ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3633/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 314/S din 11 mai 2007, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanții V.H.F.E. și O.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Săcele prin Primar, pentru anularea dispoziției din 02 februarie 2007 emisă de pârât. Prima instanță a reținut, în esență, că la data de 25 noiembrie 2005, reclamanții au înregistrat la Prefectura Județului Brașov o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Săcele, strada P., imobil ce a aparținut bunicilor lor, V.V. și V.C., care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Notificarea a fost înaintată spre competentă soluționare pârâtului Municipiul Săcele care prin dispoziția din 2 februarie 2007 a respins solicitarea reclamanților justificat de nedepunerea sa în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie un termen de 6 luni pentru formularea notificării, termen ce a fost succesiv prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 expirând la data de 14 februarie 2002. Tribunalul a reținut că termenul stabilit de dispoziția legală enunțată este un termen de decădere a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Fiind un termen de decădere, termenul de 12 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, instituții aplicabile doar în cazul termenului de prescripție extinctivă.

Or, în speță, reclamanții au înregistrat notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului pretins, la data de 25 noiembrie 2005, cu depășirea termenului imperativ instituit de dispozițiile legale evocate. S-a mai arătat că dispozițiile Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001 invocată ca temei al notificării, nu au fost vizate dispozițiile legii speciale privind termenul de formulare și de înregistrare a notificărilor. Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 166/Ap din 17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut, în esență, că modificările aduse Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada de referință a legii, prin Legea nr. 247/2005, nu au vizat dispozițiile referitoare la termenul de formulare a notificărilor de către persoanele îndreptățite. Or, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de notificare astfel cum a fost prelungit succesiv a expirat la data de 14 februarie 2002, motiv pentru care, formularea notificării reclamanților la o dată ulterioară expirării acestui termen legal imperativ, justifică soluția de respingere a acesteia ca tardiv formulată. Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au susținut că hotărârea Curții de Apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât notificarea lor a fost depusă în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 247/2005. În mod nelegal s-a stabilit prin decizia recurată că termenul prevăzut prin Legea nr. 247/2005 nu le este aplicabil, considerente în raport cu care, susținând depunerea notificării în termenul prescris de dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În cursul soluționării cauzei în recurs, la cererea reclamanților a fost sesizată Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 în raport de dispozițiile art. 44 din Constituția României.

Prin Decizia nr. 1615 din 16 decembrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de control constituțional a reținut că termenul instituit prin norma legală invocată nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, astfel cum susțin autorii excepției, căci „recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare (…). Iar potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, legiuitorul ordinar fiind competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept”.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Art. 21 al Legii nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicarea legii) prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (s.n. - Legea nr. 10/2001), termen ce a fost prelungit prin art. unic din O.U.G. nr. 109/2001 cu 3 luni, iar ulterior, cu încă 3 luni prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001 (expirând la data de 14 februarie 2002). Alin. 4 al aceluiași art. prevede că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Dispozițiile art. 22 alin. (5) din Lege, prevăd că nerespectarea termenului legal menționat atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, prevedere legală ce stabilește și confirmă astfel legalitatea soluției curții de apel și, prin consecință a primei instanțe, privind natura juridică a acestui termen legal, de decădere, a cărui nerespectare atrage sancțiunea pierderii posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției a adus o serie de modificări și completări Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual prin Titlul I al Legii.

Aceste modificări nu au vizat însă, astfel cum legal au reținut instanțele, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind obligativitatea formulării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002. Termenul de decădere instituit prin dispozițiile citate, nu a fost nici prorogat prin Legea nr. 247/2005, lege care nu a instituit nici repunerea în termenul de notificare prevăzut de aceleași dispoziții legale. În acest context, legal instanțele au reținut că formularea notificării la data de 25 noiembrie 2005, se plasează în afara termenului legal menționat, dispunând în sensul respingerii acțiunii reclamanților împotriva actului administrativ emis de entitatea deținătoare prin care a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea reclamanților.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanții V.H.F.E. și O.M. împotriva deciziei nr. 166 Ap din 17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.