ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub numărul 249/89/2011 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul B.P. a chemat în judecată pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad, Prefectul județului Vaslui, Prefectura județului Vaslui, solicitând obligarea Primarului municipiului Bârlad să emită o dispoziție motivată, cuprinzând oferta pentru acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, să îi fie remisă întreaga documentație care a stat la baza emiterii dispoziției, să fie obligată entitatea administrativă Primăria municipiului Bârlad să respecte termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind imobilele naționalizate, precum și la încheierea unui proces-verbal de divergență, să fie obligat fiecare pârât la plata de daune interese.

Prin sentința civilă nr. 239 din 17 februarie 2012 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins cererea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că notificarea aflată la dosarul cauzei aparține numitului M.G.S., reclamantul nefacând dovada rudeniei sale cu acesta. De asemenea, pârâta Primăria municipiului Bârlad a înștiințat că în evidențele instituției nu există înregistrată nicio notificare formulată de către reclamantul B.P., în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind imobilul ce a fost situat în municipiul B., județul Vaslui.

Or, articolul 22 din Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea adresării notificării în termenul (prelungit) de 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, termen de decădere, care nerespectat „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". Deși reclamantul precizează că a înaintat entităților administrative pârâte mai multe notificări sau adrese, nu a indicat în mod concret numărul acestora și nici data de înregistrare a lor. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a invocat nulitatea hotărârii, deoarece instanța de fond nu a soluționat toate capetele de cerere deduse judecății, ci doar excepția lipsei capacității procesuale a părților și, de asemenea, nu a manifestat conduită activă, nu i-a cerut explicații și nu a pus în dezbaterea părților toate împrejurările de fapt și de drept.

Prin decizia civilă nr. 126 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că pe parcursul judecării cauzei în apel, i s-a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul juridic al acțiunii întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a făcut referire atât la Legea nr. 10/2001, cât și la Legea nr. 554/2004, să precizeze date suplimentare cu privire la modul de preluare a imobilului de către stat, acte cu privire la data formulării notificării prin executorul judecătoresc, să depună acte de stare civilă din care să rezulte gradul de rudenie cu numitul M.G.S. Apelantul-reclamant a menționat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar nu a depus înscrisurile solicitate de către instanță.

În acest context, instanța a constatat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a legii unitatea deținătoare a imobilului. În speță, reclamantul a susținut că a notificat atât Primăria Bârlad, cât și Prefectura Vaslui pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bârlad, preluat și demolat abuziv de către stat în anul 1977, tară să facă însă dovada acestor susțineri.

La solicitarea instanței, Primarul municipiului Bârlad și Instituția prefectului județului Vaslui au comunicat că pentru imobilul în litigiu, a formulat notificarea din 9 august 2001 numitul M.G.S., aceasta fiind soluționată prin dispoziția din 24 aprilie 2008 a Primarului municipiului Bârlad, în sensul respingerii cereri; prin sentința civilă nr. 948 din 16 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui a admis contestația, a anulat dispoziția și a constatat calitatea de persoană îndreptățită a numitului M.S. la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobil. S-a reținut că întregul material probator administrat în cauză se referă la numitul M.S., că reclamantul B.P. nu a transmis vreo notificare pârâților din prezenta cauză, astfel că, în mod legal și temeinic instanța de fond a respins acțiunea acestuia.

Nefondate au fost apreciate și celelalte critici formulate, în condițiile în care cererea reclamantului a fost soluționată pe fondul cauzei, reținându-se că lipsa notificării, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. De asemenea, sentința apelată cuprinde susținerile reclamantului, înscrisurile depuse și utilitatea acestora în cauză, argumentarea în drept a soluției. Totodată, instanța de fond și-a manifestat rolul activ, solicitând reclamantului să depună înscrisuri în susținerea cererii, cu indicarea expresă a acestora (notificarea adresată prin executorul judecătoresc, acte de stare civilă), astfel că nu se poate susține că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care, de o manieră nesistematizată și incompatibilă cu structura recursului, a susținut următoarele: - În speță, sunt incidente dispozițiile art. 3 C. civ., coroborate cu art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ., fiind enumerate o serie de hotărâri ale C.E.D.O. (cauza Răteanu c. României, cauza Porțeanu c. României, cauza Manoilescu și Dobrescu c. României) în care s-a analizat privarea de bun însoțită de lipsa totală de despăgubiri și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Autoritățile, cărora le revin atribuții în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi exonerate de responsabilități în cazul în care acțiunile/inacțiunile lor aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Autoritățile administrative locale și județene creează și întrețin situații litigioase, neîndeplinându-și obligațiile de a soluționa și verifica îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea fazei administrative.

Curtea Europeană s-a pronunțat în cauza Lupaș c. României în legătură cu regula unanimității în promovarea acțiunii în revendicare, reținând că îndeplinește condițiile de accesibilitate și claritate, dar prin soluția adoptată instanța de apel creează reclamantului o discriminare, îngrădindu-i și accesul la justiție. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, erijându-se într-un simplu emitent al unor acte administrativ-jurisdicționale, prin eludarea legii speciale. Hotărârea nu este motivată, deoarece nu justifică pentru ce a făcut aplicarea unei norme de drept și i-a dat o anumită interpretare. Motivarea trebuia făcută în concret și arătat de ce au fost respinse în tot cererile reclamantului și admise în tot cererile pârâților.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu sunt încadrabile în dispozițiile art 304 C. proc. civ. și că memoriul de recurs nu cuprinde indicarea motivelor de nelegalitate așa cum obligă art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității. - Astfel, deși din punct de vedere formal reclamantul menționează ca fundament juridic al cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ., dezvoltarea argumentelor acestuia nu face posibilă încadrarea în motivele arătate și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în alte cazuri din cele reglementate limitativ prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. - Sub acest aspect, se constată că recurentul face referire la o serie de hotărâri C.E.D.O.

prin care a fost sancționată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, fără să arate în ce fel acestea ar fi incidente în speță, în condițiile în care instanțele de fond au constatat decăderea reclamantului din dreptul de a solicita măsuri reparatorii conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (pentru nedovedirea transmiterii unei notificări în privința imobilului în litigiu înăuntrul termenului imperativ prevăzut de lege). Mai mult, instanțele anterioare au reținut că imobilul a făcut obiectul unei notificări transmise de o altă persoană (M.S.) în favoarea căreia au fost stabilite măsuri reparatorii și față de care nu s-a dovedit existenta vreunei relații de rudenie de către reclamant. Fără să combată statuările instanțelor fondului, recurentul afirmă că i-ar fi fost îngrădit, prin soluția pronunțată, accesul la justiție și că nu a fost sancționată practica autorităților administrative locale și județene care nu i-au soluționat notificarea.

Aceste afirmații vin în contextul în care, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor adoptate în cauză, reclamantul nu a demonstrat că a transmis notificări cărora să le dea răspuns autoritatea administrativă (de fapt, entitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001). Ca atare, criticile formulate sunt străine de argumentele justificative ale soluției atacate. - Deși invocă dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul nu arată în ce ar consta depășirea limitelor puterii judecătorești, acesta procedând în realitate, la o înșiruire de texte de lege (art. 23 din Legea nr. 247/2005, art. 18 și 18 2 din O.U.G. nr. 81/2007) referitoare la stabilirea titlurilor de despăgubire când sunt mai multe persoane îndreptățite și care n-au nicio legătură cu soluția adoptată în cauză.

- Tot astfel, în mod nesusținut de vreun argument al memoriului de recurs, reclamantul invocă art. 304 pct. 6 C. proc. civ., fără să arate de ce prin decizia adoptată (constând în respingerea apelului ca nefondat) instanța „ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut", pentru a fi incidente ipotezele textului de lege menționat. - De asemenea, făcând referire la nemotivarea hotărârii, recurentul arată că instanța nu motivează de ce instanța „a respins în tot cererile acestuia și a admis în tot capetele de cerere ale pârâților", ignorând faptul că, pe de o parte, instanța de apel a avut de analizat critici în calea de atac (iar nu capete de cerere) asupra cărora s-a pronunțat punctual, iar pârâții nu au dedus judecății cereri (asupra cărora instanța să se pronunțe, prin admitere) ci au adoptat o atitudine procesuală defensivă, doar apărându-se față de pretențiile reclamantului, prin întâmpinarea depusă.

Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că reclamantul a dedus judecății în recurs aspecte străine de cele care au făcut obiectul dezlegărilor jurisdicționale în etapele procesuale anterioare, că indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ. s-a făcut în mod formal, fără ca argumentele prezentate să fie subsumabile ipotezelor avute în vedere de aceste texte procedurale și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., altor motive de recurs din cele reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. În consecință, văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va constata că cererea de recurs a reclamantului nu indică și nu dezvoltă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează, ceea ce atrage sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 126 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2013.