată în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA (fila 335), iar

instanța a luat act de această renunțare prin încheierea de ședință din aceeași

data (fila 405).

Prin sentința comercială nr. 183/ C din 03 februarie 2010,

pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, în Dosarul nr.754/1259/2008, a fost

respinsă cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtei SC P.

SA.

S-a

reținut ca SC G.R.B.G. SRL are calitate de reclamant urmare transmiterii

convenționale a dreptului litigios, inițial între SC G. SA, societate aflată în

lichidare și SC E.T. SRL, iar ulterior între aceasta din urmă și SC G.R.B.G.

SRL

Calitate de pârâtă pe tot parcursul soluționării

litigiului a avut SC P. SA, reclamanta înțelegând să renunțe la judecată

împotriva celei de-a doua pârâte SC M.T. SRL, astfel cum anterior s-a arătat.

SC G. SA, reclamanta care a formulat cererea introductivă de

instanță în anul 2003, a luat ființă în anul 1990, prin H.G. nr.1353/1990

(filele 597-599. vol. III Dosar nr. 754/1259/2008), ca urmare a desființării

întreprinderii Abatorul București scindată în două unități economice: I.I.C. București

Glina (căreia reclamanta i-a succedat în drepturi și obligații urmare

reorganizării) și I.P.C București Splai.

S-a constatat că ambele părți invocă titluri de proprietate

asupra spațiului comercial în litigiu, astfel:

Reclamanta susține că actul său de proprietate asupra

imobilului revendicat este protocolul încheiat la data de 25 iulie 1990 în

temeiul dispozițiilor art. 1 din H.G. nr.765/1990, prin care Ministerul

Comerțului și Turismului - Direcția Generala Comercială – I.C.L.A. Sector 6 a

predat către Ministerul Agriculturii și Alimentației - I.I.C București Glina

imobilul care constituie obiectul litigiului, potr4ivit căruia „pe data

prezentei hotărâri unitățile specializate de lapte, pâine, pește, came și

preparate din came trec din subordinea comerțului în subordinea Ministerului

Agriculturii și Alimentației”, iar în art. 2 din același act normativ prevedea

că aceste unități se predau - preiau pe bază de protocol semnat de părți,

reținându-se că H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 a fost publicată în Monitorul

Oficial nr. 280 abia la data de 09 noiembrie 1992; prin urmare, hotărârea era

un act normativ emis înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și

publicat în Monitorul Oficial sub imperiul acesteia din urmă. Dar, în anul 1999

apare H.G. nr. 474/1999 privind declararea ca abrogate a unor acte normative,

care în unicul său articol menționează că sunt și rămân abrogate Hotărârile

Consiliului de Miniștri și ale Guvernului României prevăzute în anexă - între

care și H.G. nr. 765/1990 - hotărârea fiind dată în aplicarea prevederilor art.

150, devenit art. 154, din Constituția României.

S-a

constatat că protocolul invocat de reclamantă ca fiind dovada proprietății

sale, a fost încheiat la 25 iulie 1990, în temeiul unui act normativ - H.G. nr.

765/1990 - dar mai înainte ca aceasta să se fi publicat în Monitorul Oficial,

act pe care reclamanta nu a fost în măsură să prezinte instanței originalul

protocolului invocat ca titlu de proprietate, arătând că nu se află în posesia

acestui document, aspect consemnat prin încheierea de ședință din 20 ianuarie

2010 (vol. III fila 804 Dosar nr. 754/1259/2008).

Ulterior,

prin H.G. nr. 391/1995 s-au transmis fără plată unele spații comerciale, între

care și spațiul litigios, din patrimoniul societăților comerciale având ca

obiect de activitate desfacerea cărnii și produselor din came în patrimoniul

societăților comerciale care desfășoară activitate de producție în domeniile

morărit și panificație, came și produse din came, lapte, pește și produse din

pește.

S-a

reținut că în anexa acestui act normativ, societatea care transmitea spațiul

era SC P. SA, fapt ce a condus la concluzia instanței că în 1995 spațiul în

litigiu se afla în patrimoniul SC P. SA. Fapt confirmată de această societate,

susținând pe parcursul soluționării litigiului că este proprietarul imobilului

litigios.

Astfel,

prin Decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului București,

emisă urmare adoptării Legii nr. 15/1990 (filele 199-201 Dosar nr. 7307/2/2004

- număr în format vechi 1458/2004), s-a dispus înființarea societăților

comerciale pe acțiuni, între care și SC P. SA prin preluarea de către aceasta a

patrimoniului I.C.L.A. Sector 6, iar în protocolul de preluare a mijloacelor

fixe - clădiri din patrimoniul I.C.L.A. Sector 6 în patrimoniul SC P. SA este

cuprins și imobilul litigios (fila 198 același dosar).

În

concluzie, instanța a reținut că spațiul comercial litigios este fostul Centru

de carne nr.146 situat în București, str. V.O., compus din imobil în suprafață

construită de 85 mp, suprafață utilă de 68,7 mp și cotă indiviză de teren în

suprafață de 10 mp, așa cum a fost identificat prin cele două Rapoarte de

expertiză judiciară efectuate în cauza (expertiza B.M. în Dosarul nr. 1458/2004

al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și expertiza V.S. în

dosarul Tribunalului Comercial Argeș).

În

speță însă, din compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că

acela aparținând pârâtei SC P. SA prevalează celui invocat de reclamantă.

Astfel,

în primul rând, protocolul din data de 25 iulie 1990, invocat de reclamantă

drept titlu al proprietății sale, a fost încheiat în executarea unui act

normativ - H.G. nr. 765/1990 - care nu fusese publicat în Monitorul Oficial, el

publicându-se numai doi ani mai târziu, în 1992, și care ulterior, în 1999, a

fost abrogat ca fiind considerat neconstituțional prin H.G. nr. 474 din 14

iunie 1999 (filele 6-7 Dosar nr. 4249/2003).

Susținerea

reclamantei în sensul că nu era necesară publicarea în Monitorul Oficial

întrucât aceea era o perioadă preconstituțională a fost înlăturată cu motivarea

că prin Decretul-lege nr. 10/1989 în vigoare la acea dată (publicat în

Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989) în art.5 alin. (2) se prevede

că: „Hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale

membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru și se publică în Monitorul

Oficial”.

În opinia acestei instanțe, efectele pe care le-a produs H.G.

nr. 765/1990, între care și întocmirea protocolului de care se prevalează

reclamanta, nu puteau fi în această conjunctură decât de natură administrativă,

fără a putea influența circuitul juridic civil al bunului imobil și fără să

poată constitui o bază legitimă pentru transmiterea proprietății acestuia.

A

fost înlăturată susținerea reclamantei potrivit căreia Guvernul României -

Direcția Analiză și Avizare Juridică și Contencios, prin adresele din 28 iulie

1998 și 18 noiembrie 1993 (filele 105-106 Dosarul nr. 7307/2/2004 - nr. în

format vechi 1458/2004) ar da o interpretare diferită operațiunii de transfer

și efectelor ei în plan juridic, întrucât adresele Guvernului României nu constituie

izvor și temei al interpretării legii, deoarece nu executivul, ci instanța de

judecată este chemată să interpreteze și să aplice legea.

Dimpotrivă,

Legea nr. 15/1990 invocată de pârâta SC P. SA ca temei al dreptului său de

proprietate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr.98 din 08 august 1990 și

prevede în conținutul art.20 alin. (2) că: „Bunurile din patrimoniul

societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite

cu alt titlu”.

În

baza Legii nr. 15/1990 a fost emisă de către Primăria Municipiului București

Decizia nr. 1091/1990, prin care întreprinderile comerciale și întreprinderile

de alimentație publică locală aflate în administrație locală de stat se

transformă în societăți comerciale, între ele și pârâta SC P. SA, iar în anexa

acestei decizii se găsește și spațiul în litigiu, astfel cum anterior s-a

arătat.

De

altfel, pentru terenul aferent spațiului litigios pârâtei i s-a emis ulterior

și Certificatul pentru atestarea dreptului de proprietate, un argument reținut

îh plus că dreptul pârâtei este mai bine conturat în raport de cel invocat de

reclamantă.

Împotriva

sentinței s-a formulat apel de către reclamanta SC G.R.B.G. SRL, care a

susținut următoarele:

Instanța

a reținut corect faptul că H.G. nr. 765/1990 și-a produs deplin efectele

administrative, dar a greșit când a dat pârâtei beneficiul dreptului mai bine

caracterizat, în condițiile în care între momentul 25 iulie 1990 și 07 august

1990 (data apariției Legii nr. 15/1990), nu exista nici un act de preluare a

bunului înapoi la I.C.L.A. 6. Din istoricul drepturilor invocate de reclamantă

rezultă că SC G.R.B.G. SRL este succesorul IIC București Glina, înființată prin

H.G. nr. 167/1990, cea care deținea magazinul în litigiu la data de 25 iulie

1990, în baza H.G. nr. 765/1990. H.G. nr. 765/1990 și-a produs efectul juridic

de transfer al proprietății către autoarea reclamantei ca urmare a faptului că

prin decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului București a fost

respinsă irevocabil acțiunea în constatare a dreptului de proprietate a SC P. SA

asupra centrelor de carne. H.G. nr 765/1990 era obligatorie pentru autoarele

sale și a produs efectele la data de 25 iulie 1990, când spațiul a ieșit

definitiv din patrimoniu, ocazie cu care s-a semnat un protocol prin care se

recunoștea că unitățile pendinte de agricultură deveneau proprietare pe

bunurile provenite de la autoritățile de comerț.

H.G.

nr.765/1990 s-a publicat în MO în anul 1992, dar ea și-a produs pe deplin

efectele de la momentul predării celor trei indicatori, întrucât autoarea

intimatei-pârâte era în subordinea Ministerului Comerțului, actele acestuia

fiindu-i obligatorii, sens în care pot fi invocate dispozițiile Decretului

nr. 446/1972, Decretului nr. 151/1980. Abrogarea H.G. nr. 765/1990 prin H.G.

nr. 474/1999 nu produce efecte retroactive și nu putea desființa un drept de

proprietate legal dobândit.

Tuturor

părților li se aplică dispozițiile Legii nr. 15/1990, reclamanta invocând un

drept de proprietate transmis de la SC G. SA ce deținea magazinul de la I.C.L.A.

6 începând cu data de 25 iulie 1990. Protocolul încheiat de SC P. SA cu I.C.L.A.

6 este un act sub semnătură privată încheiat cu sine însuși, nu are dată, nu

este semnat de reprezentanți legali. SC G. SA a fost înființată prin H.G. nr.

1353/1990, iar la data apariției legii nr. 15/1990 din 08 septembrie 1990 -

imobilul revendicat era în administrarea directă a SC G. SA de la data de 25

iulie 1990, în baza protocolului nr. 21156 și în temeiul Legii nr.15/1990 a

devenit proprietatea reclamantei. Situația de fapt și de drept a fost dovedită

cu mențiunile ce privesc capitalul social, cu inventarierile și evaluările

urmate de majorările de capital înregistrate la O.R.C. și publicate în M. Of.

În

mod greșit instanța a reținut faptul că pârâtei i se confirmă proprietatea și

prin H.G. nr. 391/1995, întrucât această hotărâre nu este izvor al dreptului de

proprietate, care nu era în patrimoniul SC P. SA, în lipsa unei legi organice

ulterioare HG. nr.391/1995 care arăta în art.4 alin. (2) că transferul

proprietății asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va face în

condițiile legii.

La

data de 12 mai 2010 s-a formulat întâmpinare din partea SC P. SA prin care a solicitat

respingerea apelului ca nefondat, întrucât H.G. nr. 765/1995 nu putea să-și

producă efectele, pentru că a fost emis înainte de intrarea în vigoare a

Constituției din 1991 și publicată ulterior în M. Of., iar protocolul din 25

iulie 1990 se întemeiază pe un act neconstituțional, considerat ca atare prin H.G.

nr. 474/1999. In condițiile arătate, la data intrării în vigoare a Legii

nr.15/1990, I.C.L.A. 6 avea în continuare în patrimoniu imobilul revendicat,

până la data la care și-a încetat activitatea, iar pârâta înființată în temeiul

Legii nr.15/1990 a preluat prin protocol întreg patrimoniul I.C.L.A. 6. De

altfel, pârâta are și certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului pe care se află imobilul revendicat, iar autoarea apelantei-reclamate

i-a recunoscut dreptul de proprietate când a încheiat cu autoarea I.C.L.A. 6

contractul de închiriere având ca obiect folosința spațiului în litigiu. în

1993 autoarea reclamantei a refuzat să mai plătească chiria, fiind obligată la

plată prin sentința nr. 3499/1997 intrată in puterea lucrului judecat.

S-au

mai indicat, în întâmpinare, mai multe hotărâri judecătorești, respectiv

sentința civilă nr. 5610/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care

s-a reținut că H.G. nr. 765/1990 avea în vedere fondurile fixe, nu și

imobilele, iar în Decizia civilă nr. 277/1999, la care face referire apelanta,

s-a precizat în mod expres că soluția pe acțiunea principală este corectă, deci

H.G. nr. 765/1990 a însemnat numai un schimb al subordonării și un transfer al

fondurilor fixe din unități.

S-a susținut că I.C.L.A. 6 se afla în subordinea Direcției

Generale Comerciale a Municipiului București, fără a face parte din Ministerul

Comerțului. Retractarea H.G. nr. 765/1990 realizată prin H.G. nr. 474/1999 își

produce efectele pentru trecut, iar la data intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990 imobilul revendicat a intrat în proprietatea pârâtei.

La

data de 20 mai 2010 s-a invocat de către apelanta-reclamantă excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor eliberat de Consiliul Municipiului București la 29 octombrie 2004,

curtea pronunțându-se la același termen de judecată asupra cererii de sesizare,

în sensul respingerii ei, ca urmare a faptului că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 4 din Legea nr.554/2004, întrucât dreptul de proprietate asupra

terenului nu influențează cu nimic asupra cererii ce face obiectul prezentului

dosar - revendicarea spațiului comercial.

Prin decizia nr. 48/ A-COM din 2 iunie 2010 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal s-a admis

apelul declarat de reclamantă și a fost schimbată sentința apelată în sensul că

s-a admis acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta SC P. SA București să

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei

imobilul cu destinație proprietate și liniștită posesie imobilul situat - cu

destinație comercială - în București, str. V.O.

S-a

reținut că apelanta-reclamantă este succesoarea fostei SC G. SA (reorganizată

din întreprinderea de Industrializare a Cărnii București Glina), ce se afla în

subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, iar pârâta SC P. SA este

fosta I.C.L.A. 6 aparținând de Direcția Generală Comercială aflată în subordinea

Ministerului Comerțului Interior și a Consiliului Local Sector 6, situație care

rezultă din decizia de înființare a sa, înregistrată la Oficiul Registrului

Comerțului, cu nr. 1071/1990.

Calitatea

de succesoare a părților nu a fost contestată și, de altfel, prin mai multe

hotărâri judecătorești irevocabile s-a reținut acest fapt (Decizia nr. 1635 din

27 mai 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, sentința

comercială nr. 1565 din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială).

Problema

supusă discuției este aceea dacă H.G. nr. 765/1990 și-a produs efectele între

părți la data de 25 iulie 1990, dată la care se pretinde că spațiul comercial

în litigiu a ieșit din patrimoniul și posesia autoarei SC P. SA. Astfel, la

data apariției H.G. nr. 765/1990 - 09 iulie 1990 - s-a prevăzut că unitățile

comerciale specializate de (...) came și preparate din came trec din subordinea

Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și

Alimentației, urmând ca predarea și preluarea magazinelor specializate să se

facă prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990.

Predarea imobilelor respective, printre care și spațiul

comercial în litigiu, s-a realizat prin protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990,

în baza căruia autoarea intimatei a predat autoarei reclamantei inclusiv fostul

centru de came nr. 146 - C9, situat în București str. V.O.

Odată

ce s-a trecut la predarea imobilelor prin protocol semnat de destinatarii H.G.

nr. 765/1990, a operat transferul dreptului de proprietate asupra magazinului,

prin transfer fără plată, art.7 din acest act având în vedere întregul magazin,

ci nu doar obiectele de inventar, cum s-a susținut de intimată.

Drept

consecință, lipsa publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 765/1990 nu are

relevanță, pe de o parte întrucât obligația publicării pentru a produce efecte

juridice față de terți a fost impusă abia prin Constituția din 1991, iar

considerarea ca fiind abrogată această hotărâre de guvern potrivit H.G. nr. 474/1999

nu poate produce efecte retroactive asupra patrimoniului destinatarilor

respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, H.G. nr. 765/1990 are valoarea unui act

administrativ, care produce efecte depline asupra destinatarilor autoarele

părților din prezenta cauză - în condițiile în care transferul dreptului de proprietate

a operat în baza protocolului semnat de către aceștia la data de 25 iulie 1990.

De

altfel, și prin decizia nr. 277 din 05 mai 1999 a Tribunalului București a fost

respinsă cererea reconvențională privind constatarea calității de proprietară a

SC P. SA asupra imobilelor vizate de H.G. nr. 765/1990, reținând existența

protocolului înregistrat la cele două unități sub nr. 21156 din iulie 1990, cu

anexele sale, ce a produs efecte privind predarea magazinelor respective.

Așadar, nu se poate constata că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, iar

emiterea în favoarea sa a unui certificat de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului este lipsită de relevanță, în speță, deoarece nu

are legătură cu proprietatea disputată asupra spațiului comercial.

În

ceea ce privește apărarea intimatei, în sensul că menținerea soluției de

respingere a acțiunii principale, având ca obiect predarea unei serii de acte

privind imobilele în cauză echivalează cu aprecierea inexistenței dreptului de

proprietate al autoarei reclamante asupra spațiului în litigiu, nu poate fi

primită, întrucât s-a cerut altceva decât în prezenta cauză, iar argumentul

principal care a stat la baza soluției l-a reprezentat inadmisibilitatea cererii,

pentru că trebuia promovată o acțiune în revendicarea mijloacelor pretinse.

Mai

mult, protocolul de care se prevalează apelanta a fost semnat chiar de către

autoarea pârâtei, I.C.L.A. nr. 6, care era în subordinea Direcției generale

comercială pentru mărfuri alimentare, alimentație publică și ambalaje, aflată

în structura Ministerului Comerțului conform Legii nr. 5/1978 (art. 20) și a

Decret nr. 446/1972 (art. 21), Decret nr. 396/1976, Decret nr. 151/1980.

Existența

valabilă a protocolului a fost tranșată în litigii anterioare, prin decizia nr.

479/A/2007 a Curții de Apel București și Decizia nr. 1635/2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție București reținându-se acest lucru, chiar în absența

originalului.

Ca

atare, apelanta reclamanta a dovedit ca autoarea sa a dobândit dreptul de

administrare asupra spațiului comercial cu începere de la 25 iulie 1990, astfel

că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 (08 august 1990) îl deținea

în mod legal, iar dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul său, ca efect

al dispozițiilor art. 20 din acel act normativ. Intimata-pârâtă nu poate

pretinde că este proprietara bunului în temeiul H.G. nr. 391/1995, Înalta Curte

de Casație și Justiție București tranșând acest aspect prin Decizia nr.

1635/2009, cu motivarea de esență că hotărârea de guvern nu este izvor al

dreptului de proprietate după adoptarea Constituției din 1991, care impune

existența unei legi organice.

Sintetizând

considerentele de fapt și de drept expuse,instanța de apel, în temeiul art. 296

C. pr. civilă a admis apelul, a schimbat sentința, în sensul că a admis

acțiunea, potrivit art. 480 Cod civil și a obligat pe pârâtă să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul spațiu comercial situat

în București, str. V.O., identificat în schița anexă a raportului de expertiză

efectuat de expert V.S., de la fila 255 din Dosarul nr. 754/1259/2008 al

Tribunalului Comercial Argeș.

Împotriva

acestei decizii, pârâta SC P. SA București a declarat recurs întemeiat pe pct.

7 și 9 al art. 304 C. proc. civ.

1.

- Prin motivul întemeiat pe art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii, în argumentarea căruia susține că motivarea deciziei pronunțate în

apel nu este în concordanță cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o

nemotivare, astfel că în decizia de înființare a SC P. SA București nr.

1071/1990 emisă de Primăria Municipiului București nu rezultă că fostul I.C.L.A.

6 ar fi în subordinea Ministerului Comerțului interior și a Consiliului Local

al Sectorului 6 București.

În

cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta critică soluția pronunțată în apel

sub aspectul stabilirii calității de succesoare a părților în temeiul Deciziei nr.

1635/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

deoarece în sistemul de drept românesc nu se aplică precedentul judiciar, așa

încât decizia atacată nu poate să stabilească o altă subordonare a persoanei

juridice decât cea pe care actul de înființare sau legea o prevăd. Prin urmare,

invocarea unor hotărâri judecătorești în sprijinul afirmației că I.C.L.A. 6 ar

fi în subordinea Ministerului Comerțului echivalează cu o nemotivare, mai ales

că, s-a avut în vedere un înscris, respectiv protocolul nr. 21156 din 25 iulie

1990, potrivit căruia s-au predat imobilele cuprinse în anexa la protocolul

menționat printre care și imobilul din prezentul litigiu, ignorând faptul că

reclamanta nu a putut depune originalul acestui înscris, care, în opinia sa, nu

trebuia să țină seama de acest înscris, dat fiind că anexa la protocol nu era

semnată nici de fosta între prindere și nici de actuala societate comercială.

Conchide, recurenta că instanța de apel nu a motivat hotărârea în concordanță

cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

2.

- Prin cel de-al

doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, stabilind că I.C.L.A. 6 este în subordonarea

Ministerului Comerțului și a Consiliului Local al Sectorului 6 București,

ignorând prevederile Decretului nr. 31/1954, Legii nr. 57/1968, Legii nr.

5/1978 și ale Legii nr. 15/1990, în argumentarea căruia arată într-o dezvoltare

amplă, că au fost încălcate dispozițiile legale invocate, constatând în

aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie că I.C.L.A. 6 ar fi fost

subordonată Ministerului Comerțului și a Consiliului Local al Sectorului 6

București, contrar Deciziilor nr. 1515 din 26 septembrie 1979 - de înființare a

I.C.L.A. 6 București - și respectiv nr. 1071/1990 - de înființare a societății

comerciale SC P. SA București - potrivit primei decizii I.C.L.A. 6 București era

întreprindere de interes local aflată în subordinarea Direcției Generale Comercial

e Municipiului București, direcție aparținând fostului Consiliu Popular al

Municipiului București - sens în care a depus înscrisuri la dosarul cauzei. în

motivarea acestei critici, recurenta face un scurt istoric al constituirii societății

recurente anterior anului 1989 și după acest an din perspectiva dispozițiilor

legale invocate ca fiind încălcate; în același context, recurenta arată, într-o

amplă motivare, modalitatea de transmitere a bunurilor începând cu Decretul nr.

409/1955 și terminând cu actele normative ulterioare , respectiv H.G. nr.

765/1990 și H.G. nr. 740/1990. în opinia recurentei dispozițiile H.G. nr.

765/1990 au fost încălcate de către instanța de apel, în sensul constatării

operării transferului a dreptului de proprietate, atâta timp cât acesta

prevedea transferul bunurilor numai prin decizia comitetului executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București pentru unitățile subordonate I.C.L.A.

6 , pe de o parte, iar pe de altă parte, conform art. 5 din Legea nr. 5/1978

fondurile fixe ale întreprinderilor nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau

gajate, transferul lor putându-se face numai în anumite condiții respectiv dacă

devin disponibile dar numai potrivit legii.

H.G.

nr. 740/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 86/1992 invocată de către

instanța de apel menționează la art. 14 că transmiterea fondurilor fixe între

unitățile economice de stat se poate face în condițiile legii, numai cu plată,

H.G. nr. 765/1990 derogând numai de la expresia „cu plată” nu și de la „în

condițiile legii”. Recurenta, privind această critică, conchide că numai

printr-o decizie al comitetului executiv al consiliului popular putea conduce

la transferul spațiului comercial revendicat de la autoarea societății

recurente către autoarea părții adverse.

O

altă critică a recurentei se referă la încălcarea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 139 C. proc. civ., întrucât, atâta timp cât prima instanță a

apreciat că nu poate prezenta originalul protocolului decât o copie conformă cu

originalul nedeținând decât o copie. In atare condiții, soluția instanței de

apel, care menționează în motivarea sa, că predarea imobilelor printre care și

spațiul comercial din litigiu s-a realizat prin protocol, încalcă flagrant

legea, pentru că înscrisul nu putea fi luat în seamă de către instanța de apel,

în lipsa originalului. Mai mult, arată recurenta, că anexa la acest protocol

este întocmit fie la mașina de scris, fie prin scris de mână, aceasta fiind

nulă de drept, înscris anulat prin scrisul de mână adăugat și nu este semnat de

autoarea societății recurente. Așa fiind, nu se putea transmite un bun pe baza

unui înscris nesemnat de cel care transmite bunul.

În

continuare, recurenta critică soluția instanței de apel sub aspectul interpretării

prevederilor Decretului-lege nr. 10/1989 - act publicat în Monitorul Oficial

nr. 9 din 31 decembrie 1989 - în sensul că din perspectiva principiului general

de drept în raport cu care un act normativ produce efecte juridice de la data

publicării sale în Monitorul Oficial, în opinia recurentei H.G. nr. 765/1990 nu

putea să producă consecințe juridice cu privire la transmiterea dreptului de

proprietate a spațiului comercial litigios în patrimoniul SC G. SA deoarece

hotărârea menționată a fost publicată în Monitorul Oficial la doi ani după

adoptarea sa; din acest punct de vedere la cea dată era în vigoare Constituția

României, care prevedea la art. 150 - devenit ulterior 154 - că actele

normative contrare Constituției României sau nepublicate nu intrau în vigoare,

aspect fundamentat prin adoptarea H.G. nr. 474/1999. De asemenea, recurenta

critică soluția instanței de apel și cu privire la considerentele deciziei sub

aspectul că H.G. nr. 474/1999 nu poate produce efecte retroactive, în opinia sa

sunt contrare legii, astfel hotărârile de guvern sunt și acte de retractare

producându-și efectele ex nune, adică pentru trecut.

Recurenta

mai arată că, în mod greșit instanța de apel a avut în vedere Decizia nr.

277/1999 pronunțată de Tribunalul București, deoarece cererea reconvențională

formulată de societatea recurentă este declarativă de drepturi și nu

constitutivă de drepturi; din acest punct de vedere, recurenta în opinia sa,

menționează că singura hotărâre constitutivă de drepturi depusă la dosarul

cauzei este sentința civilă nr. 3499/1997 a Tribunalului București, potrivit

căreia s-a reținut neaplicarea H.G. nr. 765/1990 și obligarea intimatei din

prezenta cauză la plata chiriei cuvenite în baza contractelor de închiriere a

spațiilor comerciale, printre care se afla și cel din prezentul litigiu. în

același sens, recurenta face vorbire despre contractele de închiriere care au

fost acceptate de partea adversă, aceasta plătind chiria până în anul 1995;

prin urmare, contractul de închiriere aflat la dosarul cauzei nr. 26112/1990

este valabil, aspect tranșat prin sentința civilă nr. 3499/1997 pronunțată de

Tribunalul București.Ca atare, concluzia instanței de apel că reclamanta ar fi

dovedit că autoarea sa a dobândit dreptul de administrare a spațiului comercial

revendicat cu începere de la data de 25 iulie 1990 este nefondată, nefiind

întemeiată pe dispozițiile legale în materie evocate și înscrisurile depuse de

părți la dosarul cauzei, după care recurenta reia istoricul înființării

societății SC P. SA invocând decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei

Municipiului București, potrivit căreia și-a încetat activitatea întreprinderea

I.C.L. Alimenta 6. Potrivit acestei decizii s-a constituit SC P. SA preluând

integral patrimoniul fostei întreprinderi, printre care este identificat prin

protocolul evocat și imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu; în

continuare recurenta menționează faptul că societatea recurentă a făcut dovada

dreptului de proprietate, precum și a terenurilor aferente spațiilor comerciale

prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, despre care instanța de apel nu face nici un comentariu.

În

consecință, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva

sentinței tribunalului și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și

legală.

La

termenul din 1 iunie 2011 înalta Curte a luat act că părțile au înțeles să

stingă litigiul printr-o tranzacție, motiv pentru care s-a acordat termen

pentru depunerea acesteia la data de 12 octombrie 2011, când s-a depus

tranzacția încheiată de părțile din litigiu , situație în care, reprezentanta

recurentei a solicitat să se ia act de renunțare la judecata recursului conform

art. 246 C. proc. civ., sens în care a depus, în original, declarația dată de

reprezentantul legal al societății recurente în acest sens, autentificată din

11 octombrie 2011 de Biroul Notarului Public S.D.T.

Prin

urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 246 C. proc. civ., urmează să ia act de

renunțare la judecata recursului, în temeiul art. 246 C. proc. civ., depunând

în acest sens originalul declarației de renunțare.

Așa

fiind:

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 246 C. proc. civ.:

Ia act de renunțare la judecata recursului

declarat de pârâta SC P. SA

București împotriva deciziei comerciale nr. 48/

A-COM din 2 iunie 2010 a

Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

octombrie 2011.