ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 423 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de reclamantul B.D.C. împotriva dispoziției nr. 24523 din 14 septembrie 2009 emisă de Primarul mun. Craiova, reținând că în mod corect a fost respinsă ca tardivă notificarea formulată de reclamant după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece termenul de șase luni prevăzut pentru depunerea notificării este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii. Rațiunea pentru care acest termen a fost instituit ca un termen de decădere și nu de prescripție sau de recomandare, nu poate fi interpretat ca un impediment în atingerea scopului final al legii.

De aceea nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 103 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că în mod greșit s-a reținut tardivitatea notificării și inadmisibilitatea cererii de repune în termenul de formulare a notificării. A susținut că prima instanță trebuia să unească excepția cu fondul și să procedeze la administrarea probelor solicitate de reclamant în combaterea excepției tardivității, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu intervine decăderea atunci când partea dovedește că printr-o împrejurare mai presus de voința ei a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură.

Or, reclamantul se afla într-o asemenea situație, pe care a încercat s-o dovedească cu probatoriul solicitat, respectiv că averea autorului său a fost preluată abuziv ca moștenire vacantă, ca urmare a expulzării moștenitorilor săi, printre care se afla și reclamantul. Prin decizia nr. 110 din 14 aprilie 2010 Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat, reținând că decăderea este întâlnită atât în dreptul substanțial, cât și în dreptul procesual, că termenul de decădere prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de drept substanțial, care nu este susceptibil de repunere în termen, iar notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii înstanței, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv și că, în mod corect, prima instanță nu a reținut incidența dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ. în soluționarea excepției privind tardivitatea notificării. Cum termenul de decădere din dreptul substanțial nu admite repunerea în termen, devenea inutilă administrarea de probatorii în soluționarea unei cereri inadmisibile. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei interpretări a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. A susținut că decăderea reglementată de Legea nr. 10/2001 este de natură procedurală și nu de drept substanțial, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor referitoare la repunerea în termen a părții împiedicate de o împrejurare mai presus de voința ei să îndeplinească un act de procedură.

De asemenea, critică decizia instanței de apel și, implicit, hotărârea primei instanțe, deoarece nu a fost unită excepția tardivității cu fondul și nu i s-a permis să administreze probe cu privire la împrejurările mai presus de voința sa, care l-au împiedicat să depună notificarea în termenul prevăzut de lege. Analizând recursul reclamantului, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Recurentul-reclamant a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la 17 august 2009, arătând că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua demersurile în termenul prevăzut de lege, că perioada în care a s-a aflat în această imposibilitate nu intră în calculul termenului de prescripție, care este suspendat, iar motivele enunțate se încadrează în dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 103 C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen. Urmare a respingerii notificării prin dispoziția 24523 din 14 septembrie 2009, criticile sale au vizat doar aplicabilitatea instituției decăderii și caracterizarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca fiind un termen de decădere de drept procesual, căruia îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Termenul de șase luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, cu câte 3 luni, astfel încât persoanele îndreptățite puteau formula notificări până cel mai târziu la 14 februarie 2002. În completarea acestor dispoziții legale, art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.” Nu există niciun dubiu asupra faptului că acest termen este un termen de decădere.

Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, decăderea, ca sancțiune determinată de neexercitarea unui drept înăuntrul unui interval de timp, expres prevăzut de lege, este atât o instituție de drept substanțial, cât și de drept procesual. Decăderea, în dreptul substanțial, reprezintă pierderea unui drept subiectiv ce nu a fost exercitat de titularul său în intervalul de timp prevăzut de lege. Sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru neexercitarea dreptului subiectiv la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, înăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), este tocmai pierderea dreptului. Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un simplu act procedural, ci constituie chiar modalitatea de valorificare a dreptului subiectiv la măsuri reparatorii.

Față de faptul că sancțiunea decăderii în dreptul substanțial are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, aplicarea instituției repunerii în termen este exclusă. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 103 C. proc. civ., ce vizează doar exercițiul drepturilor procesuale, nu sunt aplicabile în speță. În ipoteza vizată de art. 103 C. proc. civ. decăderea privește un drept procesual subsecvent sesizării instanței, pe când sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 are în vedere dreptul subiectiv în sine. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că instituția repunerii în termen are drept condiție de aplicare existența unui termen legal imperativ.

Din perspectiva acestor argumente, în mod corect instanța de apel a apreciat că nu se impunea unirea excepției tardivității cu fondul cauzei și administrarea de probe în acest sens. Argumentul recurentului-reclamant potrivit căruia o asemenea interpretare a textului de lege reprezintă o îngrădire a dreptului său de acces la instanță nu poate fi primit. Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României implică obligația pentru partea interesată de a respecta procedura instituită de stat pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins. Nu o dată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat.

Aceste limitări sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Or, stabilirea unui termen legal în care partea interesată trebuie să-și exercite un drept subiectiv vizează principiul securității raporturilor juridice și nu poate fi privită ca o îngrădire a dreptului de acces la instanță. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate în fond și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.D.C. împotriva deciziei nr. 110 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.