ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3633/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 314/S din 11 mai 2007, Tribunalul

Brașov, secția civilă, a respins, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată

de reclamanții V.H.F.E. și O.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Săcele prin

Primar, pentru anularea dispoziției din 02 februarie 2007 emisă de pârât.

Prima instanță a reținut,

în esență, că la data de 25 noiembrie 2005, reclamanții au înregistrat la Prefectura

Județului Brașov o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în Municipiul Săcele, strada P., imobil ce a aparținut bunicilor lor, V.V.

și V.C., care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Notificarea a fost înaintată

spre competentă soluționare pârâtului Municipiul Săcele care prin dispoziția

din 2 februarie 2007 a respins solicitarea reclamanților justificat de nedepunerea

sa în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că dispozițiile

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie un termen de 6 luni pentru formularea

notificării, termen ce a fost succesiv prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001 expirând la data de 14 februarie 2002.

Tribunalul a reținut că

termenul stabilit de dispoziția legală enunțată este un termen de decădere a cărui

nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent.

Fiind un termen de decădere,

termenul de 12 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este

susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, instituții aplicabile

doar în cazul termenului de prescripție extinctivă.

Or, în speță, reclamanții

au înregistrat notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului

pretins, la data de 25 noiembrie 2005, cu depășirea termenului imperativ instituit

de dispozițiile legale evocate.

S-a mai arătat că dispozițiile

Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001 invocată ca temei

al notificării, nu au fost vizate dispozițiile legii speciale privind termenul de

formulare și de înregistrare a notificărilor.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 166/Ap

din 17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut,

în esență, că modificările aduse Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate abuziv în perioada de referință a legii, prin Legea nr. 247/2005,

nu au vizat dispozițiile referitoare la termenul de formulare a notificărilor de

către persoanele îndreptățite.

Or, potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de notificare astfel cum a fost prelungit

succesiv a expirat la data de 14 februarie 2002, motiv pentru care, formularea notificării

reclamanților la o dată ulterioară expirării acestui termen legal imperativ, justifică

soluția de respingere a acesteia ca tardiv formulată.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că hotărârea

Curții de Apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât notificarea lor

a fost depusă în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

În mod nelegal s-a stabilit

prin decizia recurată că termenul prevăzut prin Legea nr. 247/2005 nu le este aplicabil,

considerente în raport cu care, susținând depunerea notificării în termenul prescris

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

În cursul soluționării

cauzei în recurs, la cererea reclamanților a fost sesizată Curtea Constituțională

cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea

nr. 10/2001 în raport de dispozițiile art. 44 din Constituția României.

Prin Decizia nr. 1615

din 16 decembrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001. Instanța

de control constituțional a reținut că termenul instituit prin norma legală invocată

nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, astfel cum

susțin autorii excepției, căci „recunoașterea

sine die

a posibilității persoanei

interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de

către stat ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul

proprietății imobiliare (…). Iar potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție,

exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, legiuitorul

ordinar fiind competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor

dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele

generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept”.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Art. 21 al Legii nr. 10/2001

(devenit art. 22 după republicarea legii) prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită

va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului,

în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (s.n. - Legea

nr. 10/2001), termen ce a fost prelungit prin art. unic din O.U.G. nr. 109/2001

cu 3 luni, iar ulterior, cu încă 3 luni prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001 (expirând

la data de 14 februarie 2002).

Alin. 4 al aceluiași art.

prevede că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități,

persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar

dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Dispozițiile art. 22

alin. (5) din Lege, prevăd că nerespectarea termenului legal menționat atrage „pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”,

prevedere legală ce stabilește și confirmă astfel legalitatea soluției curții de

apel și, prin consecință a primei instanțe, privind natura juridică a acestui termen

legal, de decădere, a cărui nerespectare atrage sancțiunea pierderii posibilității

persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea

acțiunii în justiție.

Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției a adus o serie de modificări și completări

Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual prin Titlul I al Legii.

Aceste modificări nu au

vizat însă, astfel cum legal au reținut instanțele, dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001, privind obligativitatea formulării notificării în termenul prelungit

până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002. Termenul de decădere

instituit prin dispozițiile citate, nu a fost nici prorogat prin Legea nr. 247/2005,

lege care nu a instituit nici repunerea în termenul de notificare prevăzut de aceleași

dispoziții legale.

În acest context, legal

instanțele au reținut că formularea notificării la data de 25 noiembrie 2005, se

plasează în afara termenului legal menționat, dispunând în sensul respingerii acțiunii

reclamanților împotriva actului administrativ emis de entitatea deținătoare prin

care a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea reclamanților.

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat reclamanții V.H.F.E. și O.M. împotriva deciziei nr. 166 Ap din 17

decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.