ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2011

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 423 din 15 decembrie

2009, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de reclamantul B.D.C. împotriva

dispoziției nr. 24523 din 14 septembrie 2009 emisă de Primarul mun. Craiova, reținând

că în mod corect a fost respinsă ca tardivă notificarea formulată de reclamant după

expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Aceasta

deoarece termenul de șase luni prevăzut pentru depunerea notificării este un termen

de decădere, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a mai solicita în

justiție măsuri reparatorii. Rațiunea pentru care acest termen a fost instituit

ca un termen de decădere și nu de prescripție sau de recomandare, nu poate fi interpretat

ca un impediment în atingerea scopului final al legii. De aceea nu sunt incidente

în cauză dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 103 C.

proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

a declarat apel reclamantul, solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei spre

rejudecare, considerând că în mod greșit s-a reținut tardivitatea notificării și

inadmisibilitatea cererii de repune în termenul de formulare a notificării. A susținut

că prima instanță trebuia să unească excepția cu fondul și să procedeze la administrarea

probelor solicitate de reclamant în combaterea excepției tardivității, că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu intervine

decăderea atunci când partea dovedește că printr-o împrejurare mai presus de voința

ei a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură. Or, reclamantul se afla

într-o asemenea situație, pe care a încercat s-o dovedească cu probatoriul solicitat,

respectiv că averea autorului său a fost preluată abuziv ca moștenire vacantă, ca

urmare a expulzării moștenitorilor săi, printre care se afla și reclamantul.

Prin decizia nr. 110 din 14 aprilie 2010

Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat, reținând că decăderea este

întâlnită atât în dreptul substanțial, cât și în dreptul procesual, că termenul

de decădere prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de

drept substanțial, care nu este susceptibil de repunere în termen, iar notificarea

formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001 nu constituie un act procedural

subsecvent investirii înstanței, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv

și că, în mod corect, prima instanță nu a reținut incidența dispozițiilor art. 103

C. proc. civ. în soluționarea excepției privind tardivitatea notificării. Cum termenul

de decădere din dreptul substanțial nu admite repunerea în termen, devenea inutilă

administrarea de probatorii în soluționarea unei cereri inadmisibile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. A invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei interpretări a dispozițiilor

art. 103 C. proc. civ. A susținut că decăderea reglementată de Legea nr. 10/2001

este de natură procedurală și nu de drept substanțial, ceea ce atrage aplicarea

dispozițiilor referitoare la repunerea în termen a părții împiedicate de o împrejurare

mai presus de voința ei să îndeplinească un act de procedură. De asemenea, critică

decizia instanței de apel și, implicit, hotărârea primei instanțe, deoarece nu a

fost unită excepția tardivității cu fondul și nu i s-a permis să administreze probe

cu privire la împrejurările mai presus de voința sa, care l-au împiedicat să depună

notificarea în termenul prevăzut de lege.

Analizând recursul reclamantului, în limitele

criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins,

pentru considerentele ce succed:

Recurentul-reclamant a formulat notificare

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la 17 august 2009, arătând că s-a aflat

într-o imposibilitate obiectivă de a efectua demersurile în termenul prevăzut de

lege, că perioada în care a s-a aflat în această imposibilitate nu intră în calculul

termenului de prescripție, care este suspendat, iar motivele enunțate se încadrează

în dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale

art. 103 C. proc. civ., care reglementează

instituția repunerii în termen.

Urmare a respingerii notificării prin dispoziția

24523 din 14 septembrie 2009, criticile sale au vizat doar aplicabilitatea instituției

decăderii și caracterizarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 ca fiind un termen de decădere de drept procesual, căruia îi sunt pe

deplin aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „Persoana îndreptățită va

notifica

în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului.”

Termenul de șase luni a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, cu câte 3 luni, astfel

încât persoanele îndreptățite puteau formula notificări până cel mai târziu la 14

februarie 2002.

În

completarea acestor dispoziții legale, art. 22 alin. (5) din

Legea nr.

10/2001 prevede

că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.”

Nu există niciun dubiu asupra faptului

că acest termen este un termen de decădere. Însă, așa cum corect a reținut instanța

de apel, decăderea, ca sancțiune determinată de neexercitarea unui drept înăuntrul

unui interval de timp, expres prevăzut de lege, este atât o instituție de drept

substanțial, cât și de drept procesual.

Decăderea, în dreptul substanțial, reprezintă

pierderea unui drept subiectiv ce nu a fost exercitat de titularul său în intervalul

de timp prevăzut de lege.

Sancțiunea prevăzută de art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 pentru neexercitarea dreptului subiectiv la măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent, înăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), este

tocmai pierderea dreptului.

Notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001 nu reprezintă un simplu act procedural, ci constituie chiar modalitatea

de valorificare a dreptului subiectiv la măsuri reparatorii.

Față de faptul că sancțiunea decăderii

în dreptul substanțial are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, aplicarea

instituției repunerii în termen este exclusă.

Pe cale de consecință, în mod corect instanța

de apel a reținut că dispozițiile art. 103 C. proc. civ., ce vizează doar exercițiul

drepturilor procesuale, nu sunt aplicabile în speță. În ipoteza vizată de art. 103

C. proc. civ. decăderea privește un drept procesual subsecvent sesizării instanței,

pe când sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 are în vedere

dreptul subiectiv în sine.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că

instituția repunerii în termen are drept condiție de aplicare existența unui termen

legal imperativ.

Din perspectiva acestor argumente, în mod

corect instanța de apel a apreciat că nu se impunea unirea excepției tardivității

cu fondul cauzei și administrarea de probe în acest sens.

Argumentul recurentului-reclamant potrivit

căruia o asemenea interpretare a textului de lege reprezintă o îngrădire a dreptului

său de acces la instanță nu poate fi primit.

Dreptul de a se adresa liber unui tribunal,

în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția

României implică obligația pentru partea interesată de a respecta procedura instituită

de stat pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

Nu o dată Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus

unor limitări implicit acceptate, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat

de către stat. Aceste limitări sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție dacă

ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit. Or, stabilirea unui termen legal în

care partea interesată trebuie să-și exercite un drept subiectiv vizează principiul

securității raporturilor juridice și nu poate fi privită ca o îngrădire a dreptului

de acces la instanță.

Pentru aceste considerente, în raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul,

cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate în fond și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul B.D.C. împotriva deciziei nr. 110 din 14 aprilie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

mai 2011.