ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2013

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub numărul 249/89/2011 pe rolul Tribunalului

Vaslui, reclamantul B.P. a chemat în

judecată pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad,

Prefectul județului Vaslui, Prefectura județului Vaslui, solicitând obligarea

Primarului municipiului Bârlad să emită o dispoziție motivată, cuprinzând

oferta pentru acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, să

îi fie remisă întreaga documentație care a stat la baza emiterii dispoziției,

să fie obligată entitatea administrativă Primăria municipiului Bârlad să

respecte termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind imobilele

naționalizate, precum și la încheierea unui proces-verbal de divergență, să fie

obligat fiecare pârât la plata de daune interese.

Prin sentința civilă nr. 239 din 17 februarie

2012 Tribunalul Vaslui, secția

civilă, a respins cererea formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că notificarea

aflată la dosarul cauzei aparține numitului M.G.S., reclamantul nefacând dovada

rudeniei sale cu acesta.

De asemenea, pârâta Primăria

municipiului Bârlad a înștiințat că în evidențele instituției nu există

înregistrată nicio notificare formulată de către reclamantul B.P., în

condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind imobilul ce a fost situat în

municipiul B., județul Vaslui.

Or, articolul 22 din Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea adresării notificării în termenul (prelungit) de 12

luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, termen de decădere, care

nerespectat „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent".

Deși reclamantul precizează că a înaintat

entităților administrative pârâte mai multe notificări sau adrese, nu a indicat

în mod concret numărul acestora și nici data de înregistrare a lor.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul,

care a invocat nulitatea hotărârii,

deoarece instanța de fond nu a soluționat toate capetele de cerere deduse judecății,

ci doar excepția lipsei capacității procesuale a părților și, de asemenea, nu a

manifestat conduită activă, nu i-a cerut explicații și nu a pus în dezbaterea părților

toate împrejurările de fapt și de drept.

Prin decizia civilă nr. 126 din 10

septembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că pe parcursul judecării

cauzei în apel, i s-a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul juridic al

acțiunii întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a făcut referire atât

la Legea nr. 10/2001, cât și la Legea nr. 554/2004, să precizeze date suplimentare

cu privire la modul de preluare a imobilului de către stat, acte cu privire la data

formulării notificării prin executorul judecătoresc, să depună acte de stare civilă

din care să rezulte gradul de rudenie cu numitul M.G.S.

Apelantul-reclamant a menționat că își

întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar nu a depus înscrisurile

solicitate de către instanță.

În acest context, instanța a constatat

că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni (termen prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001)

de la data intrării în vigoare a legii unitatea deținătoare a imobilului.

În speță, reclamantul a susținut că a notificat

atât Primăria Bârlad, cât și Prefectura Vaslui pentru acordarea de despăgubiri pentru

imobilul situat în Bârlad, preluat și demolat abuziv de către stat în anul 1977,

tară să facă însă dovada acestor susțineri.

La solicitarea instanței, Primarul municipiului

Bârlad și Instituția prefectului județului Vaslui au comunicat că pentru imobilul

în litigiu, a formulat notificarea din 9 august 2001 numitul M.G.S., aceasta fiind

soluționată prin dispoziția din 24 aprilie 2008 a Primarului municipiului Bârlad,

în sensul respingerii cereri; prin sentința civilă nr. 948 din 16 septembrie 2008,

Tribunalul Vaslui a admis contestația, a anulat dispoziția și a constatat calitatea

de persoană îndreptățită a numitului M.S. la măsuri reparatorii prin echivalent,

pentru imobil.

S-a reținut că întregul material probator

administrat în cauză se referă la numitul M.S., că reclamantul B.P. nu a transmis

vreo notificare pârâților din prezenta cauză, astfel că, în mod legal și temeinic

instanța de fond a respins acțiunea acestuia.

Nefondate au fost apreciate și celelalte

critici formulate, în condițiile în care cererea reclamantului a fost soluționată

pe fondul cauzei, reținându-se că lipsa notificării, potrivit art. 22 din Legea

nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent. De asemenea, sentința apelată cuprinde susținerile

reclamantului, înscrisurile depuse și utilitatea acestora în cauză, argumentarea

în drept a soluției.

Totodată, instanța de fond și-a manifestat

rolul activ, solicitând reclamantului să depună înscrisuri în susținerea cererii,

cu indicarea expresă a acestora (notificarea adresată prin executorul judecătoresc,

acte de stare civilă), astfel că nu se poate susține că i s-a încălcat dreptul la

un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul

care, de o manieră nesistematizată și incompatibilă cu structura recursului, a susținut

următoarele:

- În speță, sunt incidente dispozițiile

art. 3 C. civ., coroborate cu art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ., fiind enumerate

o serie de hotărâri ale C.E.D.O. (cauza Răteanu c. României, cauza Porțeanu c. României,

cauza Manoilescu și Dobrescu c. României) în care s-a analizat privarea de bun însoțită

de lipsa totală de despăgubiri și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Autoritățile, cărora le revin atribuții

în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi exonerate de responsabilități în cazul în care

acțiunile/inacțiunile lor aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Autoritățile administrative locale și județene

creează și întrețin situații litigioase, neîndeplinându-și obligațiile de a soluționa

și verifica îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea fazei administrative.

Curtea Europeană s-a pronunțat în cauza

Lupaș c. României în legătură cu regula unanimității în promovarea acțiunii în revendicare,

reținând că îndeplinește condițiile de accesibilitate și claritate, dar prin soluția

adoptată instanța de apel creează reclamantului o discriminare, îngrădindu-i și

accesul la justiție.

Instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, erijându-se într-un simplu emitent al unor acte administrativ-jurisdicționale,

prin eludarea legii speciale.

Hotărârea nu este motivată, deoarece nu

justifică pentru ce a făcut aplicarea unei norme de drept și i-a dat o anumită interpretare.

Motivarea trebuia făcută în concret și

arătat de ce au fost respinse în tot cererile reclamantului și admise în tot cererile

pârâților.

Analizând aspectele deduse judecății,

Înalta Curte constată că acestea nu sunt încadrabile în dispozițiile art 304 C.

proc. civ. și că memoriul de recurs nu cuprinde indicarea motivelor de nelegalitate

așa cum obligă art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sub sancțiunea

nulității.

- Astfel, deși din punct de vedere formal

reclamantul menționează ca fundament juridic al cererii de recurs prevederile

art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ., dezvoltarea argumentelor acestuia nu face posibilă

încadrarea în motivele arătate și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în alte cazuri din cele reglementate limitativ prin dispozițiile art. 304

C. proc. civ.

- Sub acest aspect, se constată că recurentul

face referire la o serie de hotărâri C.E.D.O. prin care a fost sancționată încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1, fără să arate în ce fel acestea ar fi incidente în

speță, în condițiile în care instanțele de fond au constatat decăderea reclamantului

din dreptul de a solicita măsuri reparatorii conform art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 (pentru nedovedirea transmiterii unei notificări în privința imobilului

în litigiu înăuntrul termenului imperativ prevăzut de lege).

Mai mult, instanțele anterioare au reținut

că imobilul a făcut obiectul unei notificări transmise de o altă persoană (M.S.)

în favoarea căreia au fost stabilite măsuri reparatorii și față de care nu s-a dovedit

existenta vreunei relații de rudenie de către reclamant.

Fără să combată statuările instanțelor

fondului, recurentul afirmă că i-ar fi fost îngrădit, prin soluția pronunțată, accesul

la justiție și că nu a fost sancționată practica autorităților administrative locale

și județene care nu i-au soluționat notificarea.

Aceste afirmații vin în contextul în care,

așa cum rezultă din considerentele hotărârilor adoptate în cauză, reclamantul nu

a demonstrat că a transmis notificări cărora să le dea răspuns autoritatea administrativă

(de fapt, entitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001).

Ca atare, criticile formulate sunt străine

de argumentele justificative ale soluției atacate.

- Deși invocă dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., recurentul nu arată în ce ar consta depășirea limitelor puterii

judecătorești, acesta procedând în realitate, la o înșiruire de texte de lege (art.

23 din Legea nr. 247/2005, art. 18 și 18

2

din O.U.G. nr. 81/2007) referitoare

la stabilirea titlurilor de despăgubire când sunt mai multe persoane îndreptățite

și care n-au nicio legătură cu soluția adoptată în cauză.

- Tot astfel, în mod nesusținut de vreun

argument al memoriului de recurs, reclamantul invocă art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

fără să arate de ce prin decizia adoptată (constând în respingerea apelului ca nefondat)

instanța „ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut",

pentru a fi incidente ipotezele textului de lege menționat.

- De asemenea, făcând referire la nemotivarea

hotărârii, recurentul arată că instanța nu motivează de ce instanța „a respins în

tot cererile acestuia și a admis în tot capetele de cerere ale pârâților",

ignorând faptul că, pe de o parte, instanța de apel a avut de analizat critici în

calea de atac (iar nu capete de cerere) asupra cărora s-a pronunțat punctual, iar

pârâții nu au dedus judecății cereri (asupra cărora instanța să se pronunțe, prin

admitere) ci au adoptat o atitudine procesuală defensivă, doar apărându-se față

de pretențiile reclamantului, prin întâmpinarea depusă.

Rezultă, potrivit celor expuse anterior,

că reclamantul a dedus judecății în recurs aspecte străine de cele care au făcut

obiectul dezlegărilor jurisdicționale în etapele procesuale anterioare, că indicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ. s-a făcut în mod formal, fără ca

argumentele prezentate să fie subsumabile ipotezelor avute în vedere de aceste texte

procedurale și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., altor motive

de recurs din cele reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În consecință, văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va constata că cererea

de recurs a reclamantului nu indică și nu dezvoltă motivele de nelegalitate pe care

se fundamentează, ceea ce atrage sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

B.P. împotriva deciziei nr. 126 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 martie 2013.