ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2713/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2666 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Vaslui a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local Vaslui, Primăria

municipiului Vaslui și Unitatea Administrativ Teritorială Vaslui; a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu acești

pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanta D.G., în

contradictoriu cu Primarul municipiului Vaslui, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Vaslui, județul

Vaslui, solicitând, totodată, repunerea în termenul de formulare a notificării.

Potrivit dispozițiilor

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar, conform alin.

(5) al aceluiași text de lege, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Termenul de depunere

a notificării este un termen de decădere și nu de prescripție, în condițiile în

care decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul

stabilit de lege, pe când prescripția extinctivă stinge dreptul material la

acțiune, iar legiuitorul a prevăzut expres în alin. (5) al art. 22 din lege că

nerespectarea termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului

de a solicita măsuri reparatorii.

Or, spre deosebire de

termenele de prescripție extinctivă, termenele de decădere sunt nesusceptibile

de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, astfel că termenul prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în

termen.

Nici dispozițiile

art. 103 C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea

reglementează repunerea în termen în cazul depășirii termenului procedural, ori

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este un termen

procedural, definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie

îndeplinit un anumit act de procedură. Decăderea, ca sancțiune de drept

material, nu trebuie confundată cu decăderea ca sancțiune de drept procedural.

Mai mult decât atât,

reclamanta a solicitat repunerea în termen invocând faptul că mama sa ar fi

fost în imposibilitatea de a formula notificare datorită stării de sănătate,

și, deși din actele medicale depuse la dosar rezultă că autoarea reclamantei,

defuncta D.I., a suferit de numeroase afecțiuni grave, care au pus-o în

imposibilitatea de a depune notificarea, conform precizărilor făcute de

reclamantă oral la termenul din data de 11 noiembrie 2009, aceasta a aflat

despre faptul că mama sa nu a formulat notificare înainte de decesul acesteia,

care a survenit la data de 19 martie 2009.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere

în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor

care justifică depășirea termenului de prescripție.

Reclamanta a introdus

prezenta acțiune la data de 27 iulie 2009, după împlinirea termenului de 1

lună, deși cunoștea la decesul autoarei sale faptul că aceasta nu formulase

notificare și nici nu a înțeles să invoce alte motive care să justifice

imposibilitatea de a introduce acțiunea în termenul prevăzut de art. 19 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local Vaslui,

Primăria municipiului Vaslui și Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui,

invocată din oficiu, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât,

față de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, doar Primarul municipiului

Vaslui are atribuția de a soluționa notificarea privind imobilul din județul

Vaslui.

Prin decizia civilă

nr. 32 din 03 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând că,

prin hotărârea atacată, au fost aplicate corect prevederile art. 22 din Legea

nr. 10/2001, astfel încât în mod judicios instanța de fond a statuat asupra

naturii termenului instituit prin dispozițiile legale sus enunțate; că,

potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana

îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen

de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, și că termenul

prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru notificarea

persoanei juridice deținătoare, este un termen de decădere și nu de prescripție

extinctivă, cum corect a reținut instanța de fond. Spre deosebire de termenele

de prescripție, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de

suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Curtea

Constituțională, investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, a reținut că instituirea unui

termen de decădere nu este de natură a împiedica liberul acces la justiție,

acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește

actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competență exclusiva de a

stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești,

soluție ce rezultă din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un

anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între

care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea

respectivului drept nu mai este posibilă.

Prin urmare, în raport

de natura acestui termen, nerespectarea sa va atrage, potrivit art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, „pierderea dreptului de a mai solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, astfel încât sancțiunea

neformulării în termen a notificării de către persoana îndreptățită în nume

propriu sau prin mandatar atrage pierderea posibilității de a-și valorifica

dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Cum termenul prevăzut

de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este de decădere, criticile

apelantei referitoare la neobservarea termenului înlăuntrul căruia a fost

sesizată instanța, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sunt lipsite de

relevanță, atâta timp cât termenul reglementat prin dispozițiile art. 22 alin.

(5) din lege este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.G., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, reclamanta a arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată

a solicitat acordarea de despăgubiri si, implicit, repunerea în termenul de

formulare a notificării prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

pentru fostul imobil din Vaslui.

Prin decizia recurată,

în mod greșit, instanța de apel a respins apelul formulat de reclamantă, reținând

faptul că autoarea sa ar fi trebuit sa depun o notificare pana la 14 februarie 2002,

neluând in considerare motivele obiective care au împiedicat-o atât pe aceasta,

cât și pe mama sa să depună o astfel de notificare. Reclamanta mai arată că s-a

prezentat la sediul Primăriei municipiului Vaslui, unde i s-a comunicat verbal

faptul că nu a fost formulată de către părinții săi o notificare pentru imobilul

în litigiu, iar, anterior, în data de 24 iunie 2009, a depus și o cerere prin

care a solicitat un răspuns din care să rezulte dacă s-a făcut sau nu o

notificare.

După ce i s-a

comunicat că nu s-a inițiat un astfel de demers, în data de 27 iulie 2009, a

depus la instanță o cerere de acordare de despăgubiri și implicit de repunerea

în termenul de solicitare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, considerând

că s-a încadrat în termenul de 1 lună prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Or, instanța de fond

și apel, în mod eronat, au respins cererea sa, în contextul în care a

demonstrat cauzele care au împiedicat-o să urmeze procedura prevăzuta de Legea

nr. 10/2001.

Mai mult, cele două

instanțe au trecut mult prea ușor peste întâmpinările depuse de Consiliul local

si Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui, din care rezulta ca acestea sunt

de acord cu solicitarea sa, cu condiția obținerii unei hotărâri judecătorești

favorabile în acest sens.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să

notifice persoanei juridice deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării

în vigoare a legii, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat

abuziv de stat în perioada de referință prevăzută de acest act normativ.

Prin urmare, termenul

pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu 14 februarie 2001 și

a expirat la data de 14 februarie 2001, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din

lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen

este de decădere și nu de prescripție extinctivă, și curge ireversibil, nefiind

susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, astfel că

prevederile Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în speță.

Prin urmare, fiind un

termen de decădere, în speță, nu operează instituția de drept procesual a

repunerii în termen, iar nerespectarea termenului de formulare a notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în temeiul acestui act normativ.

Cum solicitarea de

măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, presupune parcurgerea

procedurii prealabile prevăzută de acest act normativ, cu caracter obligatoriu,

de către reclamantă sau autorii săi, care cuprinde ca prim element sesizarea

persoanei juridice deținătoare sau a entității obligate la soluționarea

notificării, printr-o cerere, notificare, formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, faptul că reclamanta sau autorii săi nu au învestit unitatea

deținătoare cu cerere (notificare) în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care să solicite restituirea în natură

a imobilului în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, duce

la pierderea dreptului său de a formula o asemenea cerere în justiție.

De aceea, soluția

primei instanțe, prin care a respins cererea reclamantei pentru acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, pentru

nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ,

pentru formularea notificării, păstrată prin decizia recurată, este legală.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 32 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 martie 2011.