ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2713/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2666 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Vaslui a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local Vaslui, Primăria municipiului Vaslui și Unitatea Administrativ Teritorială Vaslui; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu Primarul municipiului Vaslui, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Vaslui, județul Vaslui, solicitând, totodată, repunerea în termenul de formulare a notificării.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar, conform alin. (5) al aceluiași text de lege, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Termenul de depunere a notificării este un termen de decădere și nu de prescripție, în condițiile în care decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, iar legiuitorul a prevăzut expres în alin. (5) al art. 22 din lege că nerespectarea termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii.

Or, spre deosebire de termenele de prescripție extinctivă, termenele de decădere sunt nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, astfel că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în termen. Nici dispozițiile art. 103 C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea reglementează repunerea în termen în cazul depășirii termenului procedural, ori termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este un termen procedural, definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură. Decăderea, ca sancțiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea ca sancțiune de drept procedural.

Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat repunerea în termen invocând faptul că mama sa ar fi fost în imposibilitatea de a formula notificare datorită stării de sănătate, și, deși din actele medicale depuse la dosar rezultă că autoarea reclamantei, defuncta D.I., a suferit de numeroase afecțiuni grave, care au pus-o în imposibilitatea de a depune notificarea, conform precizărilor făcute de reclamantă oral la termenul din data de 11 noiembrie 2009, aceasta a aflat despre faptul că mama sa nu a formulat notificare înainte de decesul acesteia, care a survenit la data de 19 martie 2009. Or, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Reclamanta a introdus prezenta acțiune la data de 27 iulie 2009, după împlinirea termenului de 1 lună, deși cunoștea la decesul autoarei sale faptul că aceasta nu formulase notificare și nici nu a înțeles să invoce alte motive care să justifice imposibilitatea de a introduce acțiunea în termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local Vaslui, Primăria municipiului Vaslui și Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui, invocată din oficiu, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât, față de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, doar Primarul municipiului Vaslui are atribuția de a soluționa notificarea privind imobilul din județul Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 32 din 03 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând că, prin hotărârea atacată, au fost aplicate corect prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod judicios instanța de fond a statuat asupra naturii termenului instituit prin dispozițiile legale sus enunțate; că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, și că termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru notificarea persoanei juridice deținătoare, este un termen de decădere și nu de prescripție extinctivă, cum corect a reținut instanța de fond.

Spre deosebire de termenele de prescripție, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen. Curtea Constituțională, investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, a reținut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură a împiedica liberul acces la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competență exclusiva de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Prin urmare, în raport de natura acestui termen, nerespectarea sa va atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, astfel încât sancțiunea neformulării în termen a notificării de către persoana îndreptățită în nume propriu sau prin mandatar atrage pierderea posibilității de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. Cum termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este de decădere, criticile apelantei referitoare la neobservarea termenului înlăuntrul căruia a fost sesizată instanța, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sunt lipsite de relevanță, atâta timp cât termenul reglementat prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din lege este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de despăgubiri si, implicit, repunerea în termenul de formulare a notificării prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru fostul imobil din Vaslui. Prin decizia recurată, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul formulat de reclamantă, reținând faptul că autoarea sa ar fi trebuit sa depun o notificare pana la 14 februarie 2002, neluând in considerare motivele obiective care au împiedicat-o atât pe aceasta, cât și pe mama sa să depună o astfel de notificare.

Reclamanta mai arată că s-a prezentat la sediul Primăriei municipiului Vaslui, unde i s-a comunicat verbal faptul că nu a fost formulată de către părinții săi o notificare pentru imobilul în litigiu, iar, anterior, în data de 24 iunie 2009, a depus și o cerere prin care a solicitat un răspuns din care să rezulte dacă s-a făcut sau nu o notificare. După ce i s-a comunicat că nu s-a inițiat un astfel de demers, în data de 27 iulie 2009, a depus la instanță o cerere de acordare de despăgubiri și implicit de repunerea în termenul de solicitare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, considerând că s-a încadrat în termenul de 1 lună prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Or, instanța de fond și apel, în mod eronat, au respins cererea sa, în contextul în care a demonstrat cauzele care au împiedicat-o să urmeze procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, cele două instanțe au trecut mult prea ușor peste întâmpinările depuse de Consiliul local si Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui, din care rezulta ca acestea sunt de acord cu solicitarea sa, cu condiția obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile în acest sens. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 alin. (9) C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoanei juridice deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referință prevăzută de acest act normativ.

Prin urmare, termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu 14 februarie 2001 și a expirat la data de 14 februarie 2001, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen este de decădere și nu de prescripție extinctivă, și curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, astfel că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în speță. Prin urmare, fiind un termen de decădere, în speță, nu operează instituția de drept procesual a repunerii în termen, iar nerespectarea termenului de formulare a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în temeiul acestui act normativ.

Cum solicitarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, presupune parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de acest act normativ, cu caracter obligatoriu, de către reclamantă sau autorii săi, care cuprinde ca prim element sesizarea persoanei juridice deținătoare sau a entității obligate la soluționarea notificării, printr-o cerere, notificare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, faptul că reclamanta sau autorii săi nu au învestit unitatea deținătoare cu cerere (notificare) în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, duce la pierderea dreptului său de a formula o asemenea cerere în justiție.

De aceea, soluția primei instanțe, prin care a respins cererea reclamantei pentru acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării, păstrată prin decizia recurată, este legală. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 32 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.